ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 211/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 februarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea art. 2 din Decizia nr. 3586/31.01.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea de plată cu privire la suma de 1318 RON;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 1318 RON;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin notele de ședință înregistrate la dosarul cauzei la data de 31 mai 2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 3586/31.01.2017.

Prin sentința civilă nr. 3470 din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3470 din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susține că, prin decizia contestată nu s-a reținut, ca motiv al respingerii cererii de plată, că dobânda nu reprezintă o creanță de asigurări, ci doar că raportul dintre reclamantă și FGA nu este un raport care decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ. Ulterior, în fața instanței de fond, pârâtul și-a circumstanțiat poziția, susținând că obligația sa legală este aceea de a achita creanța de asigurări, în care se include doar despăgubirea, nu și dobânda.

A arătat reclamanta că instanța de fond nu s-a rezumat la analiza motivelor de fapt și de drept reținute în cuprinsul actului contestat și pe care reclamanta le-a atacat prin acțiune, ci a analizat aspectele invocate de FGA prin notele de ședință depuse la 31.05.2017, dată la care pârâtul era decăzut din dreptul de a mai invoca excepții și de a propune probe. Instanța de fond, în soluționarea cererii de chemare în judecată, era ținută strict de analiza motivelor de fapt și de drept invocate de pârât în cuprinsul actului administrativ contestat, cu omiterea aspectelor noi, invocate în cuprinsul notelor de ședință; aceste apărări trebuiau înlăturate atât din perspectiva nerespectării termenului prevăzut de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., cât și din perspectiva faptului că nu aveau legătură cu motivele de fapt și de drept expuse în decizia contestată.

Recurenta-reclamantă mai susține că atât cheltuielile de judecată, cât și dobânda legală fac parte din categoria creanțelor de asigurări. Prin cererea de plată adresată FGA, reclamanta a solicitat a-i fi achitate sumele de bani reprezentând dobânda legală și cheltuielile de judecată, astfel cum au fost stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 4788/24.09.2015, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015. Prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevăd plata despăgubirilor cu respectarea plafonului de garantare și în limita resurselor financiare disponibile, fără a prevedea o limitare a acestor plăți. În lipsa unei limitări exprese, sunt aplicabile prevederile Legii asigurărilor, care includ în categoria despăgubirilor atât cheltuielile de judecată, cât și dobânda legală datorată ca urmare a neefectuării plății de către asigurător.

Arată recurenta că dobânda legală rezultă din nerespectarea obligațiilor ce decurg din contractul de asigurare, fiind un accesoriu al obligației principale, astfel încât nu se poate susține că nu face parte din creanțele de asigurări. Atât timp cât între asigurat și asigurător a existat un raport contractual, rezultă că și obligația de achitare a daunelor interese sub forma dobânzii legale, pentru neachitarea la timp a despăgubirii, reprezintă o creanță de asigurări a cărei achitare revine în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin concluziile scrise depuse în dosarul instanței de recurs, reclamanta a solicitat a fi avută în vedere, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 518/06.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește prima categorie de critici formulată de reclamantă, acestea se referă, în esență, la salvgardarea actului atacat, de către instanța de fond, pe temeiul unor argumente care nu se regăsesc în cuprinsul actului. Mai exact, reclamanta susține că diferența de 1318 RON, din suma totală de 2495 RON, solicitată cu titlu de dobândă legală, a fost respinsă la plată de către FGA pe motiv că dobânda nu poate fi calculată potrivit dispozițiilor care reglementează raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, iar în fața instanței de judecată pârâtul a invocat un motiv nou, respectiv lipsa caracterului de creanță de asigurări a dobânzii legale, apărare care a fost validată de instanța de fond.

Prin cea de-a doua categorie de critici, recurenta-reclamantă a argumentat cu privire la încadrarea dobânzii legale în categoria creanțelor de asigurări, a căror plată reprezintă o obligație legală a FGA.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de dobândă legală nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă și asigurător):

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanta din speța de față nu pretinde plata prejudiciului, respectiv contravaloarea pierderii suferite, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânda legală a cărei cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna. Despăgubirea stabilită prin sentința civilă nr. 4788/24.09.2015, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015, în sumă de 64.416,41 RON, a fost încasată de reclamantă în urma executării silite, cererea de plată adresată FGA vizând doar cheltuielile de judecată stabilite în acest dosar și dobânda legală penalizatoare, aferentă despăgubirii.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

În concluzie, dobânzile legale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale.

Această concluzie, la care a ajuns și instanța de fond, determină caracterul nefondat al motivelor de recurs prin care reclamanta a invocat natura de creanță de asigurare a dobânzii legale, dar, totodată, produce efecte și asupra criticilor referitoare la depășirea limitelor învestirii instanței de fond.

Înalta Curte reține că autoritatea pârâtă a respins la plată suma de 1318 RON, apreciind a fi greșit calculul dobânzii legale, realizat de reclamantă conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, considerând că sunt incidente, în schimb, prevederile art. 3 alin. (3) din același act normativ. Ulterior, prin notele de ședință depuse în dosarul instanței de fond, pârâtul s-a sesizat cu privire la plata nedatorată a sumelor reprezentând dobânda legală și cheltuieli de judecată, susținând că aceste sume nu reprezintă creanțe de asigurări.

Chiar dacă aspectele referitoare la lipsa naturii de creanță de asigurări a dobânzii legale nu au fost invocate prin decizia contestată, Înalta Curte consideră că nu se poate face abstracție de aceste susțineri în analiza motivelor de nelegalitate ale actului administrativ cu care instanța a fost învestită de reclamantă. Judecătorul cauzei nu se poate pronunța strict cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii legale (astfel cum susține recurenta-reclamantă), ignorând inexistența dreptului reclamantei asupra sumelor solicitate cu acest titlu, aspect care ține de aplicarea normelor de drept material incidente.

Instanța învestită cu analiza legalității Deciziei nr. 3586/31.01.2017 examinează pretinsa creanță inclusiv din perspectiva existenței obligației legale de plată. Aceasta întrucât, în lipsa unui temei de drept care să oblige pârâtul să dezdăuneze reclamanta cu sumele reprezentând dobânzi legale, nu prezintă relevanță nici cuantumul dobânzii, asupra căreia părțile au formulat opinii contrare. Or, în cauză, instanța de fond a reținut în mod corect inexistența unui astfel de temei, întrucât dobânda legală nu este creanță de asigurări, pârâtul nu este răspunzător de producerea pagubei și nici nu are calitatea de succesor în obligațiile asigurătorului, obligația FGA fiind aceea de garant pentru despăgubirile datorate de asigurătorul falit, iar nu de continuator al obligațiilor contractuale ale acestuia. Pe cale de consecință, nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, care stabilesc rata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști și autoritățile contractante, câtă vreme între pârâtul FGA și societatea reclamantă nu există astfel de raporturi, stabilite direct ori prin subrogare.

Înalta Curte mai reține că eroarea autorității pârâte, care a recunoscut dreptul reclamantei la încasarea dobânzii legale din disponibilitățile Fondului, deși această creanță nu făcea parte din creanțele de asigurări, nu poate beneficia reclamantei decât în limitele deciziei emise, respectiv pentru suma de 1177,13 RON, față de care decizia nu a fost atacată și și-a produs efectele, iar nu și pentru suma de 1318 RON, care a fost respinsă la plată și asupra căreia poartă litigiul.

Cât privește decizia de speță invocată de recurenta-reclamantă (decizia nr. 618/06.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017), Înalta Curte, analizând considerentele din cuprinsul acestei hotărâri, observă că aceasta nu a dezlegat în vreun fel chestiunea disputată în prezenta speță, vizând natura de creanțe de asigurări a dobânzilor legale.

Instanța de recurs care a pronunțat decizia nr. 618/2020 și-a întemeiat soluția pe argumentul autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 999/22.10.2015, pronunțate de Tribunalul Arad, în cuprinsul căreia s-a stabilit că rata dobânzii legale datorate de asigurător este cea prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, fără a antama problema de drept a calificării sumelor solicitate cu titlu de dobândă legală ca făcând sau nu parte din creanțele de asigurări, întrucât aceasta nu a fost invocată și, prin urmare, nu a fost nici discutată/soluționată de către instanța de fond. Așadar, chestiunile litigioase dezlegate de instanțele de recurs sunt distincte în speța de față, respectiv în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de reclamantă nu sunt fondate, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinței recurate.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3470 din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.