ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5831/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/07.12.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând instanței să dispună anularea Ordinului nr. 2761/2018 pentru modificarea Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1960/2018 privind modificarea Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1849/2016, anularea Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1960/2018 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 69 din data de 13 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a respins acțiunea introdusă în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, a respins acțiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 1340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiat. În susținerea căii de atac promovate, a învederat recurenta că prima instanță a procedat la o eronată aplicare a normelor legale, în contextul în care, deși a respins acțiunea ca rămasă fără obiect, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, ignorând faptul că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces doar dacă se află în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, a determinat aceste cheltuieli. Or, apreciază recurenta că, în litigiul pendinte, nu se poate reține reaua sa credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, susține recurenta că principiul care trebuie sa guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecata este acela conform căruia partea va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecata doar în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. Arată recurenta, pe de o parte, că intimata nu a probat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte că litigiul nu prezintă un grad de complexitate suficient spre a justifica cuantumul cheltuielilor acordate, câtă vreme nu prezintă caracter de noutate și un nivel de dificultate sporit, cauza având alocate doar două termene de judecată. Totodată recurenta solicită și reținerea incidenței art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor acordate.

Apărările formulate în cauză Deși legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în faza de judecată a recursului.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte observă că recursul promovat de pârâtă vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față nu se poate reține, însă, incidența unui astfel de motiv de casare, Înalta Curte apreciind că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. este una conformă spiritului și literei sus indicatei norme ce dispune că: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, pârâtul fiind într-un astfel de tip de culpă (procesuală) atât când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte, dar și atunci când își execută obligațiile pe parcursul procesului și cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect. Astfel, trebuie realizată o departajare a ipostazei "lipsei de obiect" a cererii de chemare în judecata, de cea a "rămânerii fără obiect" a acesteia, întrucât între cele două nu există identitate. Lipsa de obiect a acțiunii vizează un viciu al cererii de chemare in judecata, ce, din punct de vedere temporal, este contemporan cu momentul învestirii instanței, unde culpa pentru viciile cereri aparține subiectului activ al procesului civil (i.e. reclamantul). Pe de altă parte, rămânerea fără obiect reprezintă un eveniment ulterior momentului învestirii instanței, cu impact asupra unei cereri ce îndeplinește condițiile de admisibilitate reglementate de art. 30 si urm. C. proc. civ. și care poate fi (ca în cazul de față) generat de acte ce provin de la pârât, ipostază în care faptul generator este independent de voința reclamantului. Pe cale de consecință, în ipoteza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, drept efect al îndeplinirii de către pârât, cu întârziere, pe parcursul procesului, a obligațiilor pentru executarea cărora recurentul a recurs la forța de coerciție exercitată prin intermediul instanțelor de judecată, nu poate fi reținută teza unei lipse de culpă procesuală a pârâtului, în contextul în care demersul judiciar a fost generat tocmai de conduita acestuia, iar cererea reclamantului nu a fost respinsă ca neîntemeiată. De asemenea, după cum s-a reținut și în pct. 24 al Deciziei Curții Constituționale nr. 463 din 28 iunie 2016: "Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului. Aplicând astfel de aspecte teoretice elementelor concrete ale cauzei de față, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata - reclamantă la data de 7 decembrie 2018. Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2018, recurenta - pârâtă a solicitat expres respingerea cererii de chemare în judecată (neexistând, astfel, un act de recunoaștere a pretențiilor reclamantei), iar, în urma parcurgerii procedurii de regularizare a cererii, cauza a primit un prim termen de judecată la data de 13 februarie 2019. Ordinul nr. 171/2019, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală a revenit și a abrogat dispozițiile care prevedeau obligativitatea deținerii spațiului de depozitare, cuprinse în Ordinele nr. 2761/2018, nr. 1960/2018 și nr. 3236/2018 (contestate de intimata - reclamantă prin cererea de chemare în judecată), a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 04.03.2019, ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost, de altfel, legal citate. Astfel, litigiul a implicat cheltuieli de judecată pentru partea reclamantă constând atât în taxă judiciară de timbru, achitată potrivit chitanțelor aflate la dosarul instanței de fond, dar și în onorariul avocațial în sumă de 1190 RON, achitat de reclamantă potrivit dovezilor aflate la dosarul instanței de fond. Pe cale de consecință nu poate fi reținută teza unei lipse a culpei procesuale a pârâtei sau inexistența cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a realizat o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. În plus, instanța de control judiciar observă că, prin calea de atac promovată, recurenta nu a invocat încălcarea prevederilor art. 454 C. proc. civ., ipoteză ce, de altfel, nici nu este incidentă cauzei în raport de data emiterii Ordinul nr. 171/2019 (ce este ulterioară primului termen de judecată). Cât privește criticile aduse de recurentă manierei în care judecătorul fondului a apreciat necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în contextul actual al prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere exclusiv pentru motivele de nelegalitate (prevăzute limitativ în punctele 1-8 ale textului normativ în discuție), neexistând posibilitatea promovării unui recurs devolutiv. Deși conform art. 451 C. proc. civ., instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", iar art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, o astfel de aprecierea pe care judecătorul o face (din perspectiva cheltuielilor de judecată) reprezintă un aspect ce impune o evaluare a unor elemente de fapt, iar nu de drept. În acest sens, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2020, privind examinarea recursului în interesul legii, s-a statuat că: "34.(...) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său." 36. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că setul de critici privind complexitatea cauzei și activitatea efectiv desfășurată de reprezentanții convenționali ai reclamantei, precum și cele care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, sunt elemente ce țin de netemeinicia hotărârii atacate și de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în fața instanței de recurs. În concluzie, aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceasta fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 69 din data de 13 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,