ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5874/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 15.03.2021, pe rolul Judecătoriei Odorheiul Secuiesc, sub nr. x/2021, reclamantul Cabinet medical veterinar A. Dr. A. în contradictoriu cu pârâtele: Autoritatea națională sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor și Direcția sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor Harghita a solicitat:

- obligarea pârâtei ANSVSA să aloce din bugetul propriu către pârâta DSVSA Harghita fondurile necesare plății către reclamant a sumei prevăzute de O.U.G. nr. 117/2020 pentru luna august 2020,

- obligarea pârâtei DSVSA Harghita la plata sumei de 10.000 RON aferentă drepturilor cuvenite pentru luna august 2020 în baza O.U.G. nr. 117/2020, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculată pentru aceeași perioadă, respectiv de la data scadenței acestora și până la data plății efective.

- cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2130 din data de 9 septembrie 2021, Judecătoria Odorheiul Secuiesc a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, invocată de ambele pârâte și a declinat competența soluționării cererii formulata de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. dr. A., împotriva pârâtelor: Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita, în favoarea Curții de Apel Târgu-Mureș, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a reținut că potrivit art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Articolul 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 arată că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Întrucât reclamantul invocă refuzul nejustificat al pârâtelor, în calitate de autorități publice de a da curs solicitării sale de plată în conformitate cu dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 117/2020, competența materială se determină în funcție de poziția organului administrativ căruia i se pretinde o anumită conduită, în cazul unui organ central competența aparținând curții de apel. Având în vedere că primul capăt de cerere vizează obligarea A.N.S.V.S.A. la alocarea bugetară a sumelor necesare plății, precum și legătura strânsă dintre cele două capete de cerere, în baza art. 99 alin. (2) C. proc. civ., instanța competentă să le soluționeze se determină ținând seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt, adică a curții de apel.

Prin urmare, judecătoria a constatat că excepția de necompetență materială ridicată de ambele pârâte este întemeiată și, pentru argumentele arătate potrivit art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a trimis dosarul Curții de Apel Târgu Mureș, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 28.09.2021.

Prin sentința nr. 91 din data de 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a declinat în favoarea Judecătoriei Odorheiu Secuiesc competența materială de soluționare a acțiunii formulate de A. dr. A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. Dr. A. a solicitat drepturi cuvenite lunii august 2020, conform O.U.G. nr. 117/2020, invocând pentru a justifica sesizarea instanței de drept comun (Judecătoria Odorheiu Secuiesc) derularea contractului încheiat pentru desfășurarea activităților sanitar-veterinare în calitate de medic veterinar, reglementate legal drept activități de interes public general.

Date fiind prevederile art. 8 alin. (1) ("Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă) și alin. (2) ("Instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun") din Legea nr. 554/2004, de altfel reținute de prima instanță învestită, Curtea a constatat că este necesară identificarea naturii litigiului dedus judecății.

Astfel, în măsura în care acesta este un litigiu al cărui obiect se circumscrie alin. (1) reprezentând un refuz nejustificat al unei autorități de soluționare a unei cereri, interpretare adoptată de Judecătorie, competența ar reveni instanței de contencios administrativ competente potrivit art. 10 din Legea nr. 544/2004 în funcție de rangul autorității publice căreia îi este imputabil refuzul de soluționare a cererii.

În măsura în care litigiul decurge din executarea unui contract administrativ, competența ar reveni instanței civile de drept comun.

În acest context este necesară și valorificarea prevederilor art. 15 alin. (14) din O.G. nr. 42/2004 potrivit cărora activitățile sanitar-veterinare publice reprezintă servicii de interes general, sumele plătite în executarea contractelor care au ca obiect aceste activități reprezintă sume aferente programelor naționale anuale și multianuale în domeniul sănătății animalelor și pentru siguranța alimentelor, care constituie activități ce nu au caracter economic, a căror atribuire este scutită de la prevederile Legii nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii, cu modificările și completările ulterioare, fiind organizate și finanțate prin proceduri proprii de către Autoritate, care conduc la excluderea aplicării art. 53 alin. (11) Legii nr. 101/2016, adică a stabilirii competenței de primă instanță a secției civile a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul.

Or, suma de 10.000 RON este solicitată prin prezenta acțiune în baza prevederilor art. 15 alin. (7) din O.U.G. nr. 117/2020 care modifică și completează O.G. nr. 42/2004 și abrogă art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019, text care are în vedere concesionarul activităților specifice domeniului, deci și exercitarea acestei activități în temeiul unui contract de acest tip:

"(7) Prestatorii activităților prevăzute la alin. (2), care asigură un program zilnic de opt ore, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică și a sărbătorilor legale, primesc lunar, pentru fiecare contract subsecvent, pe perioada de derulare a acestuia, suma de 10.000 RON, exclusiv TVA, din bugetul Autorității, pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării".

Ulterior, prin aprobarea cu modificări (Legea nr. 291/2020) textul a devenit "(7) Concesionarii activităților prevăzute la alin. (2), care asigură prin unitățile medicale veterinare prevăzute la pct. 35 din anexa nr. 1 un program zilnic de 8 ore pentru proprietarii animalelor din exploatațiile nonprofesionale din circumscripția sanitar-veterinară contractată, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică și a sărbătorilor legale, primesc lunar, pentru fiecare contract, pe perioada de derulare a acestuia, suma de 10.000 RON, din bugetul Autorității, scutită de TVA, pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferente activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării."

Modul de derulare a contractului de concesiune este reglementat de același act normativ în anexa 21.

Curtea a mai reținut că în fundamentarea pretențiilor sale, reclamantul a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată și că este titular-prestator al contractului de prestări servicii/acord cadru la care face referire actul normativ, destinatar al legii, calitate conform căreia a realizat fără întrerupere și realizează pe mai departe activitățile de medicină veterinară prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, iar odată cu apariția O.U.G. nr. 117/2020 DSVSA Harghita i-a solicitat încheierea acordului-cadru de modificare a contractului în derulare, reclamantul realizând activitățile prevăzute în cuprinsul O.U.G. nr. 117/2020, întocmind întreaga documentație necesară pentru dovedirea eligibilității. Constatând satisfăcute toate exigențele de fond și formă prevăzute de O.U.G. nr. 117/2020, pârâta DSVSA Harghita a înregistrat factura fiscală și decontul emis de reclamantă, cu mențiunea "bun de plată" care face dovada deplină a îndeplinirii tuturor condițiilor legale prevăzute de noul act normativ, cu toate acestea, la finalul lunii noiembrie 2020, pârâta returnând factura aferentă lunii august cu motivarea că ANSVSA nu a alocat fondurile bugetare pentru plata sumei de 10.000 RON aferentă lunii august.

Potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, ținând seama și de cauza juridică a acțiunii astfel cum a fost ea determinată de către reclamant, s-a reținut că sumele pretinse în temeiul O.U.G. nr. 117/2020 sunt prevăzute de legiuitor în executarea unor contracte, fiind necontestată în speță, natura administrativă a contractelor de concesiune/contractelor de prestări servicii, așa cum sunt definite de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. De altfel, potrivit art. 26 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004 contractele de concesiune atribuite sunt asimilate actelor administrative, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c)1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, Curtea a reținut că, litigiul dedus judecății decurge din executarea unui contract de concesiune asimilat unui act administrativ, valoarea pretenției deduse judecății fiind de 10.000 RON, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competența de soluționarea a unor astfel de litigii în favoarea instanței civile de drept comun, excepția necompetenței materiale urmând a fi admisă, iar competența de soluționare a acțiunii să fie declinată în favoarea Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.

De altfel, într-o decizie de speță asemănătoare, decizia nr. 1939/5 octombrie 2021, s-a pronunțat în același sens, anume că a stabilit, având ca obiect soluționarea conflictului de competență între Curtea de Apel Oradea și Judecătoria Oradea, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secția civilă.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește norma de drept aplicabilă situației deduse judecății, din perspectiva competenței materiale de soluționare a cauzei, instanțele aflate în conflict exprimând opinii diferite cu privire la natura litigului dedus judecății.

În soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte, verificând cererea de chemare în judecată reține că, prin cererea dedusă judecății reclamantul în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a solicitat instanței să dispună:

prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei ANSVSA să aloce din bugetul propriu către pârâta DSVSA Harghita fondurile necesare plății către reclamant a sumei prevăzute de O.U.G. nr. 117/2020 pentru luna august 2020, obligarea pârâtei DSVSA Harghita la plata sumei de 10.000 RON aferentă drepturilor cuvenite pentru luna august 2020 în baza O.U.G. nr. 117/2020, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculată pentru aceeași perioadă, respectiv de la data scadenței acestora și până la data plății efective.

Se constată, așadar, că reclamantul, invocând existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, solicită plata unei sume de bani pretinse în temeiul legii, respectiv al art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, potrivit căruia "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Prin urmare, analizând obiectul cererii de chemare în judecată, constată Înalta Curte că reclamantul își întemeiază, în principal, pretențiile pe însăși Legea nr. 236/2019, iar nu pe contractul de concesionare, reclamantul invocând dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Procedând la analiza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte observă că acestea au caracterul unei norme tranzitorii, de aplicare a prevederilor alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 (alineat introdus în structura O.G. nr. 42/2004, prin Art. I, pct. 2 din Legea nr. 236/2019), menite să ofere stabilitate actului normativ, ulterior modificării operate prin Legea nr. 236/2019 și să asigure realizarea scopului în vederea căruia a fost adoptată noua reglementare într-o manieră care să elimine un posibil tratament discriminatoriu între beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii vizate de art. 15 din O.G. nr. 42/2004, încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și cei ce sunt beneficiarii unor astfel de contracte încheiate anterior momentului adoptării modificării legislative.

Observând, însă, expunerea de motive ce a stat la baza adoptării Legii nr. 236/2019, rezultă că suma reglementată de prevederile alin. (7) anterior menționat și, implicit, de cele ale art. IV alin. (1) sus indicat, reprezintă o indemnizație menită a acoperii: (i) pe de o parte, acele cheltuielile realizate de medicii veterinari pentru îndeplinirea condițiilor impuse de ANSVSA prin DSVSA, și care nu sunt remunerate contractual, precum: transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, participarea la ședințe de instruire, analiză etc., iar pe de altă parte (ii) serviciul de emitere a certificatelor sanitare veterinare pentru animalele destinate sacrificării, ce anterior adoptării Legii nr. 236/2019, era achitat de proprietarii animalelor, fiind generat (prin plata realizată de proprietari) un conflict economic, sesizat de multe ori de către misiunile de audit ale Comisiei Europene (ultima dată prin raportul 2018-6477 privind misiunea pentru pesta porcină clasică).

Astfel, Înalta Curte reține că, prin prevederile normative sus indicatele, legiuitorul a recunoscut un drept al medicilor veterinari de a beneficia de o indemnizație într-un cuantum forfetar și predeterminat (de 10.000 de RON lunar), prin însăși norma legală, indemnizație care este distinctă de prețul individualizat în contractele de concesiune/de prestări servicii, fiind un drept suplimentar față de cel indicat în acestea, deținerea de către beneficiar a unor contracte valabile fiind doar o condiție extrinsecă, ce trebuie îndeplinită pentru valorificarea dreptului.

Prin urmare, pretenția afirmată de reclamant este în legătură strânsă cu contractele administrative de care acesta se prevalează, dar nu decurge din executarea lor, ceea ce înseamnă că litigiul nu poate fi considerat ca unul decurgând din executarea unor astfel de contracte.

Cum prin cererea ce face obiectul prezentului dosar reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON/lună, prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, petit ce are drept temeiul juridic refuzul apreciat de reclamant ca nejustificat al acestora de a da curs cererilor sale de plată (notificări), sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1), lit. i) din Legea nr. 554/2004, sens în care competența de soluționare a prezentului litigiu aparține instanței de contencios administrativ.

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter A. sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Alin. 2 al art. 2 asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. În concluzie, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ îl constituie existența unui act administrativ tipic sau asimilat.

În speță, reclamantul se plânge împotriva refuzului instituției publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Astfel cum se observă din art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, suma în discuție reprezintă un beneficiu acordat de lege persoanelor vizate de acest text normativ, pentru contractele aflate în derulare, fiind, așadar, solicitată în executarea unei obligații legale stabilite în sarcina instituției publice, și nu a unei obligații contractuale.

Așa fiind, competența materială de soluționare a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, potrivit căreia "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Înalta Curte, raportându-se și la aspectele învederate în cadrul motivării cererii de chemare în judecată, reține că prin petitul privind obligarea ANSVSA la plata sumei de 10.000 RON lunar, reclamantul tinde, în realitate, la a solicita obligarea unei astfel de autorități la alocarea fondurilor necesare efectuării, de către DSVSA a plății sumelor prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019.

Conform art. 6 din Anexa 2

1

la O.G. nr. 42/2004: - Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță:

"1) Beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanță primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, prin bugetul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, în baza decontului și a documentelor justificative.

(2) Decontul prevăzut la alin. (1), însoțit de documentele justificative, se depune până pe data de 5 a lunii în curs pentru luna anterioară, iar decontarea sumei respective se realizează în maximum 20 de zile de la depunerea acestuia.

(3) Decontul prevăzut la alin. (1) se depune împreună cu următoarele documente justificative, după caz: (...).

(5) Decontul prevăzut la alin. (1) și documentele justificative aferente este/sunt verificat/e și vizat/e de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale, care stabilește, după caz, penalitățile aplicabile conform prevederilor art. 8, înainte de depunerea oficială la registratura concedentului.

(6) Decontul justificativ și documentele aferente activităților prevăzute la alin. (5) sunt verificate, în maximum 5 zile de la depunere, de către Serviciul/Biroul control oficial - sănătate și bunăstare animală, respectiv de către Serviciul/Biroul economic din cadrul direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București și aprobat de directorul executiv în vederea realizării plății."

Autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană este definită la Anexa 1 la aceeași ordonanță ca fiind un serviciu public sanitar-veterinar descentralizat, subordonat tehnic și administrativ autorității centrale, sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, având autoritatea și responsabilitatea aplicării strategiilor guvernamentale în domeniul sanitar-veterinar pe teritoriul județului respectiv, a gestionării, realizării și controlului activităților sanitar-veterinare publice la acest nivel, precum și alte competențe delegate de autoritatea centrală sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor.

Din analiza textelor legale menționate, rezultă că direcțiile județene sunt cele care achită suma prevăzută la art. 6 din Anexa 2

1

la O.G. nr. 42/2004 și care gestionează, realizează și controlează activitățile sanitar-veterinare pe teritoriul județului.

Bugetul direcțiilor județene (ordonatori terțiari de credite) este aprobat de Președintele Autorității Naționale Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ordonator principal de credite) în urma cererilor și propunerilor acestora.

În acest context, cererea de obligarea a pârâtei ANSVSA la alocarea sumelor necesare, reprezintă un petit accesoriu celui principal, ce vizează refuzul nejustificat, concretizat în Răspunsul emis de DSVSA Harghita, de a îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma de 10.000 RON, pentru fiecare contract încheiat, astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competența poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecății.

Așadar, verificarea și aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea 263/2019, precum și plata acesteia sunt de competența direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de față, verificarea și soluționarea cererii de plată formulate de reclamant sunt atributul pârâtei DSVSA Harghita, iar împrejurarea că, alături de aceasta, a fost chemată în judecată și autoritatea centrală coordonatoare (ANSVSA) nu are relevanță sub aspectul competenței, actul administrativ emis în soluționarea cererii, ce reprezintă refuzul nejustificat de soluționare a cererii, emanând de la instituția publică subordonată.

Deci, cererea de obligarea a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la alocarea sumelor necesare este o cerere accesorie acțiunii, ce vizează refuzul nejustificat concretizat în adresele emise de DSVSA Harghita, astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120", competența poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecății.

Astfel, raportat la natura litigiului, de contencios administrativ, articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal raportat la două criterii: rangul organul emitent al actului și cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat, însă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce nu vizează taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, în determinarea instanței competente să soluționeze prezenta cauză incident este criteriul rangului autorității emitente.

Reținând ca fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", Înalta Curte, constatând că ne aflăm într-un raport de drept administrativ privind un drept izvorât dintr-o lege (art. IV din Legea nr. 236/2019), în care cererea principală vizează o autoritate publică locală (respectiv DSVSA Harghita) va stabili competența de soluționare în primă instanță a litigiului în favoarea Tribunalului Harghita, secția de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., întrucât petitul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de refuzul nejustificat al DSVSA Harghita de a plăti reclamantului suma stabilită lunar, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte, în virtutea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea 554/2004, va stabilit competența de soluționare a prezentului litigiul, în favoarea tribunalului în raza teritorială a căruia se află sediul reclamantului, respectiv în favoarea Tribunalului Harghita, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. Dr. A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita, în favoarea Tribunalului Harghita, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.