AFFAIRE RATUSZNIK c. POLOGNE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 28492/04) îndreptată împotriva Republicii Poloniei și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Maciej Ratusznik („reclamantul"), pe 27 iulie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Jakub Wołąsiewicz, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 7 septembrie 2006, Președintele secției a patra a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Prevalând se a dispozițiilor articolului 29 § 3, s-a hotărât examinarea în același timp a admisibilității și a fondului cauzei. FAPTE

Pe 12 decembrie 2001, reclamantul, suspectat de a fi comis o crimă cu arma de foc, a fost arestat de poliție. I se mai reproșau extorsiuni cu violență și o răpire comisă în complicitate cu cinci alte persoane. În aceeași zi, tribunalul de district al Gdańsk a ordonat plasarea sa în arest preventiv pentru o perioadă de trei luni în interesul unei bune administrații a justiției. Judecătorii au estimat că dovezile strânse (în special mărturisirile, expertizele balistice și bunurile confiscate) permiteau suspecția că reclamantul era autorul crimei, pasibil de o pedeapsă de închisoare importantă.

Pe 6 iunie 2002, tribunalul regional a prelungit detenția reclamantului și a altor coacuzați, estimând că ținând cont de gravitatea delictelor de care sunt suspectați, menținerea în arest era indispensabilă pentru păstrarea ordinii publice și pentru buna funcționare a justiției. Tribunalul a observat că investigația era deosebit de complexă din cauza necesității de a examina numeroase depuneri ale persoanelor prejudiciate, de a asculta un număr mare de martori și de a efectua numeroase expertize. Confruntări ale coacuzaților fuseseră de asemenea indispensabile.

Detenția reclamantului a fost apoi prelungită prin decizii din 6 august și 29 noiembrie 2002, în care tribunalul regional a pus accentul pe faptul că mărturisirile strânse implicau clar reclamantul. Pe de altă parte, gradul de severitate al pedepsei care se putea aplica justifica de la sine menținerea sa în arest preventiv. Într-adevăr, existau un risc real că în caz de eliberare, reclamantul ar încerca să se sustragă justiției.

Pe 25 iulie 2002, procuror a depus un act de acuzare împotriva interesatului și a cinci altor persoane la tribunalul regional.

Pe 4 martie 2003, comisia penitenciară a închisorii din Gdansk l-a calificat pe reclamant drept detenu periculos și l-a plasat în izolare. Pe 8 aprilie 2003, tribunalul regional a confirmat decizia anterioară. Judecătorul a observat că administrația penitenciară i-a impus o pedeapsă disciplinară reclamantului de două ori din cauza comportamentului reprobabil al acestuia; și a estimat că reclamantul constituia într-adevăr un pericol pentru ordinea și securitatea închisorii unde era deținut.

Pe 27 martie, 1 iulie și 17 septembrie 2003, tribunalul regional a prelungit din nou detenția reclamantului, estimând că motivele invocate anterior erau încă relevante. Tribunalul a estimat că o dată eliberat, reclamantul și complici săi ar putea exercita presiuni asupra martorilor pentru a-i forța să depună false mărturisi.

Pe 17 septembrie 2003, tribunalul regional din Gdańsk l-a condamnat pe interesatul la o pedeapsă de închisoare de patru ani și jumătate pentru a fi săvârșit patru delicte (inclusiv extorsiuni cu violență, posesie ilegală de arme de foc, răpire). Reclamantul a fost dimpotrivă achitat de acuzația de omor.

Pe 21 ianuarie 2004, curtea de apel din Gdańsk a revocat parțial decizia de condamnare din 17 septembrie 2003 și a trimis cauza pentru reexaminare cu privire la acuzația de omor.

În cursul anilor 2004 la 2006, douăzeci și unu de ședințe au fost ținute devant tribunalul regional.

Pe 21 februarie 2006, statuând pe renvoi, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de cincisprezece ani pentru omor. Interesatul a depus apel.

Între 17 septembrie 2003 și 12 iunie 2006, reclamantul a ispășit pedeapsa de închisoare la care fusese condamnat de tribunalul regional pe 17 septembrie 2003.

Pe 20 martie 2006, reclamantul a intentat o acțiune devant curtea de apel din Gdańsk privind încălcarea dreptului la un proces într-o durată rezonabilă, pe baza legii din 2004 care a instituit un recurs specific pentru aceasta.

Pe 31 mai 2006, curtea de apel din Gdańsk, bazând se pe rezoluția adoptată pe 19 ianuarie 2005 de Curtea Supremă (a se vedea paragrafele 26 și 27 mai jos), a respins cererea reclamantului, estimând că nu putea lua în considerare desfășurarea procedurii înainte de intrarea în vigoare a legii, respectiv înainte de 17 septembrie 2004. Deși a admis că desfășurarea procedurii litigioase înainte de intrarea în vigoare a legii din 2004 nu a fost perfectă, a constatat că după această dată, nicio perioadă de inactivitate nu putea fi detectată. Din aceste motive, curtea de apel a estimat că recursul introdus de reclamant era nefondat.

Pe 13 septembrie 2006, curtea de apel a prelungit detenția reclamantului până pe 30 noiembrie 2006, decizie confirmată în apel pe 27 septembrie 2006 de aceeași instanță.

Pe 28 septembrie 2006, curtea de apel din Gdańsk a revocat decizia de condamnare din 21 februarie 2006 și a trimis cauza pentru reexaminare devant jurisdicția de primă instanță.

Pe 7 noiembrie 2006, curtea de apel a respins cererea reclamantului tendință la eliberare.

Pe 16 noiembrie 2006, curtea de apel a prelungit detenția interesatului până pe 28 februarie 2007.

Pe 13 februarie 2007, tribunalul regional a trimis cauza devant procuror de district pentru a completa informația.

Pe 26 iulie 2007, tribunalul regional a prelungit detenția reclamantului până pe 31 octombrie 2007.

Conform informațiilor furnizate dosarului pe 10 august 2007, cauza este în curs de examinare devant tribunalul regional și reclamantul rămâne încă în arest preventiv.

Pe 23 noiembrie 2004, Curtea Supremă a fost sesizată de o jurisdicție inferioară cu următoarea întrebare prejudiciară: „Se aplică legea din 2004 atunci când dreptul unui particular de a-și vedea cauza examinată într-o durată rezonabilă a fost încălcat din cauza acțiunilor sau inacțiunii unui tribunal anterioare intrării în vigoare a acesteia, respectiv anterior 17 septembrie 2004?" Pe 19 ianuarie 2005, Curtea Supremă a adoptat o rezoluție în care a expus principiile de aplicare a legii din 2004 pe care trebuiau să le urmeze jurisdicțiile interne poloneze.

În această rezoluție, Curtea Supremă a indicat că legea din 2004 trebuia, ca orice altă lege, să fie interpretată în mod conform cu principiile constituționale, în special cel al non-retroactivității legii. Curtea Supremă a reamintit că deși de o importanță fundamentală, principiul non-retroactivității nu avea o rază absolută, excepții permițând abatere de la această regulă fiind admise de Curtea Constituțională; dar sub condiții stricte. De regulă, o lege nu putea să se aplice în mod retroactiv decât dacă era mai favorabilă particularilor decât legea anterior în vigoare. De mai mult, tot conform Curții Constituționale (decizia din 2 martie 1996, K 9/92, OTK 1993) o lege nouă nu putea să se aplice în mod retroactiv și cu efect imediat decât în măsura în care un interes de ordine publică, propriu să prevaleze asupra celui al unui particular, o justificase; Curtea Constituțională sau jurisdicția internă competentă fiind chemată, în acest caz, să evalueze importanța intereselor în joc și să le pună în balanță.

Referindu-se la principiile constituționale sus-menționate, Curtea Supremă a considerat că legea din 2004 nu se aplica atunci când ignorarea dreptului unui particular de a-și vedea cauza examinată într-o durată rezonabilă era imputabilă acțiunii sau inacțiunii unui tribunal anterior intrării în vigoare, pe 17 septembrie 2004, decât cu condiția ca perioadele de inactivitate denunțate să continue după această dată, fără să fie remediate. După Curtea Supremă, o asemenea interpretare ar servi atât interesului public care justificase adoptarea legii din 2004 (și anume introducerea, în sistemul juridic polonez, a unui remediu eficace permițând accelerarea desfășurării procedurilor judiciare) cât și celui al particularilor.

Pe de alt parte, Curtea Supremă a considerat că nu se putea concilia cu principiul non-retroactivității faptul de a extinde aplicarea legii din 2004 la cazurile în care perioadele de inactivitate care puteau exista înainte de data intrării în vigoare nu mai continuau după data în cauză, autoritățile remediind în timp util. Într-adevăr, în ipoteza în care, după intrarea în vigoare a legii din 2004, procedura s-ar desfășura în mod corespunzător, faptul de a aplica acea lege în mod retroactiv nu ar mai servi unui interes public ci doar celui al unui particular. Or, interesul unui particular nu putea justifica, după opinia sa, abaterea de la principiul non-retroactivității legii. Curtea Supremă a estimat că o asemenea abordare era conformă cu criteriile pe care le aplica Curtea Europeană a Drepturilor Omului la examinarea cererilor privind lungimea procedurilor judiciare. În sprijinul acestei aprecieri, Curtea Supremă a subliniat că jurisdicția europeană limita examinarea cererilor depuse devant ea la perioada posterioară datei intrării în vigoare a Convenției cu privire la Statul pârât sau bine la data recunoașterii de acesta a dreptului de recurs individual, deși s-a rezervat oportunitatea de a ține seama de stadiul la care ajunsese procedura la acea dată. ÎN DREPT

Curtea observă că pretența este târzie, termen de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției fiind expirat. Este necesar, prin urmare, să o declare inadmisibilă.

Curtea constată că pretența nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, prin urmare, să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Perioada de luat în considerare

Curtea constată că prima perioadă de arest preventiv a reclamantului se întinde de la 12 decembrie 2001, data plasării sale în arest, la 17 septembrie 2003, data condamnării sale în primă instanță, respectiv pe 1 an, 9 luni și 5 zile. Curtea observă că pe 21 ianuarie 2004, curtea de apel a confirmat o parte din decizia de condamnare din 17 septembrie 2003 și a trimis cauza pentru reexaminare cu privire la acuzația de omor. În măsura în care între 17 septembrie 2003 și 12 iunie 2006, reclamantul ispășea pedeapsa de închisoare pronunțată de tribunalul regional pe 17 septembrie 2003, situația sa în perioada în cauză trebuie privită ca intrând sub art. 5 § 1 a), care autorizează o privare de libertate „după condamnare de un tribunal competent". În consecință această perioadă nu poate fi luată în considerare în scopurile articolului 5 § 3 (a se vedea Kudła [GC], nr. 30210/96, §§ 75-79, ECHR 2000-XI, § 104).

A doua perioadă de arest preventiv a interesatului se întinde de la 28 septembrie 2006, data deciziei infirmând condamnarea pentru omor pronunțată pe 21 februarie 2006 de tribunalul regional, la 10 august 2007, data ultimei scrisori a Guvernului privind cererea, respectiv pe 10 luni și 12 zile.

Durata totală a arrestului preventiv al interesatului este deci de aproximativ doi ani și opt luni. 2. Caracterul rezonabil al duratei arrestului preventiv

Guvernul susține în primul rând că detenția reclamantului era în conformitate cu cerințele articolului 5 § 3. Alege că detenția se justifica prin indicii serioase. Judecătorii ar fi de asemenea luat în considerare riscurile de fug și de manipulare a dovezilor.

Guvernul subliniază gravitatea infracțiunilor (omor cu arma de foc, răpire, extorsiuni cu violență) de care reclamantul era acuzat că le-a comis individual sau în complicitate cu alți infractori. El observă complexitatea cauzei în cauză în măsura în care implica mai mulți inculpați. Necesitatea de a efectua expertize și de a asculta un număr mare de martori a contribuit la prelungirea procedurii.

Guvernul estimează că prelungirea arrestului se justificase prin motive suficiente și relevante și subliniază că era supus unui control regulat din partea tribunalelor, care au furnizat de fiecare dată explicații deosebit de detaliate și bazate pe circum­stanțele concrete ale cauzei. El susține că motive plauzibile de suspiciune că reclamantul comisese infracțiunile reprochate persistaseră pe tot parcursul procedurii. Potrivit lui, se putea crede în mod rezonabil că o dată eliberat, interesatul ar încerca să se sustragă justiției și să obstrucționeze buna desfășurare a procedurii.

În sfârșit, Guvernul susține că autoritățile au adus toată diligența necesară cauzei.

Reclamantul combate argumentele Guvernului. El denunță absența diligенței autorităților, pentru care ar dovedi întârzierile care nu ar putea fi imputate. El subliniază, de asemenea, faptul că prelungirea arrestului era lipsită de motive relevante și se dovedia în consecință nefondat.

Curtea reamintește că incumbă în primul rând autorităților judiciare naționale responsabilitatea de a se asigura că, într-o cauză dată, durata arrestului preventiv al unui acuzat nu depășește limita rațiunabilității. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să infirme existența unei adevărate cerințe de interes public justificând, ținând cont de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectului libertății individuale și să redea seama în deciziile lor privind cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor cuprinse în acele hotărâri, precum și ale faptelor stabilite indicate de interesatul în recursuri, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o violare a articolului 5 § 3 al Convenției (a se vedea în special hotărârea McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 43).

Persistența unor motive plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în arest, dar după ceva vreme nu mai este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autorități judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Atunci când se dovedesc „relevante" și „suficiente", Curtea caută de asemenea dacă autoritățile naționale competente au exercitat o „diligență deosebită" în urmărirea procedurii (a se vedea în special hotărârea Letellier c. Franța din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 18, § 35)

Curtea observă că în cauza de față autoritățile au justificat prelungirea arrestului prin severitatea pedepsei care se putea aplica, prin complexitatea cauzei precum și prin riscul de obstrucționare a bunei funcționări a justiției.

Curtea consideră că aceste motive puteau inițial fi suficiente pentru a legitima detenția. Cu toate acestea, în decursul timpului, ele au devenit inevitabil mai puțin relevante și doar motive cu adevărat imperioase ar putea convinge Curtea că privarea lungă de libertate (aproximativ doi ani și opt luni) se justifica cu privire la art. 5 § 3.

Curtea nu discerne niciun motiv de aceasta natură în cauza de față și constată că jurisdicțiile naționale au respins cererile de liberare ale reclamantului și au prelungit arrestul în esență pentru aceleași motive ca pe cele citate anterior. Curtea observă de mai mult că pe tot parcursul procedurii, judecătorii și-au motivat deciziile prin caracterul complex al cauzei, subliniind mai ales severitatea pedepsei care se putea aplica din cauza naturii infracțiunilor reprochate interesatului.

Curtea reamintește în acest sens că la lumina jurisprudenței sale stabilite, existența unei puternice suspiciuni de participare la infracțiuni grave și perspectiva unei pedepse grele nu pot de la sine justifica un arest preventiv lung (a se vedea, în special, hotărârile Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, p. 22, § 14; Matznetter c. Austria din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, p. 29, § 11; Letellier c. Franța citat, § 43; Scott c. Spania din 30 noiembrie 1996, CEDH 1996 – VI, p. 2304, § 78).

Prin urmare Curtea concluzionează că motivele invocate de tribunale în deciziile lor nu erau suficiente pentru a justifica menținerea în arest a reclamantului în perioada în cauză. În aceste circumstanțe, se dovedește inutil să examineze dacă procedura a fost condusă cu diligența necesară.

Prin urmare, a existat violare a articolului 5 § 3 al Convenției.

Perioada de luat în considerare a început pe 12 decembrie 2001, data plasării în arest a reclamantului și nu s-a încheiat încă pe 10 august 2007 (data ultimei scrisori a Guvernului privind cererea), cauza fiind pendantă devant tribunalul regional. Prin urmare, a durat până la această dată aproximativ 5 ani și 8 luni pentru două instanțe. A. Privind admisibilitatea 1. Cât privește pretența bazată pe durata excesivă a procedurii

Curtea observă că cu privire la acest volet al pretenzei, reclamantul a utilizat noua cale de atac împotriva lungimii excesive a procedurilor, instituită de legea din 2004. A fost totuși respins, jurisdicția competentă estimând că nicio perioadă de inactivitate susceptibilă de a fi imputată autorităților judiciare nu putea fi detectată după data intrării în vigoare a legii din 2004, respectiv după 17 septembrie 2004.

Ținând cont de ceea ce precede, Curtea consideră că reclamantul a epuizat căile de atac interne cu privire la pretența prezentată sub unghiul articolului 6.

Curtea reamintește că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine plasate decât o curte internațională pentru a aprecia circumstanțele cauzei. Cu toate acestea, aprecierea lor trebuie să se efectueze în conformitate cu principiile înscrise în Convenție așa cum au fost dezvoltate de Curte în jurisprudența sa. Curtea a afirmat de nenumărate ori că durata unei proceduri trebuie apreciată în fiecare caz potrivit circumstanțelor cauzei. Abordarea adoptată de Curte constă în examinarea duratei procedurii în toate fazele sale precum și în ansamblu (a se vedea hotărârea Majewski c. Polonia din 11 octombrie 2005; nr. 52690/99; §§ 34-35).

Or, în cauza de față, curtea de apel și-a limitat examinarea duratei procedurii doar la perioada posterioară datei intrării în vigoare a legii din 2004. Prin urmare, jurisdicția internă nu a considerat durata procedurii în ansamblu, așa cum se cere în jurisprudența constantă a Curții (Wolf v. Polonia, nr. 15667/03 și 2929/04, § 64, 16 ianuarie 2007).

Curtea estimează că în măsura în care recursul formulat de reclamant pe baza legii din 2004 nu a fost aprobat, acesta poate în continuare să se pretindă victimă, în sensul articolului 34 al Convenției, al unei violări a dreptului la un proces într-o durată rezonabilă.

Curtea constată că pretența nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, prin urmare, să o declare admisibilă. 2. Cât privește pretența reclamantului constând în contestarea rezultatului procedurii

Curtea observă că prezenta cauză este în prezent în curs de examinare devant tribunalul regional.

Prin urmare, declară această pretență inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de atac interne conform articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. B. Pe fond

Invocând în esență art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii penale dirijate împotriva sa. El contestă decizia din 31 mai 2006 a curții de apel din Gdańsk respingând acțiunea sa intentată pe baza legii din 2004 pentru a contesta durata excesivă a procedurii.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază potrivit circumstanțelor cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea Czech c. Polonia, nr. 49034/99, § 44, 15 noiembrie 2005, Wojda c. Polonia, nr. 55233/00, § 9, din 8 noiembrie 2005).

Curtea observă că cauza se caracteriza printr-un grad de complexitate ridicat. Având în vedere o crimă organizată, implica un număr mare de inculpați și martori și cerea investigații multiple.

Cu toate acestea, Curtea observă că cauza este pendantă de pe 12 decembrie 2001, deci de peste cinci ani, cât privește acuzația de omor.

Curtea a tratat de nenumărate ori cauze ridicând probleme similare cu cea a cauzei de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea Czech, Wojda citate).

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cauza de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor „duratei rezonabile". Prin urmare, a existat violare a articolului 6 § 1.

Reclamantul cere 80.000 de euro (EUR) sub titlul prejudiciului moral și 15.000 PLN (4.000 EUR) sub titlul prejudiciului material pe care le-a suferit.

Guvernul estimează că aceste sume sunt excesive. Invită Curtea să decidă că în caz de violare constatarea acesteia ar reprezenta o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea nu discerne niciun link de cauzalitate între violare și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Ea estimează, cu toate acestea, că este necesar să acorde reclamantului 2.800 EUR sub titlul prejudiciului moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu solicită nicio sumă pentru cheltuielile și costurile sale. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește pretențiile bazate pe articolele 5 § 3 și 6 § 1 cu privire la durata arrestului preventiv și a procedurii penale dirijate împotriva reclamantului și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o violare a articolului 5 § 3 al Convenției; 3. Constată că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 2.800 EUR (doi mii opt sute de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; această sumă este de convertit în zloti polonezi la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 6 noiembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Fatos Araci Josep Casadevall Grefieră adjunctă Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 28492/04) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Maciej Ratusznik (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 juillet 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le 7 septembre 2006, le Président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, il a été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 12 décembre 2001, le requérant, soupçonné d'avoir commis un meurtre par arme à feu, fut arrêté par la police. On lui reprocha également des extorsions avec violence et un enlèvement commis en complicité avec cinq autres personnes. Le même jour, le tribunal de district de Gdańsk ordonna sa mise en détention provisoire pour une période de trois mois dans l'intérêt d'une bonne administration de la justice. Les juges estimèrent que les preuves rassemblées (notamment les témoignages, les expertises balistiques, et les pièces à conviction) permettaient de soupçonner le requérant d'être l'auteur du crime, passible d'une peine de prison importante.

Le 6 juin 2002, le tribunal régional prolongea la détention du requérant et d'autres coaccusés, estimant qu'au vu de la gravité des délits dont ils étaient soupçonnés, le maintien en détention était indispensable à la préservation de l'ordre public et à la bonne marche de la justice. Le tribunal releva que l'enquête était particulièrement complexe du fait qu'il était nécessaire d'examiner les multiples dépositions des personnes lésées, d'auditionner un grand nombre de témoins et d'effectuer de nombreuses expertises. Des confrontations des coaccusés avaient également été indispensables.

La détention du requérant fut ensuite prolongée par décisions des 6 août et 29 novembre 2002, dans lesquelles le tribunal régional mit l'accent sur le fait que les témoignages rassemblés mettaient clairement en cause le requérant. Par ailleurs, le degré de sévérité de la peine encourue justifiait à lui seul le maintien de l'intéressé en détention provisoire. En effet, il y avait un risque réel qu'en cas de libération, le requérant tentât de se soustraire à la justice.

Le 25 juillet 2002, le procureur déposa un acte d'accusation à l'encontre de l'intéressé et de cinq autres personnes auprès du tribunal régional.

Le 4 mars 2003, la commission pénitentiaire de la maison d'arrêt de Gdansk qualifia le requérant de détenu dangereux et le plaça à l'isolement. Le 8 avril 2003, le tribunal régional confirma la décision précédente. Le juge releva que l'administration pénitentiaire avait à deux reprises infligé une peine disciplinaire au requérant, en raison de son comportement répréhensible ; et estima ainsi que le requérant constituait bien un danger pour l'ordre et la sécurité de la maison d'arrêt où il était détenu.

Les 27 mars, 1 er juillet et 17 septembre 2003, le tribunal régional prolongea de nouveau la détention du requérant, en estimant que les motifs invoqués précédemment étaient toujours pertinents. Le tribunal estima qu'une fois remis en liberté, le requérant et ses complices pourraient exercer des pressions sur les témoins afin de les amener à déposer de faux témoignages.

Le 17 septembre 2003, le tribunal régional de Gdańsk condamna l'intéressé à une peine de prison de quatre ans et six mois pour avoir commis quatre délits (notamment extorsions avec violence, possession illégale d'armes à feu, enlèvement). Le requérant fut en revanche acquitté du chef de meurtre.

Le 21 janvier 2004, la cour d'appel de Gdańsk infirma en partie la décision de condamnation du 17 septembre 2003, et renvoya l'affaire pour réexamen en ce qui concerne le chef d'accusation de meurtre.

Au cours des années 2004 à 2006, vingt et une audiences furent tenues devant le tribunal régional.

Le 21 février 2006, statuant sur le renvoi, le tribunal régional, condamna le requérant à une peine de prison de quinze ans pour meurtre. L'intéressé interjeta appel.

Entre le 17 septembre 2003 et le 12 juin 2006, le requérant purgea la peine de prison à laquelle il avait été condamné par le tribunal régional le 17 septembre 2003.

Le 20 mars 2006, le requérant engagea, devant la cour d'appel de Gdańsk, une action relative à la violation du droit à un jugement dans un délai raisonnable, sur la base de la loi de 2004 ayant institué un recours spécifique à cette fin.

Le 31 mai 2006, la cour d'appel de Gdańsk, se fondant sur la résolution adoptée le 19 janvier 2005 par la Cour suprême (voir les paragraphes 26 et 27 ci-dessous), rejeta la demande du requérant, estimant qu'elle ne pouvait pas prendre en compte le déroulement de la procédure avant l'entrée en vigueur de la loi, soit avant le 17 septembre 2004. Tout en admettant que le déroulement de la procédure litigieuse avant l'entrée en vigueur de la loi de 2004 n'avait pas été parfait, elle constata qu'après cette date-là, aucune période d'inaction ne pouvait être décelée. Pour ces motifs, la cour d'appel estima que le recours introduit par le requérant était infondé.

Le 13 septembre 2006, la cour d'appel prolongea la détention du requérant jusqu'au 30 novembre 2006, décision confirmée en appel le 27 septembre 2006 par la même instance.

Le 28 septembre 2006, la cour d'appel de Gdańsk infirma la décision de condamnation du 21 février 2006 et renvoya l'affaire pour réexamen devant la juridiction de première instance.

Le 7 novembre 2006, la cour d'appel rejeta la demande du requérant tendant à sa remise en liberté.

Le 16 novembre 2006, la cour d'appel prolongea la détention de l'intéressé jusqu'au 28 février 2007.

Le 13 février 2007, le tribunal régional renvoya l'affaire devant le procureur de district afin de compléter l'instruction.

Le 26 juillet 2007, le tribunal régional prolongea la détention du requérant jusqu'au 31 octobre 2007.

Selon les informations fournies au dossier le 10 août 2007, l'affaire est en cours d'examen devant le tribunal régional et le requérant demeure toujours en détention provisoire. II.

Le 23 novembre 2004, la Cour suprême fut saisie par une juridiction inférieure de la question préjudicielle suivante : « La loi de 2004 s'applique ‑ t-elle lorsque le droit d'un particulier à voir sa cause examinée dans un délai raisonnable a été méconnu du fait des actes ou de l'inaction d'un tribunal antérieurs à son entrée en vigueur, soit antérieurs au 17 septembre 2004 ? ». Le 19 janvier 2005, la Cour suprême adopta une résolution dans laquelle elle exposa les principes d'application de la loi de 2004 que devaient suivre les juridictions internes polonaises.

Dans cette résolution, la Cour suprême indiqua que la loi de 2004 devait, comme toute autre loi, s'interpréter d'une manière conforme aux principes constitutionnels, en particulier celui de la non-rétroactivité de la loi. La Cour suprême rappela que bien que d'importance fondamentale, le principe de non-rétroactivité n'avait pas une portée absolue, des exceptions permettant de déroger à cette règle ayant été admises par la Cour constitutionnelle ; mais sous des conditions strictes. En règle générale, une loi ne pouvait s'appliquer de façon rétroactive que si elle était plus favorable aux particuliers que la loi antérieurement en vigueur. De surcroît, toujours selon la Cour constitutionnelle (décision du 2 mars 1996, K 9/92, OTK 1993) une nouvelle loi ne pouvait s'appliquer de façon rétroactive et avec un effet immédiat que dans la mesure où un intérêt d'ordre public, propre à l'emporter sur celui d'un particulier, le justifierait ; la Cour constitutionnelle ou la juridiction interne compétente étant appelées, dans ce cas, à évaluer l'importance des intérêts en jeu et à les mettre en balance.

Se référant aux principes constitutionnels susmentionnés, la Cour suprême considéra que la loi de 2004 ne s'appliquait, lorsque la méconnaissance du droit d'un particulier à voir sa cause examinée dans un délai raisonnable était imputable à l'action ou à l'inaction d'un tribunal antérieurement à son entrée en vigueur, le 17 septembre 2004, qu'à la condition que les périodes d'inaction dénoncées se poursuivent après cette date, sans qu'il y soit remédié. D'après la Cour suprême, une telle interprétation servirait à la fois l'intérêt public qui avait justifié l'adoption de la loi de 2004 (à savoir introduire, dans le système juridique polonais, un remède efficace permettant d'accélérer le déroulement des procédures judiciaires) et celui des particuliers.

En revanche, la Cour suprême considéra que ne pouvait se concilier avec le principe de non-rétroactivité le fait d'étendre l'application de la loi de 2004 aux cas où les périodes d'inaction qui ont pu exister avant la date de son entrée en vigueur ne se poursuivent plus après la date en question, les autorités y ayant remédié en temps utile. En effet, dans l'hypothèse où, après l'entrée en vigueur de la loi de 2004, la procédure se déroulerait de façon appropriée, le fait d'appliquer ladite loi de manière rétroactive ne servirait plus un intérêt public mais uniquement celui d'un particulier. Or, l'intérêt d'un particulier ne saurait justifier, selon elle, qu'il soit dérogé au principe de non-rétroactivité de la loi. La Cour suprême estima qu'une telle approche était conforme aux critères que la Cour européenne des Droits de l'Homme appliquait lors de l'examen des requêtes portant sur la longueur des procédures judicaires. Au soutien de cette appréciation, la Cour suprême souligna que la juridiction européenne limitait l'examen des requêtes portées devant elle à la période postérieure à la date de l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de l'Etat défendeur ou bien à la date de la reconnaissance par ce dernier du droit de recours individuel, bien qu'elle se soit réservé l'opportunité d'avoir égard au stade qu'avait atteint la procédure à cette date. EN DROIT I.

La Cour observe que le grief est tardif, le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention étant expiré. Il convient donc de le déclarer irrecevable. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. La période à prendre en considération

La Cour constate que la première période de la détention provisoire du requérant s'étend du 12 décembre 2001, date de son placement en détention, au 17 septembre 2003, date de sa condamnation en première instance, soit sur 1 année, 9 mois et 5 jours. La Cour note que le 21 janvier 2004, la cour d'appel a confirmé une partie de la décision de condamnation du 17 septembre 2003 et a renvoyé l'affaire pour réexamen en ce qui concerne le chef d'accusation de meurtre. Dans la mesure où entre le 17 septembre 2003 et 12 juin 2006, le requérant purgeait la peine d'emprisonnement prononcée par le tribunal régional le 17 septembre 2003, sa situation pendant la période en question doit être regardée comme relevant de l'article 5 § 1 a), qui autorise une privation de liberté « après condamnation par un tribunal compétent ». En conséquence cette période ne peut être prise en considération aux fins de l'article 5 § 3 (voir Kudła [GC], n o 30210/96, §§ 75-79, ECHR 2000-XI, § 104).

La deuxième période de la détention provisoire de l'intéressé s'étend du 28 septembre 2006, date de la décision infirmant la condamnation pour meurtre prononcée le 21 février 2006 par le tribunal régional, au 10 août 2007, date de la dernière lettre du Gouvernement concernant la requête, soit sur 10 mois et 12 jours.

La durée totale de la détention provisoire de l'intéressé est ainsi d'environ deux années et huit mois. 2. Le caractère raisonnable de la durée de la détention provisoire

Le Gouvernement soutient en premier lieu que la détention du requérant était en conformité avec les exigences de l'article 5 § 3. Il allègue que la détention se justifiait par des indices sérieux. Les juges auraient également pris en compte les risques de fuite et de manipulation des preuves.

Le Gouvernement met l'accent sur la gravité des infractions (meurtre par arme à feu, enlèvement, extorsions avec violence) que le requérant était accusé d'avoir commis individuellement ou en complicité avec d'autres délinquants. Il relève la complexité de l'affaire en cause dans la mesure où elle impliquait plusieurs prévenus. La nécessité de procéder à des expertises et d'auditionner un grand nombre de témoins a contribué à l'allongement de la procédure.

Le Gouvernement estime que la prolongation de la détention se justifiait par des raisons suffisantes et pertinentes et souligne qu'elle était soumise à un contrôle régulier de la part des tribunaux, lesquels ont fourni à chaque fois des explications particulièrement détaillées et fondées sur les circonstances concrètes de l'affaire. Il soutient que des raisons plausibles de soupçonner que le requérant avait commis les infractions reprochées ont persisté tout au long de la procédure. Selon lui, on pouvait raisonnablement croire qu'une fois en liberté l'intéressé tenterait de se soustraire à la justice et d'entraver le bon déroulement de la procédure.

Enfin, le Gouvernement fait valoir que les autorités ont apporté toute la diligence nécessaire à l'affaire.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement. Il dénonce l'absence de diligence des autorités, dont témoigneraient des retards qui ne sauraient lui être imputables. Il met également l'accent sur le fait que le prolongement de sa détention était dépourvu de raisons pertinentes et s'avérait en conséquence infondé.

La Cour rappelle qu'il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d'un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l'existence d'une véritable exigence d'intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d'innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et d'en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d'élargissement. C'est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits établis indiqués par l'intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s'il y a eu ou non violation de l'article 5 § 3 de la Convention (voir notamment l'arrêt McKay c. Royaume-Uni [GC], n o 543/03, § 43).

La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d'avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d'un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ils se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir notamment l'arrêt Letellier c. France du 26 juin 1991, série A n o 207, p. 18, § 35)

La Cour observe qu'en l'espèce les autorités ont justifié la prolongation de la détention par la sévérité de la peine encourue, par la complexité de l'affaire ainsi que par le risque d'entrave à la bonne marche de justice.

La Cour considère que ces motifs pouvaient initialement suffire à légitimer la détention. Toutefois, au fil du temps, ils sont inévitablement devenus moins pertinents et seules des raisons vraiment impérieuses pourraient persuader la Cour que la longue privation de liberté (environ deux années et huit mois) se justifiait au regard de l'article 5 § 3.

La Cour ne décèle aucune raison de la sorte en l'espèce et constate que les juridictions nationales ont rejeté les demandes de libération du requérant et ont prolongé la détention essentiellement pour les mêmes motifs que ceux cités précédemment. La Cour observe de surcroît que tout au long de la procédure, les juges ont motivé leurs décisions par le caractère complexe de l'affaire, soulignant surtout la sévérité de la peine encourue du fait de la nature des infractions reprochées à l'intéressé.

La Cour rappelle à cet égard qu'à la lumière de sa jurisprudence établie, l'existence d'un fort soupçon de participation à des infractions graves et la perspective d'une lourde sentence ne sauraient à elles seules justifier une longue détention provisoire (voir, notamment, les arrêts Wemhoff c. Allemagne du 27 juin 1968, série A n o 7, p. 22, § 14 ; Matznetter c. Autriche du 10 novembre 1969, série A n o 10, p. 29, § 11 ; Letellier c. France précité, § 43 ; Scott c. Espagne du 30 novembre 1996, CEDH 1996 – VI, p. 2304, § 78).

Aussi la Cour conclut-elle que les raisons invoquées par les tribunaux dans leurs décisions n'étaient pas suffisantes pour justifier le maintien en détention du requérant pendant la période en question. Dans ces circonstances, il s'avère inutile d'examiner si la procédure a été conduite avec la diligence nécessaire.

Il y a donc eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention. III.

La période à considérer a débuté le 12 décembre 2001, date de la mise en détention du requérant et n'a pas encore pris fin au 10 août 2007 (date de la dernière lettre du Gouvernement concernant la requête), l'affaire étant pendante devant le tribunal régional. Elle a donc duré jusqu'à cette date environ 5 années et 8 mois pour deux instances. A. Sur la recevabilité 1. Quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure

La Cour observe qu'en ce qui concerne ce volet du grief, le requérant a utilisé la nouvelle voie de recours contre la longueur excessive des procédures, instaurée par la loi de 2004. Il a toutefois été débouté, la juridiction compétente ayant estimé qu'aucune période d'inaction susceptible d'être imputée aux autorités judiciaires ne pouvait être décelée après la date de l'entrée en vigueur de la loi de 2004, soit après le 17 septembre 2004.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le requérant a épuisé les voies de recours internes au regard de son grief présenté sous l'angle de l'article 6.

La Cour rappelle que les autorités nationales sont en principe mieux placées qu'une cour internationale pour apprécier les circonstances de la cause. Toutefois, leur appréciation doit s'effectuer en conformité avec les principes inscrits dans la Convention tels qu'ils ont été développés par la Cour dans sa jurisprudence. La Cour a maintes fois affirmé que la durée d'une procédure doit s'apprécier dans chaque espèce suivant les circonstances de la cause. L'approche adoptée par la Cour consiste à examiner la durée de la procédure dans toutes ses phases ainsi que dans son ensemble (voir l'arrêt Majewski c. Pologne du 11 octobre 2005 ; nº 52690/99 ; §§ 34-35).

Or, en l'espèce, la cour d'appel a limité son examen de la durée de la procédure uniquement à la période postérieure à la date de l'entrée en vigueur de la loi de 2004. Ainsi, la juridiction interne n'a pas considéré la durée de la procédure dans son ensemble, comme l'exige la jurisprudence constante de la Cour ( Wolf v. Poland , n o 15667/03 et 2929/04, § 64, 16 janvier 2007).

La Cour estime que dans la mesure où le recours formé par le requérant sur le fondement de la loi de 2004 n'a pas abouti, celui-ci peut toujours se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, d'une violation de son droit à un jugement dans un délai raisonnable.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Quant au grief du requérant consistant à contester le résultat de la procédure

La Cour observe que la présente affaire est actuellement en cours d'examen devant le tribunal régional.

Dès lors, elle déclare ce grief irrecevable pour non–épuisement des voies de recours internes selon l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Sur le fond

Invoquant en substance l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure pénale dirigée à son encontre. Il conteste la décision du 31 mai 2006 de la cour d'appel de Gdańsk rejetant son action engagée sur la base de la loi de 2004 pour contester la durée excessive de la procédure.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir Czech c. Pologne , n o 49034/99, § 44, 15 novembre 2005, Wojda c. Pologne , n o 55233/00, § 9, du 8 novembre 2005).

La Cour note que l'affaire se caractérisait par un degré de complexité élevé. Ayant trait à un crime organisé, elle impliquait un grand nombre de prévenus et de témoins et requérait des investigations multiples.

Toutefois, la Cour note que l'affaire est pendante depuis le 12 décembre 2001, soit depuis plus de cinq ans, quant au chef d'accusation de meurtre.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Czech, Wojda précités).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. IV.

Le requérant réclame 80 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral et 15 000 PLN (4000 EUR) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subis.

Le Gouvernement estime ces sommes excessives. Il invite la Cour à décider qu'en cas de violation le constat de celle-ci représenterait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour n'aperçoit aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Elle estime, toutefois, qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 2 800 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant ne sollicite aucune somme pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 5 § 3 et 6 § 1 en ce qui concerne la durée de la détention provisoire et de la procédure pénale engagée à l'encontre du requérant et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 800 EUR (deux mille huit cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; cette somme est à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatos Araci Josep Casadevall Greffière adjointe Président