ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 205/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 30 august 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 1088 din 28.07.2016, emisă de pârât și obligarea acestuia la plata despăgubirii solicitate conform cererii de plată nr. x din 20.01.2016.

Prin sentința civilă nr. 3708 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a despăgubirii în cuantumul solicitat de acesta prin cererea de despăgubire, de 10.489,78 RON;

(iii) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1850 RON (taxă judiciară de timbru și onorariu avocat).

Împotriva sentinței civile nr. 3708 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că pricina s-a judecat fără legala citare a FGA, instanța de fond apreciind în mod greșit că prezența în sală a consilierului juridic al FGA, a cărui delegație se afla depusă în dosar, acoperă omisiunea citării pârâtului. Deși prezent în sala de judecată la prima strigare a cauzei, consilierul juridic a învederat în mod expres că nu înțelege să răspundă în cauză, astfel încât instanța de fond a dispus apelarea cauzei la sfârșitul listei de ședință. La a doua apelare a cauzei, părțile nu au fost prezente, însă instanța de fond a constatat că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă și a rămas în pronunțare asupra fondului litigiului.

Prin urmare, consideră recurentul că omisiunea citării sale nu s-a acoperit prin prezența consilierului juridic, acesta nedorind să răspundă la apelul nominal efectuat în ședință publică, iar instanța de fond a apreciat greșit că pricina este în stare de judecată, deși ar fi trebuit să acorde un alt termen în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu ambele părți.

În ceea ce privește valoarea despăgubirii în sumă de 2.626,30 RON, susține recurentul-pârât că Fondul, preluând dosarul de daună de la asigurătorul falit, nu avea cum să cunoască faptul că suma nu a fost real achitată, iar împrejurarea că adresa prin care păgubita a fost înștiințată cu privire la plata sumei nu poartă mențiunea comunicării nu poate conduce, automat, la concluzia că nu a fost comunicată.

Printr-o altă critică, pârâtul arată că în mod greșit a reținut instanța de fond calitatea de creditor de asigurare a reclamantei. Din analiza cesiunii de creanță încheiată la data de 03.12.2015 între reclamanta A. și păgubita B., rezultă că acest act este un act simulat, întrucât contractul nu conține prețul cesiunii, situație pe care instanța de fond nu a analizat-o. Chiar dacă instanța ar fi apreciat că cesiunea de creanță este un act cu titlu gratuit, trebuia să constate că, în raport de prevederile art. 1567 alin. (2) C. civ., convenția nu este încheiată în formă autentică, fiind nulă.

În concluzie, recurentul consideră că reclamanta nu a dobândit calitatea de creditor prin cesiunea de creanță, această convenție fiind nulă absolut pentru lipsa prețului sau a formei autentice.

A mai susținut recurentul-pârât că, în ceea ce privește contravaloarea despăgubirii, instanța de fond s-a raportat în mod greșit la concluziile așa-zisei expertize tehnice întocmite în dosar, întrucât în prezenta cauză nu a fost desemnat un expert pentru a realiza o astfel de lucrare. Singurul document depus în susținerea cererii de plată este nota de constatare a unității reparatoare C. S.R.L., care a exprimat o opinie cu privire la daună, însușită de instanța de fond ca reprezentând document justificativ. Deși este real că despăgubirea se poate solicita și înainte de efectuarea reparației, astfel cum a reținut instanța de fond, totuși FGA nu este debitorul unei creanțe certe, lichide și exigibile, astfel încât nu are obligația plății despăgubirilor doar pe baza devizelor estimative întocmite de unitățile reparatoare.

Intimata-reclamantă A. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziții se încadrează recursul, astfel cum a reținut instanța de control judiciar prin încheierea din 7 octombrie 2020), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica din recurs referitoare la soluționarea cauzei în lipsa legalei citări a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esență, recurentul-pârât a susținut că pricina s-a judecat la termenul din 16 octombrie 2017, deși FGA nu a fost citat și nici nu a fost legal reprezentat, întrucât consilierul juridic, prezent în sală, a arătat că nu dorește să răspundă în cauză.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost legal citat pentru termenul din 2 octombrie 2017, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanței de fond și, totodată, la acel termen de judecată a fost reprezentat prin consilier juridic cu delegație depusă în dosar. Având în vedere neîndeplinirea procedurii de citare cu reclamanta A., instanța de fond a amânat cauza pentru termenul din 16 octombrie 2017, dispunând citarea doar a reclamantei.

Potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ.:

"Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată." În cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost citat pentru termenul din 2 octombrie 2017 și a fost și reprezentat prin consilier juridic, astfel încât nu mai era necesară citarea sa pentru termenul din 16 octombrie 2017, având termen în cunoștință, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii și a citativului aflate la dosarul de fond.

Într-adevăr, în cuprinsul încheierii de ședință din 16 octombrie 2017 s-a reținut că procedura de citare nu este legal îndeplinită, fără a se menționa partea față de care s-a constatat această împrejurare, mențiune care reprezintă o evidentă eroare materială, față de actele dosarului, din care rezultă că procedura de citare a fost legal îndeplinită față de reclamantă, iar pârâtul avea termen în cunoștință.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat în mod corect la judecarea cauzei, constatând că procedura de citare a părților pentru termenul de judecată era îndeplinită și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 153 C. proc. civ.

Referitor la criticile circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, constatând că recurentul nu a relevat vreun caz de greșită aplicare sau interpretare a normelor de drept material în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 1088/28.07.2016, recurentul-pârât a respins cererea de plată a reclamantei, reținând că nu se justifică acordarea unei despăgubiri în sumă de 10.489,78 RON, că valoarea reală a prejudiciului este de 2.626,30 RON și că această sumă a fost deja plătită reclamantei. Cât privește suma de 2.626,30 RON, față de care FGA a reținut prin decizia atacată că a fost deja achitată de asigurătorul falit către păgubita B., Înalta Curte constată că, în recurs, pârâtul a arătat că și-a întemeiat decizia pe conținutul actelor din dosarul de daună întocmit de asigurător, neavând cum să cunoască că această sumă nu a fost în mod real achitată păgubitei. Așadar, recurentul nu contestă situația care a rezultat din probatoriul administrat în fața instanței de fond, respectiv inexistența unei astfel de plăți către păgubită, ci susține că nu a avut cunoștință de împrejurarea neconcordantă cu înscrisurile dosarului de daună.

Înalta Curte consideră că sunt neîntemeiate argumentele pârâtului, întrucât pretinsa atitudine subiectivă de bună-credință a autorității nu este suficientă pentru a înlătura motivul de nelegalitate al deciziei atacate, referitor la respingerea cererii de plată pe motiv că persoanei păgubite i-ar fi fost achitată despăgubirea în sumă de 2.626,30 RON, deși această plată nu a fost în mod real efectuată.

Autoritatea pârâtă avea obligația de a verifica înscrisurile predate de asigurător, aflate în dosarul de daună întocmit de acesta, inclusiv sub aspectul achitării efective a despăgubirii, astfel cum rezultă din prevederile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015. Or, în dosarul de daună nu exista vreo dovadă a plății despăgubirii, singura mențiune a achitării sumei de 2.626,30 RON regăsindu-se în adresa de înștiințare emisă de asigurător către păgubită sub nr. x/09.02.2015, care nu avea atașată o dovadă de comunicare. În acest caz, constatând inexistența unui înscris doveditor al plății, recurentul-pârât avea obligația de a solicita lămuriri și înscrisuri suplimentare din partea asigurătorului sau chiar a păgubitei, pentru a clarifica situația plății. Chiar și în contextul în care dosarul de daună a fost întocmit de asigurător, pârâtul nu a justificat omisiunea verificărilor care îi incumbau, iar nelegalitatea deciziei emise rezultă în lipsa unei dovezi certe a plății despăgubirii către persoana păgubită sau reclamanta-cesionară.

În ceea ce privește argumentele recurentului-pârât, referitoare la lipsa calității de creditor a reclamantei, ca urmare a nulității contractului de cesiune din cauza neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1567 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că aceste susțineri au fost prezentate pentru prima dată în fața instanței de recurs, ele neregăsindu-se în cuprinsul deciziei contestate sau al întâmpinării depuse în dosarul instanței de fond. Fondul de Garantare a Asiguraților a contestat abia în calea de atac cuprinsul contractului încheiat la 03.12.2015, prin care reclamanta A. a preluat de la păgubita B. creanța pe care aceasta o avea de încasat de la debitorul cedat (societatea de asigurare).

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a recunoscut, în procedura administrativă, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, decurgând din contractul de cesiune de creanță încheiat cu păgubita, fără a invoca un motiv de respingere a cererii de plată întemeiat pe pretinse lipsuri ale acestui contract. De asemenea, în recurs, pârâtul urmărește completarea apărărilor expuse la fond cu argumente complet noi, care nu pot fi formulate direct în recurs, pentru că modifică cadrul procesual obiectiv al cauzei. Pe cale de consecință, aceste apărări nefăcând obiectul învestirii instanței de fond în analiza de legalitate asupra deciziei contestate, examinarea lor direct în recurs reprezintă un demers inadmisibil, față de obiectul căii de atac, care, potrivit art. 483 C. proc. civ., este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Ca atare, Înalta Curte nu va analiza criticile de nelegalitate ale pârâtului FGA, care reprezintă motive suplimentare de respingere a cererii de plată, neregăsite în decizia contestată, respectiv apărări noi, inadmisibile în recurs în raport de dispozițiile art. 478, coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ.

În fine, vor fi respinse, ca nefondate, criticile vizând cuantumul despăgubirii stabilite de instanța de fond în beneficiul reclamantei.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond și-a întemeiat considerentele pe concluziile unei expertize care nu ar fi fost niciodată realizate în cauză. Această susținere a recurentului este într-o contradicție flagrantă cu actele dosarului de fond, din cuprinsul cărora rezultă că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză tehnică specialitatea autovehicule, având ca obiective stabilirea valorii prejudiciului ca urmare a determinării dinamicii producerii accidentului și stabilirea valorii de piață a autoturismului la momentul accidentului. Raportul a fost comunicat pârâtului la data de 12.09.2017, conform dovezii de înmânare aflată la dosarul de fond, iar acesta nu a formulat obiecțiuni la următorul termen de judecată, necontestând concluziile expertului tehnic.

Sunt, așadar, străine cauzei susținerile recurentului-pârât referitoare la neadministrarea probei cu expertiză tehnică în vederea stabilirii cuantumului prejudiciului. Pe cale de consecință, sunt nefondate susținerile referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirii doar pe baza devizului estimativ emis de unitatea reparatoare, instanța de fond coroborând datele din acest deviz cu concluziile expertului, constatând că acestea converg spre valoarea solicitată prin cererea de plată (10.489,78 RON) și că pârâtul FGA nu a prezentat dovezi care să combată pretențiile reclamantei.

Înalta Curte reține că, nici în fața instanței de fond și nici în calea de atac, pârâtul nu a prezentat o evaluare proprie a despăgubirii cuvenite reclamantei, iar în dosarul de daună nu există niciun înscris/deviz/calculație întocmită de asigurător, care să ateste modul de calcul al sumei de 2.626,30 RON.

Potrivit art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014:

"În cazul în care pentru reparațiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor, cuantumul pagubei se stabilește luând în calcul prețurile practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale." În cauză este îndeplinită această ipoteză, cuantumul despăgubirii solicitat de reclamantă fiind cel arătat în devizul emis de o unitate reparatoare, iar valorile din acest deviz au fost confirmate prin raportul de expertiză tehnică judiciară, astfel încât, în lipsa oricărei dovezi contrare prezentate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit corect valoarea despăgubirii la care are dreptul reclamanta.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3708 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.