ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 210/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 1 februarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat constatarea nulității parțiale a Deciziei nr. 3468/16.01.2017, emisă de pârât și obligarea pârâtului la acordarea sumei de 5729 RON, cu titlu de diferență între suma ce reprezintă valoarea maximă de despăgubire și suma efectiv acordată.

Prin sentința civilă nr. 3533 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat în parte Decizia nr. 3468/16.01.2017, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului și suma de 6899 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 3533 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești prin determinarea concretă a prejudiciului, în lipsa evaluării prealabile a autorității administrative, obligarea directă a FGA la plata sumei de 6899 RON reprezentând o încălcare a competenței exclusive a Comisiei Speciale și o imixtiune a instanței de judecată în competența unei alte autorități. În mod greșit, instanța de fond a înlăturat apărările pârâtului în ceea ce privește inadmisibilitatea petitului de obligare directă la plata despăgubirilor solicitate, încălcând dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

A susținut recurentul că instanța de fond a stabilit valoarea epavei la 15% din valoarea reală a autoturismului, în lipsa oricărei expertize tehnice, iar nu la 20%, astfel cum a reținut Comisia Specială în baza avizului unui expert tehnic. Totodată, instanța de fond a operat o compensare sub aspectul deducerii din despăgubire a sumei de 509,82 RON, reprezentând valoarea ratelor de prime rămase de achitat, în condițiile în care decizia atacată nu cuprinde vreo mențiune cu privire la această sumă, respingerea parțială a cererii de plată fiind întemeiată pe clauzele contractuale privind supraasigurarea.

Pârâtul a criticat sentința instanței de fond și sub aspectul încălcării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, prevăzute de art. 14 și art. 224 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu înlăturarea din probatoriu a notei de stabilire a despăgubirii întocmită de un inspector de daune, care a stat la baza emiterii deciziei contestate. În condițiile în care reclamantul nu a solicitat administrarea probei cu expertiză, instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților necesitatea administrării unei astfel de probe, în vederea lămuririi cuantumului pagubei, caz în care FGA ar fi avut posibilitatea de a solicita efectuarea unei expertize.

În ceea ce privește deducerea ratelor de asigurare din despăgubire, această compensație nu putea opera față de pârâtul FGA, ci doar față de asigurătorul în faliment, astfel încât deducerea nu a fost una legală. Recuperarea primelor de asigurare reprezintă un atribut al lichidatorului judiciar, conform art. 258 lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014, FGA neavând vreo atribuție legală de încasare a ratelor de primă. Ca atare, nu poate interveni o compensare între ratele de asigurare și indemnizația de despăgubire, acestea nefiind datorii reciproce.

Referitor la criticile circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirii de către instanța de fond, prin raportare la dispozițiile contractului de asigurare și legea aplicabilă cauzei. Este criticată sentința instanței de fond sub aspectul reținerii că valoarea vehiculului de la momentul producerii riscului asigurat este aceeași cu suma asigurată, din care s-a scăzut uzura, la fiecare reînnoire de poliță. Polița de asigurare s-a încheiat la data de 27.02.2015, iar evenimentul rutier s-a produs la 20.08.2015, ceea ce înseamnă că, și în ipoteza calculării valorii autoturismului în raport de suma asigurată, trebuia scăzută și uzura aferentă celor 6 luni.

Recurentul-pârât a reiterat argumentele din fond privitoare la modalitatea de stabilire a valorii de piață a autoturismului avariat, a valorii epavei și, în final, a valorii despăgubirii cuvenită reclamantului, în raport de prevederile art. 1.1.10, art. 1.1.29, art. 1.1.33 și art. 6.1 din condițiile generale ale contractului de asigurare, art. 5 din condițiile speciale de asigurare și art. 2217-2218 C. civ.. A arătat că valoarea de piață a autoturismului s-a stabilit conform sistemelor Audatex și DAT, raportat la valoarea de piață a unui autoturism similar, având aceleași caracteristici tehnice, uzură, vechime în utilizare și kilometraj, iar valoarea epavei a fost stabilită la 20% din suma asigurată, astfel încât valoarea despăgubirii este corect stabilită prin decizia atacată.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A apreciat intimatul a fi nereală susținerea recurentului cu privire la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât, prin soluția adoptată, instanța de fond a îndepărtat excesul de putere manifestat de către FGA, care a stabilit valoarea despăgubirii în baza unor elemente din afara clauzelor contractuale. Instanța a stabilit că noțiunea de "valoare de piață" a vehiculului nu se regăsește în contract și că suma solicitată cu titlu de despăgubire este determinată potrivit contractului de asigurare. Prin urmare, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de fond nu poate fi calificată drept o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Neîntemeiat este, în opinia intimatului-reclamant, și motivul de recurs referitor la încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, atât timp cât instanța de fond a apreciat că probatoriul administrat în cauză este suficient pentru soluționarea cauzei. Dispozițiile art. 330 C. proc. civ. lasă la aprecierea instanței administrarea sau nu a probei cu expertiză tehnică.

Referitor la criticile vizând nelegalitatea diminuării ratelor de primă din suma asigurată, intimatul-reclamant a invocat prevederile art. 1270 C. civ. și art. 5.6 lit. b) și art. 5.20 lit. a) și c) din contractul de asigurare, susținând că dispozițiile contractuale trebuie respectate în tot, iar nu aleatoriu.

Cât privește criticile recurentului vizând necalcularea coeficientului de uzură al vehiculului pentru perioada dintre data încheierii poliței și data producerii evenimentului, intimatul a susținut că acest raționament este eronat, deoarece ar conduce la două evaluări diferite ale bunului, una pentru determinarea sumei asigurate și încasarea primelor de asigurare și una pentru acordarea despăgubirilor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., criticile sale se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la încălcarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 și a art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva obligării directe a Fondului la plata sumei pretinse de reclamant și a greșitei calculări a cuantumului despăgubirii, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, motivele de nelegalitate privind încălcarea principiilor de drept procesual (principiul contradictorialității și al dreptului la apărare), se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează pronunțarea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, urmând a fi analizate de instanța de control judiciar prin raportare la acest text de lege.

În fine, în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că invocarea acestor prevederi a fost făcută strict formal, întrucât recurentul-pârât nu a prezentat nicio critică ce poate fi subsumată acestui motiv de nelegalitate, respectiv nu a prezentat argumente privitoare la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate susținute de recurentul-pârât, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 3468 din 16.01.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată formulată de reclamantul A., pentru suma de 7792 RON, respingând restul pretențiilor, în valoare de 6899 RON. La calcularea despăgubirii, autoritatea pârâtă a avut în vedere valoarea de piață a autoturismului, stabilită conform evaluării DAT și AUDATEX la suma de 2933 Euro, din care a scăzut valoarea epavei, reprezentând 20% din valoarea de piață, adică 587 Euro și valoarea franșizei de 587 Euro, rezultând un total de 1759 Euro, adică 7.792,37 RON.

Contestând această despăgubire, reclamantul a susținut că valoarea autoturismului trebuie să fie determinată în funcție de suma asigurată, care reprezintă valoarea reală a autoturismului la data încheierii contractului de asigurare, și anume 23.386 RON, astfel încât, după scăderea valorii epavei și a franșizei, fiecare în procent de 20%, despăgubirea cuvenită reclamantului este în sumă de 13.522 RON.

Instanța de fond a confirmat alegațiile reclamantului, stabilind că valoarea autoturismului este cea menționată prin contractul de asigurare, respectiv 23.386 RON. Din această sumă, instanța de fond a scăzut valoarea epavei, reprezentând 15% din valoarea vehiculului, respectiv 3.507,90 RON, valoarea franșizei de 4.677,20 RON și valoarea ratelor de primă rămase de achitat, respectiv 509,82 RON, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 6.899 RON, respinsă la plată prin decizia atacată.

În raport de elementele de calcul avute în vedere de instanța de fond la stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, Înalta Curte constată că sunt corecte susținerile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în privința greșitei includeri în calcul a ratelor de primă restante.

Potrivit art. 5.20 din condițiile speciale ale Contractului de asigurare nr. x/26.02.2015, asigurătorul va reține din despăgubire valoarea franșizei, orice prime restante în baza poliței (prime cu scadențe anterioare acordării despăgubirii) și toate ratele de primă rămase de achitat până la sfârșitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, dacă valoarea daunei asigurate reprezintă mai mult de 20% din suma asigurată. Însă, această prevedere contractuală nu se aplică decât în raport cu asigurătorul Societatea de B. S.A., nu și cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având în vedere intrarea în faliment a asigurătorului și incidența dispozițiilor legii speciale care guvernează această procedură - Legea nr. 85/2014 și ale legii de organizare și funcționare a autorității pârâte - Legea nr. 213/2015.

Conform art. 258 lit. e) din Legea nr. 85/2014, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, lichidatorului judiciar îi revine atribuția conducerii activității societății de asigurare/reasigurare debitoare, respectiv efectuarea operațiunilor în interesul procedurii de faliment, inclusiv recuperarea primelor de asigurare restante, aferente contractelor de asigurare. Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților reprezintă o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, menită să asigure plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății.

Deși obligația de achitare a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare este preluată, în anumite limite valorice, de către Fondul de Garantare a Asiguraților, această împrejurare nu echivalează cu preluarea integrală a drepturilor și obligațiilor contractuale ale asigurătorului falit, FGA neavând calitatea unui succesor juridic al societății debitoare, astfel încât acesta nu se substituie în raporturile dintre asigurat și asigurător, cât privește plata primelor de asigurare restante.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu are atribuția legală de încasare a ratelor de primă, ci doar pe aceea a plății indemnizației/despăgubirii cuvenite creditorului de asigurări, dacă sunt îndeplinite cerințele legale si contractuale, în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 213/2015, recuperarea ratelor de primă restante fiind în sarcina lichidatorului judiciar desemnat de judecătorul sindic.

Ca atare, în raporturile dintre părțile cauzei nu operează compensarea reținută de instanța de fond, atât timp cât între reclamant și autoritatea pârâtă nu există obligații contractuale generatoare de debite reciproce, a căror stingere s-ar putea face prin compensare. La stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantului nu prezintă relevanță valoarea ratelor de primă neachitate, care nu vor fi deduse din valoarea indemnizației, recuperarea lor urmând a se face de către lichidatorul judiciar, în procedura de faliment a asigurătorului.

De altfel, Înalta Curte constată că valoarea ratelor de primă restante nu a fost avută în vedere de FGA la emiterea deciziei contestate, iar reclamantul nu a formulat obiecțiuni în acest sens, astfel încât instanța de fond a depășit limitele în care reclamantul a contestat decizia emisă de pârât.

Un alt element de calcul utilizat în mod eronat de instanța de fond este cel privitor la valoarea epavei, care a fost cuantificată la 15% din valoarea autoturismului, deși recurentul-pârât a utilizat un procent de 20%, față de care reclamantul nu a formulat argumente de nelegalitate.

Potrivit art. 5.6. lit. b).2) din condițiile speciale ale contractului de asigurare, valoarea epavei se stabilește prin evaluare de către asigurător până la un nivel de maxim 20% din valoarea autovehiculului, în cazul în care părțile contractuale nu agreează valorificarea epavei. Recurentul-pârât a făcut aplicarea acestei prevederi contractuale, stabilind valoarea epavei în raport de procentul maxim prevăzut, procent necontestat prin cererea de chemare în judecată. Instanța de fond a calculat valoarea epavei prin raportare la un procent de 15% din valoarea autoturismului, fără a indica motivul pentru care a apreciat a fi necesară aplicarea unui procent mai scăzut decât cel utilizat de autoritatea pârâtă.

Este adevărat că procentul de 20% este unul maximal și că prevederile contractuale permit aplicarea unui procent mai scăzut, însă instanța de fond nu a fost învestită cu un motiv de nelegalitate vizând cuantumul acestui procent și nici nu a indicat raționamentul logico-juridic, bazat pe elementele concrete ale cauzei, care a determinat-o să recalculeze valoarea epavei într-o modalitate asupra cărora părțile nu au formulat opinii contrare.

Așadar, Înalta Curte reține că două dintre elementele de calcul utilizate de instanța de fond la stabilirea despăgubirii, respectiv procentul reprezentat de valoarea epavei și deducerea ratelor de primă neachitate, depășesc obiectul învestirii sale, nefăcând obiectul contestației reclamantului. Chestiunea litigioasă cu care reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ privește stabilirea valorii reale a autoturismului la data producerii evenimentului asigurat, de la care se pleacă în calcularea despăgubirii, fără a fi formulate critici cu privire la anumite elemente de calcul, omise sau aplicate într-un procent eronat de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cât privește valoarea autoturismului avariat la data producerii evenimentului asigurat, reclamantul a susținut că aceasta este reprezentată de suma asigurată prin Contractul de asigurare nr. x/26.02.2015, iar pârâtul a susținut că trebuie avută în vedere valoarea de piață, pe care a calculat-o prin utilizarea unor sisteme de evaluare (Audatex și DAT).

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2217 C. civ.:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.", iar potrivit art. 5.6 lit. b) din condițiile speciale ale Contractului de asigurare nr. x/26.02.2015, dacă valoarea estimată a reparațiilor depășește 80% din suma asigurată se va considera că s-a produs daună totală economică, caz în care (dacă asiguratul renunță la repararea autovehiculului) despăgubirea nu va depăși valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea la același moment a epavei autovehiculului.

Prevederi similare se regăsesc și în art. 51 alin. (9) lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014 (în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate), potrivit cărora:

"Despăgubirile nu pot depăși: b) cuantumul pagubei, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, și în cazul daunelor parțiale."

Prin urmare, Înalta Curte constată că atât dispozițiile legale, cât și cele contractuale prevăd că despăgubirea cuvenită reclamantului se raportează la valoarea reală a autoturismului de la data producerii riscului asigurat, valoare care poate coincide sau nu cu suma asigurată. Or, prin probele administrate în fața instanței de fond nu s-a lămurit dacă valoarea reală a autoturismului avariat este cea calculată de recurentul-pârât FGA potrivit Audatex și DAT ori cea menționată în cuprinsul contractului de asigurare, conform evaluării realizate de asigurător la data încheierii contractului.

Potrivit art. 52 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(1) Valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabilește pa baza valorilor de piață ale unor vehicule de aceeași marcă, tip, model, caracteristici tehnice și dotări, an de fabricație, având un parcurs în kilometri și o stare de întreținere comparabile. (2) Valoarea de piață a unui vehicul se stabilește pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum și în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit."

Așadar, utilizarea unor sisteme de evaluare este de bază, aceasta fără să fie exclusivă, la stabilirea valorii de piață urmând a fi avute în vedere orice alte dovezi și documente prezentate de petent, pentru a stabili valoarea reală a bunului avariat.

Totodată, instanța de recurs are în vedere că cele două evaluări realizate de recurentul-pârât pe baza sistemelor Audatex și DAT, au generat valori sensibil diferite, și anume o valoare de piață medie de 8006 RON conform Audatex (echivalent a 1800 Euro), cu valori minime și maxime între 6862 RON și 9149 RON, respectiv de 3800 Euro conform DAT.

Pe de altă parte, este corect argumentul recurentului-pârât referitor la faptul că suma asigurată, respectiv 23.386 RON, reprezintă valoarea de la data încheierii contractului de asigurare, pe când evenimentul asigurat s-a produs cu șase luni mai târziu, perioadă în care este posibil ca valoarea de piață a vehiculului să fi suportat variații.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a depus suficiente diligențe pentru a stabili valoarea reală a vehiculului de la data producerii accidentului, stabilind despăgubirea cuvenită reclamantului în funcție de suma asigurată, fără ca această valoare să fie susținută de prevederile legale ori de o evaluare independentă, realizată pe baza unui raport de expertiză tehnică judiciară specialitatea auto, criticile recurentului-pârât fiind întemeiate sub acest aspect. Instanța de fond a înlăturat în mod nejustificat din ansamblul probator evaluarea realizată de autoritatea pârâtă și nu a pus în discuția părților necesitatea administrării probei cu expertiză, deși înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu erau lămuritoare în privința valorii de piață a autoturismului avariat.

În concluzie, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, instanța de recurs identificând motive de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 14 și art. 20 C. proc. civ., constând în depășirea de către instanța de fond a limitelor învestirii sale (sub aspectul luării în calcul a ratelor de primă restante, precum a stabilirii valorii epavei la un procent de 15%), precum și a nesocotirii rolului activ al judecătorului, din perspectiva obligației lămuririi tuturor aspectelor deduse judecății și punerii în dezbaterea părților a tuturor împrejurărilor și mijloacelor de probă apte să conducă la dezlegarea pricinii.

Întrucât lămurirea cauzei necesită administrarea probei cu expertiză de specialitate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, în raport de dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond urmează să dispună administrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea auto, precum și orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind concludente în soluționarea cauzei, în vederea stabilirii valorii de piață a autoturismului avariat la data producerii accidentului. Totodată, vor fi avute în vedere aspectele dezlegate de instanța de recurs cu privire la ratele de primă neachitate și procentul în care se deduce valoarea epavei din cuantumul valorii autoturismului.

Cât privește criticile din recurs formulate de pârât cu privire la imposibilitatea obligării sale directe la plata despăgubirii cuvenite reclamantului, acestea vor fi avute în vedere de instanța de fond, în rejudecare, dezlegarea lor depinzând de soluția ce se va pronunța cu privire la anularea sau menținerea deciziei atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3533 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.