ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5853/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat suspendarea Deciziei nr. 1137 emisă de Direcția Supraveghere și Control Asigurări Reasigurări a ASF în data de 28.09.2020 privind sancționarea A. cu amendă în cuantum de 1.500.000 RON și impunerea unor măsuri.

Prin Decizia comunicată la data de 29.09.2020 adoptată în urma hotărârii Consiliului ASF în ședința din 24.09.2020, Societatea a fost sancționată cu amendă în cuantum de 1.500.000 RON în temeiul art. 163 alin. (2) lit. b), alin. (5

1

) și alin. (19) din Legea 237/2015, pentru săvârșirea următoarelor două contravenții:

a) Calcularea necorespunzătoare a celei mai bune estimei a rezervelor tehnice conform principiilor Solvabilitate II, cu încălcarea prevederilor art. 53 alin. (1) și (3) și ale art. 54 alin. (3) din Legea 237/2015;

b) Neîndeplinirea cerințelor privind fonduri proprii eligibile pentru a acoperi SCR prevăzute de art. 72 alin. (1) din Legea 237/2015 și a cerințelor art. 95 alin. (1) privind deținerea fondurilor proprii de bază eligibile care să acopere MCR.

Totodată, prin Decizie, Societății i s-a impus o serie de măsuri de remediere.

Prin sentința civilă nr. 1115 din data de 02.11.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Împotriva sentinței civile nr. 1115 din data de 02.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 165 alin. (5)

1

din Legea 237/2015, întrucât în cadrul aceleiași ședințe Autoritatea a emis, cu privire la aceleași fapte, mai multe decizii distincte de sancționare, iar instanța a reținut că:

"dispoziția cuprinsă în art. 166 alin. (5

1

) din Legea nr. 237/2015, la fel ca și cea cuprinsă în art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, dispoziții care arată cum se face cumulul în caz de concurs de contravenții, operează atunci când două sau mai multe contravenții au fost săvârșite prin același proces-verbal, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză";

"în condițiile în care Decizia A.S.F. nr. 1136/28.09.2020 poate fi contestată separat, nu poate reține aparența de nelegalitate a Deciziei A.S.F. nr. 1137/28.09.2020, prin raportare la dispozițiile art. 163 alin. (5

1

) din Legea nr. 237/2015."

Instanța de fond a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 163 alin. (5)

1

care prevăd că "în cazul constatării săvârșirii a două sau mai multe contravenții, se aplică amenda prevăzută pentru contravenția cea mai gravă, prin derogare de la prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare".

Așadar, Legea 237/2015 derogă de la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Ordonanța nr. 2/2001, care prevăd următoarele:

"Când contravențiile au fost constatate prin același proces-verbal, sancțiunile contravenționale se cumulează fără a putea depăși dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenția cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în prezenta ordonanță pentru prestarea unei activități în folosul comunității."

În primul rând, legea nu distinge după cum sancțiunile trebuie aplicate prin același act sancționator. Mai mult, aceste dispoziții speciale derogă în mod expres de la dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 care prevăd că acest principiu este aplicabil în cazul constatării prin același proces-verbal a săvârșirii mai multor contravenții.

De altfel, în interpretarea propusă de ASF, ar însemna că autoritatea ar putea eluda această prevedere prin simpla emitere a mai multor acte de sancționare, iar scopul legii nu ar mai fi atins.

În baza principiului conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă, consacrat prin adagiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, transpare cu claritate faptul că Legea nr. 236/2015 nu prevede condiția constatării printr-un singur act a contravențiilor.

În al doilea rând, în ceea ce privește distincția între emiterea Deciziei în cadrul activității de supraveghere și emiterea Deciziei nr. 1136/28.09.2020 în cadrul controlului inopinat, se arătă că:

a) Tematica controlului inopinat prevedea două obiective: (i) verificarea modalității de închidere a contractului B., încheiat cu reasiguratorii; și (ii) modalitatea de calcul și constituire a rezervelor tehnice.

b) Prin Decizia nr. 1136/28.09.2020 a fost analizat exclusiv cel de-al doilea obiectiv (modalitatea de calcul și constituire a rezervelor), deși procesul-verbal de control cuprindea și analiza primului obiectiv;

c) Primul obiectiv al controlului inopinat a fost reținut în cadrul Deciziei nr. 1137/28.09.2020 (referitor la ajustarea comisionului de reasigurare). În acest sens, la secțiunea 2.2., pagina 21/26 a Deciziei nr. 1137/28.09.2020 se arată că:

2.2. în obiecțiunile transmise prin adresa nr. x/21.09.2020. ca urmare a notificării x/4.09.2020, referitor la suma de 67.580.331 RON care provine din rezultatul reportat la sfârșitul anului 2019, societatea nu aduce clemente suplimentare referitoare la modul de calcul și înregistrare a acestei sumei, față de cele comunicate cu ocazia controlului inopinat desfășurat în societate, prezentând următoarele:

d. ASF a înțeles să constate și să sancționeze Societatea în cadrul aceleiași întruniri a consiliului ASF din data de 28.09.2020, cu privire la fapte care au făcut obiectul controlului inopinat, prin intermediul a două decizii de sancționare distincte, aplicând mai multe sancțiuni pentru contravențiile constate.

În concluzie, rezultă cu evidență că, în aplicarea dispozițiilor art. 163 alin. (5)

1

din Legea nr. 237/2015, ASF ar fi trebuit să aplice doar sancțiunea pentru cea mai gravă contravenție, iar nu aplicarea a două sancțiuni distincte.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a principiului contravențional conform căruia nimeni nu poate răspunde pentru aceeași faptă de două ori.

Astfel, dispozițiile art. 163 alin. (19) din Legea 237/2015 prevăd că "în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel, contravențiilor prevăzute la alin. (1) le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001." Or, acest principiu este prevăzut și în cadrul prevederilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, conform cărora:

"Pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare."

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 9 din Norma 21/20X6. încălcarea principiului așteptării legitime.

Societatea a fost sancționată pentru raportările transmise la data de referință 30.06.2020. în conformitate cu dispozițiile art. 9 - Retransmiterea cuprinse în Norma 21/2016, Societatea avea posibilitatea, în cazul în care intervin modificări semnificative ale informațiilor raportate inițial în legătură cu aceeași perioadă de raportare, de a retransmitere machetele raportate anterior.

Dispozițiile alin. (4) al aceluiași articol arată că "Numărul permis de situații rectificative și termenul maxim de depunere a acestora sunt cele prevăzute în Regulamentul Autorității de Supraveghere Financiara nr. 16/2014," ("Regulamentul 16/2014"), iar prevederile art. 33 alin. (4) din Regulamentul 16/2014 prevăd că:

"(4) în cazul transmiterii de către entitățile prevăzute la art. 12 și 13 a unei situații rectificative, pentru o perioadă de raportare este admisă o singură situație rectificativă, transmisă până la termenul de depunere a următoarei raportări, cu excepția raportării trimestrului IV sau a lunii decembrie, pentru care se acceptă transmiterea situațiilor rectificative până la data închiderii situațiilor financiare anuale ale asigurătorilor."

În concluzie, Societatea avea posibilitatea rectificării înregistrării sumei de 50 milioane în fonduri proprii, până la termenul de depunere a următoarei raportări, 31.10.2020. Mai mult decât atât, Societatea a informat ASF în mai multe rânduri, inclusiv prin obiecțiunile formulate împotriva notificărilor, că intenționează să depună raportări rectificative cu privire la înregistrarea sumei de 50 milioane RON.

De altfel, această situație rectificativă a fost depusă de Societate în data de 30.09.202011 în termen legal și util, drept consecință fapta reținută prin Decizie - supraestimarea fondurilor proprii eligibile să acopere cerința de capital de solvabilitate cu sume de 50 de milioane de RON - nu există, iar emiterea Deciziei cu nesocotirea dreptului Societății de a depune situații rectificate este în mod evident nelegală.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 35 pct. 1 din Regulamentul 2015/35 potrivit cărora cea mai bună estimare se calculează în mod transparent și în așa fel încât să se asigure că metoda de calcul și rezultatele care se obțin din aceasta pot fi revizuite de către un expert calificat.

În ceea ce privește invocarea acestui motiv de nelegalitate, instanța a reținut că "în acord cu pârâta, consideră că argumentele reclamantei din perspectiva respectării acestor dispozițiile legale presupun o analiză a fondului, pe aspectele tehnice menționate atât de reclamantă cât și dezvoltate de pârâtă în preambulul deciziei contestate. De altfel, acest aspect este confirmat indirect și de către reclamantă prin faptul că susține că concluziile pe care autoritatea le-a dezvoltat ar fi trebuit confirmate de opinia unui expert calificat."

Or, Societatea a invocat încălcarea dispozițiilor art. 35 din Regulamentul 2015/35 tocmai pentru a permite instanței o verificare preliminară a nelegalității emiterii Deciziei. Cu alte cuvinte, singurul aspect ce trebuia verificat de instanță consta în absența opiniei unui expert calificat care să confirme concluziile ASF, atât timp cât Autoritatea are obligația de a respecta dispozițiile art. 35 punctul 1 din regulament, absență confirmată chiar de ASF.

Prin emiterea Deciziei, ASF și-a arogat, contrar legii, calitatea de expert calificat și a stabilit în sarcina Societății pretinsa contravenție constând în calcularea necorespunzătoare a celei mai bune estimări, fără ca aceste concluzii să fie verificate de un expert independent, așa cum prevede Regulamentul 2015/35.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ care definesc "cazuri bine justificate" acele "împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natura să creeze o îndoială serioasa în privința legalității actului administrativ".

Cu titlu preliminar, arată că doctrina de specialitate a menționat că existența unui caz bine justificat se reține în situația în care, din împrejurările cauzei, ar rezulta o îndoială puternică si evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat faptul că "existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință ar echivala cu prejudecarea fondului [...] Cazul bine justificat rezidă [...] și în argumentele juridice prezentate și sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce privește actele contestate [...] a căror legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată.

Or, faptul că instanța sesizată cu o cerere de suspendare a efectelor nu este chemată să judece fondul raporturilor litigioase, ci numai să verifice îndeplinirea condițiilor legale pentru a cere suspendarea, care în cazul de față rezultă în mod direct din emiterea mai multor decizii de sancționare în cadrul aceleiași ședințe a Consiliului ASF, prin transferarea unor constatări din cadrul unei proceduri (control inopinat și verificarea rezultatelor activității de control) în cadrul altor proceduri (pretinsă supraveghere off-site), deși legea prevede expres obligativitatea emiterii unui singur act de sancționare și aplicarea celei mai mari amenzi, iar nu aplicarea simultană a mai multor sancțiuni.

În ceea ce privește paguba iminentă, instanța de fond a reținut că "În ceea ce privește analiza condiției referitoare la paguba iminentă, aceasta nu se mai impune, câtă vreme suspendarea nu se poate dispune decât în caz de îndeplinire cumulativă a tuturor acestor condiții, aspect rezultat din folosirea de către legiuitor în textul legal a conjuncției "și"."

Cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. considerând că sentința a fost pronunțată fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanțe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl pune ca fiind de evitat în măsura posibilului.

Prin decizia contestată, societății i-au fost impuse măsuri a căror implementare are un efect direct asupra A. deoarece, modificarea metodei de evaluare a rezervelor va crea o deviație a acesteia de la standardele actuariale și există posibilitatea ca rezultatele să fie false și să genereze noi obligații de capitalizare din partea societății, suplimentare celor deja implementate până la data emiterii deciziei și ignorate de ASF.

Societatea a adus la cunoștința ASF, cu privire la îndeplinirea cerințelor privind fondurile proprii, faptul că a primit până în prezent sprijin financiar sub formă de credit subordonat în cuantum de 15,6 milioane RON. O parte din acest împrumut a fost primit înainte de 30 iunie 2020, iar o altă parte a fost încasată în cursul lunilor iulie și august 2020. Totodată, o majorare suplimentară de capital a fost aprobată de acționarii societății, astfel că există riscul iminent ca solvabilitatea societății să fie afectată dramatic prin crearea unei false stări de insolvabilitate, iar ignorarea metodelor actuariale aplicate de actuarii societății va duce la rezultate neconforme cu realitatea faptică.

Față de aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea Deciziei nr. 1137 emisă de Direcția Supraveghere și Control Asigurări Reasigurări a ASF în data de 28.09.2020 privind sancționarea A. cu amendă în cuantum de 1.500.000 RON și impunerea unor măsuri.

Prima instanță a respins, ca nefondată, cererea dedusă judecății reținând, în esență, că nu sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 deoarece aparența de nelegalitate trebuie să rezulte în urma analizei sumare a împrejurărilor de emitere a actului, fără a fi prejudecat fondul.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea primei instanțe nu este motivată având în vedere că nu au fost analizate în concret condițiile cerute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea actului administrativ-fiscal și anume existența îndeplinirii condiției pagubei iminente.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" și care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cazul de față, cercetând "aparența de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că motivele invocate în susținerea existenței cazului bine justificat de recurenta-reclamantă nu sunt întemeiate.

Astfel, în ceea ce privesc susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 163 alin. (5

1

) din Legea nr. 237/2015, Înalta Curte, pe de o parte, constată că aceste susțineri au fost analizate de prima instanță care în mod corect a reținut că sunt nefondate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în afara faptului că au fost reluate aceleași aspecte referitoare la încălcarea principiului non bis in idem, conform căruia nimeni nu poate răspunde pentru aceeași faptă de două ori, încălcărea principiului proporționalității și principiului așteptării legitime, recurenta-reclamantă nu arată în mod concret sub ce aspect s-a dat o interpretare greșită a normelor de drept material de către prima instanță, care în mod corect a concluzionat că în susținerea cererii de suspendare, recurenta-reclamantă a formulat critici cu caracter general ce nu pot fi de natură a permite instanței o analiză de aparentă nelegalitate a deciziei contestate, ci o analiză care presupune antamarea fondului pe aspectele tehnice din perspectiva calculelor actuariale reținute în act.

Faptul că structura de specialitate din cadrul A.S.F. a constatat săvârșirea contravențiilor prin două acte de control diferite, ca urmare a exercitării, pe de o parte, a unui control permanent de la sediul autorității (supraveghere off-site), iar pe de altă parte, a unui control inopinat la sediul societății (supraveghere on - site), iar intimatul-pârât a emis două decizii de sancționare în cadrul ședinței Consiliului A.S.F. din data de 24.09.2020, respectiv Decizia A.S.F. nr. 1137/28.09.2020, prin care a fost aplicată amenda în cuantum de 1.500.000 RON și Decizia A.S.F. nr. 1136/28.09.2020 prin care societății i-a fost aplicată amenda de 600.000 RON, nu reprezintă un argument în temeiul căruia s-ar putea considera a fi îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Înalta Curte constată că în conținutul Deciziei A.S.F. nr. 1137/28.09.2020 este indicată fiecare abatere, actul normativ încălcat, cu indicarea articolului și/sau a literei și a conținutului acestuia, iar analizarea amănunțită a acestor consemnări țin de fondul cauzei deduse judecății.

Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de recurenta-reclamantă în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanței de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur și previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerințele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanța de contencios administrativ dacă una dintre condiții nu este îndeplinită.

În cazul de față, întrucât în mod corect s-a concluzionat că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinței pagubei iminente, având în vedere că și în ipoteza în care s-ar reține că executarea actului administrativ este de natură să producă recurentei-reclamante un prejudiciu viitor sigur și previzibil, măsura suspendării nu ar putea fi dispusă dacă nu există un caz bine justificat.

Concluzionând, Înalta Curte având în vedere că cele două cerințe - cazul bine justificat și paguba iminentă - se condiționează reciproc, chiar dacă executarea actului administrativ ar produce o diminuare a patrimoniului recurentei-reclamante, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu și în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1115 din 2 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.