ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1272/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 decembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 11467/23.11.2017, emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la admiterea cererii de plată pentru întreaga sumă de 93.213,94 RON;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 65.279,64 RON, reprezentând diferența dintre valoarea reală a reparațiilor de 93.213,94 RON și suma de 27.934 RON, admisă prin decizia contestată și achitată deja către reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2240 din 11 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2240 din 11 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta invocă prevederile art. 16 din Legea nr. 213/2015, care prevăd posibilitatea FGA de a solicita petenților completarea documentației anexate cererii de plată și/sau precizarea ori furnizarea de informații suplimentare, susținând că intimatul-pârât nu a luat legătura cu reprezentanții societății și nu a solicitat completarea documentației pentru stabilirea cuantumului despăgubirii.

Arată recurenta-reclamantă că autoturismul asigurat a fost reparat de către o unitate reparatoare specializată, conform prevederilor poliței Casco, fiind depuse în dosarul instanței de fond atât devizul întocmit în sistemul B., cât și factura în sumă de 93.213,94 RON, care a fost achitată integral de către societate. În raport de dispozițiile art. 8.4 din condițiile de asigurare și art. 1385 C. civ., recurenta susține că FGA are obligația reparării integrale a prejudiciului suportat de asigurat, constând în costul reparațiilor și/sau al înlocuirii componentelor sau pieselor auto avariate prin producerea accidentului.

Recurenta-reclamantă a atașat cererii de recurs înscrisuri constând în factura de avans emisă de unitatea de service la data de 09.08.2016, ordinul de plată nr. x/10.08.2016, pentru suma de 26.000 RON și ordinul de plată nr. x/01.09.2016, pentru suma de 67.213,94 RON.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015, susține intimatul că textul de lege prevede posibilitatea, iar nu obligația Comisiei speciale de a solicita petenților completarea documentației depuse în susținerea cererii de plată. În cazul de față, cât timp reclamanta nu a indicat în cererea de plată suma pe care o solicită drept despăgubire, nu era justificată o solicitare de completare a documentației, neexistând indicii că societatea ar putea deține și alte înscrisuri în dovedirea cuantumului despăgubirii.

Mai susține intimatul-pârât că în mod corect instanța de fond a verificat legalitatea Deciziei nr. 11467/23.11.2017 în raport de înscrisurile avute la dispoziție de FGA la momentul emiterii actului administrativ, iar nu de cele depuse în cursul judecății cauzei, respectiv deviz de reparații, factură fiscală și ordine de plată. Întrucât reclamanta nu a depus documente justificative din care să rezulte cuantumul reparației, FGA a calculat cuantumul despăgubirii în baza devizului elaborat în sistem B., în raport de caracteristicile autoturismului avariat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor reclamantei din recurs, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, rezumativ, situația litigioasă dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei în fond.

Prin Decizia nr. 11467/23.11.2017, admițând cererea de plată depusă de societatea reclamantă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit dreptul acesteia la plata unei despăgubiri în sumă de 27.934 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului asigurat cu polița Casco nr. x/30.06.2016, emisă de asigurătorul C. S.A. ("C."), avariat în urma producerii evenimentului asigurat. Calcularea cuantumului despăgubirii s-a realizat cu ajutorul sistemului specializat B., FGA constatând că în cererea de plată nu este indicat un cuantum al despăgubirii solicitate de persoana păgubită și că nu au fost depuse documente justificative din care să rezulte valoarea reparațiilor.

Contestând această decizie, reclamanta a depus în fața instanței de fond dovezi referitoare la efectuarea reparațiilor, respectiv factura fiscală emisă în data de 01.09.2016 de către unitatea reparatoare, în sumă de 93.213,94 RON, însoțită de devizul de reparații . Instanța de fond a respins acțiunea în anulare, apreciind că autoritatea pârâtă a stabilit în mod corect cuantumul despăgubirii, în lipsa înscrisurilor doveditoare pe care reclamanta a omis să le prezinte, neexistând obligația, ci doar posibilitatea FGA de a solicita reclamantei completarea documentației anexate cererii de plată

În recurs, reclamanta a suplimentat proba cu înscrisuri prin depunerea facturii de avans emise de unitatea de service la data de 09.08.2016, a ordinului de plată nr. x/10.08.2016, pentru suma de 26.000 RON și ordinului de plată nr. x/01.09.2016, pentru suma de 67.213,94 RON, care atestă plata din fonduri proprii a contravalorii reparațiilor.

Înalta Curte, analizând conținutul cererii de plată formulate de reclamantă și actele aflate în dosarul de daună, constată că, în procedura administrativă derulată conform art. 13-15 din Legea nr. 213/2015, societatea reclamantă nu a precizat în cererea de plată cuantumul despăgubirii solicitate și nici nu a depus documentele doveditoare ale valorii reparațiilor efectuate, achitate din fonduri proprii.

Cu toate acestea, contrar susținerilor autorității pârâte, greșit confirmate de instanța de fond, Înalta Curte consideră că, în prezența unei cereri incomplete, care nu cuprindea suma solicitată la plată și nici înscrisurile doveditoare, intimatul FGA avea obligația de a solicita petentei lămuriri/completări ori depunerea unor înscrisuri suplimentare, pentru a se asigura de legalitatea soluției pe care urma să o dispună prin decizia sa.

Este de necontestat că dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 sunt redactate într-o manieră neobligatorie, lăsând la aprecierea Comisiei speciale necesitatea completării informațiilor ori documentelor depuse cu cererea de plată, dar acest text de lege trebuie interpretat în coroborare cu dispozițiile art. 14 alin. (4) din același act normativ, potrivit cărora în cererea de plată se vor menționa natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, precum și cu dispozițiile art. 14 alin. (2) ultima teză și alin. (3), potrivit cărora, odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, iar în cazul imposibilității depunerii înscrisurilor în copie legalizată, va putea depune copii simple ori o declarație pe proprie răspundere privind documentele justificative.

Or, constatând omisiunea menționării de către recurenta-reclamantă atât a sumei pretinse cu titlu de despăgubire, cât și a depunerii înscrisurilor justificative, elemente esențiale în analiza cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților, în exercitarea cu diligență și bună-credință a atribuțiilor ce-i revin, trebuia să solicite reprezentanților societății să lămurească/precizeze/dovedească elementele omise.

Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 15-16 din Norma ASF nr. 16/2015, care detaliază procedura de soluționare a dosarelor de daună deschide de FGA și ale cărei reguli, în opinia instanței de recurs, sunt aplicabile și în cazul cererilor de plată vizând dosare de daună deschide de asigurătorul falit și predate Fondului de Garantare a Asiguraților. Art. 15 alin. (1) lit. e) din normă prevede că "Fondul solicită petentului depunerea la dosarul de daună a poliței/contractului de asigurare, a documentelor care atestă producerea evenimentului asigurat, (...) sau alte documente din care să reiasă cauzele și împrejurările evenimentului (constat amiabil, declarații martori etc.), întinderea daunei, acte privind interesul patrimonial, documente justificative privind cuantumul despăgubirii etc.", instituind, așadar, obligația FGA de a solicita petentului documente referitoare la întinderea daunei. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte consideră că această obligație trebuie reținută și în cazul cererilor de plată depuse ca urmare a intervenirii falimentului asigurătorului, atât timp cât, indiferent dacă dosarul de daună a fost deschis FGA sau de asigurătorul falit (și ulterior transmis FGA conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015), autoritatea pârâtă are atribuția legală a stabilirii cuantumului despăgubirii și plății acestei sume către persoanele păgubite.

Prin urmare, chiar dacă societatea recurentă a manifestat neglijență în completarea cererii de plată și atașarea documentelor justificative, această omisiune putea fi corectată încă din procedura administrativă, prin diligența intimatului-pârât, mai ales în condițiile în care petenta se afla în posesia înscrisurilor necesare, care confirmau atât efectuarea și costul reparațiilor, cât și suportarea acestuia de către societate. Elementele necomunicate, precum și înscrisurile nedepuse de către reclamantă sunt esențiale în soluționarea cererii de plată, iar solicitarea de completare a documentației și de precizare a cererii nu poate fi considerată o simplă posibilitate, lăsată la aprecierea Comisiei speciale din cadrul FGA, fără consecințe asupra legalității actului administrativ de soluționare a cererii de plată, câtă vreme lipsa informațiilor sau a înscrisurilor influențează semnificativ conținutul deciziei.

Din această perspectivă, nu pot fi reținute nici argumentele intimatului-pârât FGA, prin care a criticat invocarea de către reclamantă a propriei culpe și a susținut legalitatea deciziei emise în raport de înscrisurile avute la dispoziție de Comisia specială. În pofida omisiunilor reclamantei la depunerea cererii de plată autoritatea pârâtă trebuia să desfășoare procedura administrativă de soluționare a cererii de plată cu respectarea scopului activității sale, anume acela de dezdăunare a creditorului de asigurare pentru paguba suportată în urma evenimentului asigurat, conform principiului reparației integrale a prejudiciului.

Înalta Curte constată că, în cursul procedurii judiciare, în ambele faze procesuale, recurenta-reclamantă a prezentat înscrisuri prin care făcut dovada unui prejudiciu cert, lichid și exigibil în sumă de 93.213,94 RON, prin depunerea facturii fiscale emisă de unitatea reparatoare pentru reparațiile efectuate la autoturismul avariat, însoțită de devizul detaliat al reparațiilor, precum și a ordinelor de plată care atestă plata din surse proprii a acestor lucrări. Creanța pretinsă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, rezultând dintr-un contract de asigurare și fiind generată de evenimentul asigurat, astfel încât, în raport de art. 11 din același act normativ, plata sa trebuie asigurată din fondurile FGA.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte consideră a fi nelegală soluția primei instanțe, care, în tranșarea problemei litigioase deduse judecății, nu a făcut o corectă interpretare și aplicare la situația din speță a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015.

Constatând incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentința recurată și va proceda la rejudecarea pricinii.

În rejudecare, având în vedere argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că, deși creanța pretinsă de reclamantă, în sumă de 93.213,94 RON, îndeplinește cerințele art. 4 Legea nr. 213/2015 și, astfel, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (2) din același act normativ pentru suportarea sa de către Fondul de Garantare a Asiguraților, pârâtul a aprobat la plată și a achitat doar parte din creanță, în sumă de 27.934 RON. În consecință, Înalta Curte constată că Decizia nr. 11467/23.11.2017 este nelegală, urmând a dispune anularea parțială și admiterea cererii de plată formulată de reclamanta A. S.R.L. până la concurența sumei de 93.213,94 RON.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4950 RON, aferente ambelor faze procesuale, reprezentate de taxă judiciară de timbru în sumă totală de 350 RON achitată în fond, taxă judiciară de timbru în sumă totală de 100 de RON achitată în recurs și onorariu avocațial în sumă de 4500 RON, dovedit prin depunerea la dosar a facturii nr. x/05.01.2021 și a extrasului bancar din data de 11.01.2021 . Față de cererea formulată oral de reprezentantul intimatului-pârât vizând reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocațial, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată, valoarea onorariului perceput fiind proporțional cu valoarea și obiectul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2240 din 11 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează în parte Decizia nr. 11467/23.11.2017, emisă de pârât.

Admite cererea de plată formulată de reclamanta A. S.R.L. până la concurența sumei de 93.213,94 RON.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4950 RON pentru fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.