ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5822/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea contestației, desființarea deciziei nr. 23704/20.03.2018, admiterea cererii de plată înregistrată sub nr. x/01.03.2017 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 721 din data de 26 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației formulate împotriva deciziei nr. 13704/20.03.2018, desființarea acesteia și admiterea cererii de plată nr. x/01.03.2017.

Din sinteza criticilor invocate de recurent, rezultă că acesta susține teza unei nelegalități a hotărâri pronunțate de prima instanță, ce, dintr-o primă perspectivă, ar deriva din pronunțarea acesteia cu nerespectarea principiului contradictorialității (Art. 14 C. proc. civ.) și cu nesocotirea principiului aflării adevărului (art. 22 C. proc. civ.), în contextul în care raportul de expertiză întocmit de către expert B. a fost depus la dosarul cauzei la data de 26.11.2018 fără să îi fi fost comunicat reclamantului. În acest context, a apreciat recurentul că a fost privat de dreptul de a formula eventuale obiecțiuni, respectiv de dreptul de a luat act de această proba încuviințată la dosar.

Mai arată recurentul că rolul unui astfel de mijloc de probă a fost, alături de depunerea declarației autentice a numitului C., cel de a conferi instanței elementele probatorii astfel încât aceasta să poată stabili corect, conform realității, starea de fapt.

Învederează recurentul că la data de 01.11.2016, în jurul orei 10:20 a survenit un accident rutier de producerea căruia s-a făcut vinovat numitul C., după cum rezultă din constatarea amiabilă de accident completată la data producerii acestuia. Dinamica producerii accidentului pe porțiunea de drum dintre Luduș și Zau de Câmpie, a fost consemnată, de comun acord, în constatarea amiabilă, numitul C. recunoscându-și vina pentru avariile ce au fost produse autoturismului condus de reclamant. Mai arată reclamantul că, prin constatarea amiabilă de accident, au fost indicate inclusiv pagubele produse autoturismului marca x, pagube constatate și de către inspectorul de daune. Având în vedere aceste aspecte, apreciază recurentul că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, hotărârea cuprinzând motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 iunie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deși recurentul A. și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., prin criticile învederate în memoriul de recurs nu sunt expuse, decât în mod formal, argumente de nelegalitate referitoare la existența, în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii sau străine cauzei. Deși a susținut, pasager, că hotărârea atacată se întemeiază pe motive contradictorii și străine de natura pricinii, recurentul nu a detaliat această critică. Simpla reiterare a situației de fapt nu este suficientă spre a conferi caracter fondat unei critici subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în contextul în care recurentul nu precizează, în raport de conținutul concret al sentinței atacate, elemente prin care să indice reperele invocatei contradictorialitate sau maniera în care totalitatea argumentelor instanței de fond ar fi străină de natura cauzei. De asemenea, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, simpla reiterare a situației de fapt poate fi, cel mult, calificată drept o critică de netemeinicie a sentinței recurate, ce nu poate fi, însă, analizată în cadrul unei căi extraordinare de atac ce nu are caracter devolutiv.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurentului vizează, în esență, maniera în care prima instanță a gestionat procedura de administrare a probei cu expertiză tehnică, apreciind recurentul că prin demersul judecătorului fondului de a nu dispune comunicarea, din oficiu, a raportului de expertiză întocmit de expert B., instanța de fond ar fi încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Analizând lucrările dosarului, instanța de control judiciar constată că acest motiv de nelegalitate nu are un fundament real, prima instanță respectând normele de procedură aferente materiei administrării probei cu expertiză, fără ca prin conduita judecătorului fondului să fi fost încălcat principiului contradictorialității sau principiului aflării adevărului, ori dreptul la apărare al reclamantului (pe care acesta tinde să îl invoce când afirmă că ar fi fost privat de dreptul de a formula eventuale obiecțiuni).

În acord cu jurisprudența sa, Înalta Curte reține că legea procesuala consacră expertiza ca pe un mijloc de dovadă, la care fie instanța, din oficiu, fie părțile pot recurge atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, sunt necesare cunoștințe de specialitate ce vizează un anumit domeniu de activitate. Ca atare, expertiza se înfățișează ca un instrument probatoriu a cărui particularitate rezidă în caracterul esențialmente tehnic al constatărilor făcute de persoana autorizată.

Fiind un mijloc de probă și nu un act procedural, legea nu instituie obligativitatea comunicării, din oficiu, a raportului întocmit de expert, dat fiind faptul că, în virtutea prevederilor art. 154 -173 C. proc. civ., obligația ce incumbă instanței (de a realiza, din oficiu, proceduri de comunicare), vizează citațiile și actele de procedură.

Totodată, Înalta Curte reține că nici în cadrul prevederilor aferente materiei administrării probei cu expertiză, nu este stipulată obligativitatea comunicării, din oficiu, a raportului întocmit de expert, mecanismul reglementat de legiuitor, în vederea respectării dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6§1 din Convenția EDO, fiind cel al instituirii unui termen de 10 zile anterioare termenului de judecată, de depunere a raportului în dosarul instanței de judecată, coroborat cu obligația de diligență a părții litigante, ce rezultă din prevederile art. 10 C. proc. civ.. Astfel, incumbă părții obligația de a urmării maniera de desfășurare a procesului, inclusiv prin analiza conținutului dosarului între termenele de judecată. În măsura depunerii raportului de expertiză în termenul reglementat de art. 336 alin. (1) C. proc. civ., partea are la dispoziție un termen rezonabil pentru a lua cunoștință de conținutul acestuia din dosarul cauzei și pentru a-și exercita drepturile procesuale (inclusiv din perspectiva formulării obiecțiunilor). Nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 22 din C. proc. civ., câtă vreme rolul activ al judecătorului nu presupune ca acesta să se substituie, în orice condiții, în prerogativele părților, cum nu se poate reține nici vreo încălcare a dreptului la apărare, din perspectiva unor eventuale demersuri procedurale a căror realizare era condiționată de conduita diligentă a părții, iar nu de executarea, din oficiu, a unui act de comunicare.

Mai mult, Înalta Curte constată că raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 26.11.2018, astfel cum chiar recurentul afirmă, cu 15 zile anterior următorului termen de judecată stabilit în cauză, ce a fost cel din data de 11.12.2018.

Cât privește pretinsa nerespectare a principiului contradictorialității, Înalta Curte reține că invocarea prevederilor art. 14 din C. proc. civ. a fost realizată doar formal de către recurent, acesta nedezvoltând critica în sensul indicării vreunei încălcări a parametrilor reglementați de un astfel de text normativ, ce vizează pe de o parte, dreptul părților de a fi citate și de a se înfățișa, iar pe de altă parte dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului, în sensul de a fi puse în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt invocate. Astfel, Înalta Curte observă că recurentul nu contestă maniera în care a fost citat pentru termenul de judecată din data de 11.12.2018 și nici nu invocă o nesoluționare a vreunei cereri referitoare la raportul de expertiză, care să fi fost formulată de acesta, fiind opțiunea părții să nu se prezinte la termenul de judecată din data de 11.12.2018 spre a formula apărări față de aspectele învederate prin raportul de expertiză.

În concluzie, aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii atacate, care este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 721 din data de 26 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 721 din data de 26 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.