ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5760/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Patriarhia Română au solicitat instanței să constate nelegalitatea dispozițiilor art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, anulându-le. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 35 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâții Guvernul României și Patriarhia Română, excepția litispendenței invocată de pârâta Patriarhia Română și excepția lipsei de interes invocată de pârâții Guvernul României și Patriarhia Română, ca nefondate. A respins acțiunea în contencios administrativ având ca obiect "anulare act administrativ cu caracter normativ" formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Patriarhia Română, intervenient în interesul pârâtei Patriarhia Română fiind Mitropolia Moldovei și Bucovinei-Arhiepiscopia Iașilor, ca nefondată. A admis cererea de intervenție accesorie formulată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei - Arhiepiscopia Iașilor în sprijinul Bisericii Ortodoxe Române. 1.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, anularea dispozițiilor art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Guvernul României și Patriarhia Română, precum și intimata-intervenientă Mitropolia Moldovei și Bucovinei - Arhiepiscopia Iașilor au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În motivarea recursului s-a arătat că Fără a defalca criticile ce se subsumează pct. 6 respectiv pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de fond nu a analizat efectiv argumentele reclamanților. Este de notat că aceștia nu au contestat existența jurisdicțiilor speciale ecleziastice (a căror posibilitatea este prevăzută de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor) și nici obligativitatea aplicării exclusive a prevederilor statutare și canonice la soluționarea litigiilor, ci doar imposibilitatea de a ataca în justiție a hotărârilor organelor de jurisdicție bisericească, ceea ce ar reprezenta, în fapt, o suprimare a unei garanții relative la un drept fundamental de acces la justiție, al oricărui membru al BOR, cleric sau mirean deopotrivă. Sintagma "hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile in fața instanțelor civile" din cuprinsul art. 156 alin. (6) adaugă la lege, dispozițiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor neconținând asemenea dispoziții. Astfel, art. 26 alin. (1) din legea enunțată deși permit cultelor să aibă organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii și stipulează ca pentru asemenea litigii sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice (alîn. 2), nu limitează (și nici nu ar avea cum, o asemenea limitare fiind neconstituțională) accesul persoanei nemulțumite de deciziile pronunțate în jurisdicția administrativă specială la o instanță statală independentă. Potrivit articolului enunțat mai sus din Legea nr. 489/2006, competenta materiala a instanțelor judecătorești "de drept comun" este doar limitata, acestea putând statua în materie disciplinara, asupra existentei sau inexistentei faptei ilicite imputate raportat la prevederile statutare și canonice, instanța neputând aplica alte sancțiuni decât cele prevăzute de regulamentele canonice. Mai mult decât atât, chiar conform art. 17 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, "recunoașterea statutelor si a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conținutul lor, securității publice, ordinii, sănătății si moralei publice sau drepturilor ți libertăților fundamentale ale omului. Or, așa cum am precizat și anterior, stabilirea unei necompetentei absolute a instanțelor judecătorești în materie disciplinară prin Statutul BOR, ar încalcă și art. 6 și 13 din CEDO, limitare a drepturilor prevăzute de Convenție neputând fi justificata, în acest caz prin prisma situațiilor speciale prevăzute la art. 15. Cât privește normele de drept material pretins a fi încălcat prin sentință acest aspect nu este detaliat prin recurs. Cu referire la calitatea specială a primului reclamant nu se relevă în hotărâre trimiterea la aceasta cu excepția aspectului în care analizează excepția lipsei de interes, pe care o respinge tocmai pe considerentul pierderii calității de preot ca urmare a sancționării, deci situația este tocmai inversă celei declarate de avocatul părții. Pe fondul recursului, ceea ce se contestă în realitate este prevederea din art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind faptul că "hotărârile instanțelor bisericești de la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile" . Argumentele precum că astfel s-ar adăuga la lege - în speță Legea Cultelor nr. 489/2006 sau că prevederile sunt contrare prevederilor art. 6 și 13 din CEDO nu pot fi primite. De altfel, instanța de fond citează două hotărâri CEDO cu trimiteri la incidența art. 6 pragraf 1 din CEDO pe care și instanța de recurs le apreciază ca relevante în ceea ce privește "supunerea regulilor respectivului cult" pentru cel angajat ca preot. Recursul de altfel nu detaliază de ce aceste hotărâri nu ar fi aplicabile ci reia trimiterea la articolul citat din CEDO fără a explicita. În ceea ce privește adăugarea la lege din perspectiva limitării accesului la justiția etatică, instanța de recurs trebuie să reamintească că și în alte domenii s-a prevăzut acest lucru pe baza statutelor unor organisme/organizații. Relevant în acest sens este Statutul Federației Române de Fotbal (ca de altfel al tuturor Federațiilor de Fotbal) care impune soluționarea diferendelor de natură civilă exclusiv de instanța arbitrară, națională cu recursul la cele internaționale. Cât privește pretinsa inaplicabilitate a deciziilor CCR, despre care recursul afirmă a fi "distopice" instanța de recurs nu a relevat o "anomalie în situarea unui organ" întrucât, cum de altfel a explicitat și instanța de fond și considerentele Deciziei CCR ce dezleagă chestiuni de drept sunt obligatorii. Or, deciziile invocate citează pe larg aspecte relevante aplicabile în mod concret în speța de față. În concret prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 modificată și completată, recunosc cultelor dreptul de a avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplina internă, conform statutelor și reglementărilor proprii. Același text de lege prevede, la alin. (2), că pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice. Din analiza acestui text de lege, se desprinde concluzia că doar în cazul unor contravenții sau infracțiuni săvârșite de un cleric este aplicabilă legislația națională specifică, recunoscându-se implicit competența organelor judiciare în astfel de situații. În schimb, pentru problemele de disciplină internă, care nu implică săvârșirea unor contravenții sau infracțiuni, se aplică exclusiv prevederile statutare și canonice de către organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, conform statutelor și reglementărilor proprii. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016). Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, precitată). Prin Decizia nr. 403/2016, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție. Astfel, potrivit Curții Constituționale, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. În concluzie, în raport de aspectele invocate hotărârea instanței de fond apare ca legal emisă. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanți, ca nefondat.