ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5636/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, anularea Deciziei nr. 1889 din 27.09.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații și anularea în parte a Deciziei de Impunere nr. x din 01.03.2016 și Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 01.03.2016, cu privire la suma de 2.049.114 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit suplimentar, împreună cu accesoriile fiscale aferente.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 46 din 7 februarie 2020, a admis cererea formulată de reclamantă și a anulat Decizia nr. 1889/27.09.2016 emisă de DGRFP Ploiești-Serviciul Soluționare Contestații.

Totodată, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x din 1.03.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/1.03.206 cu privire la suma de 2.049.114 RON, reprezentând:

- 234.236 RON-impozit pe profit suplimentar

- 250.061 RON-dobânzi aferente impozitului pe profit suplimentar

- 105.259 RON-penalități de întârziere aferente impozitului pe profit suplimentar

- 755.063 RON-TVA suplimentară

- 498.272 RON-dobânzi aferente TVA suplimentară

- 206.223 RON-penalități de întârziere aferente TVA suplimentară.

De asemenea, a obligat, în solidar, pârâtele la plata sumei de 7050 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă, din care 7000 RON onorarii de expertiză și 50 RON taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, invocându-se motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod.

3.1. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești

Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că motivarea soluției instanței de fond s-a făcut exclusiv în considerarea celor susținute de reclamantă, dând acestora o valoare absolută.

De asemenea, instanța de fond s-a limitat la invocarea exclusivă a unei singure probe, respectiv expertiza contabilă/expertiza construcții civile și industriale.

Potrivit disp. art. 330 C. proc. civ., expertiza cuprinde numai o opinie de specialitate, dar în aprecierea probelor intervine raționamentul judecătorului, căruia îi revine rolul de a le valoriza în raport cu toate circumstanțele cauzei.

Dezvoltând motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la TVA aferentă avansului pentru cumpărarea unui imobil de la S.C. B. S.R.L., recurenta-pârâtă susține că prima instanță a ignorat că legiuitorul condiționează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea atât a cerințelor de fond, cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementează însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia.

Pentru a avea drept de deducere a TVA aferentă unui bun, persoana impozabilă este datoare să facă dovada achiziționării bunului, respectiv a obținerii lui, ca urmare a unei operațiuni de livrare, efectuată sau care urmează să fie efectuată de o altă persoană impozabilă, operațiune cuprinsă în sfera de aplicare a TVA.

În speță, nu au fost îndeplinite clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, încheiată la data de 15.02.2014, în sensul că nu a fost achitată de către reclamanta-cumpărătoare diferența de preț în sumă de 1.020.000 RON, până la data de 30.06.2014 și nu a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, dar nici nu s-a restituit avansul de 1.000.000 RON încasat de către promitentul vânzător.

Societatea vânzătoare a intrat în insolvență la 11.05.2015, iar intimata-reclamantă nu s-a înregistrat la masa credală cu creanțe de încasat.

Este adevărat că avansul nu s-a materializat într-o livrare/achiziție, transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat și nu s-a restituit avansul plătit, astfel că reclamanta nu are drept de deducere a TVA asupra sumei de 193.548 RON.

Acordarea dreptului de deducere a TVA este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor de fond și de formă, iar deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este necesară dar nu suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA, fiind necesar să se justifice dacă bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății pentru a se putea stabili legătura de cauzalitate dintre bunurile achiziționate și contrapartida obținută.

Referitor la TVA aferentă unor facturi emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., în privința cărora organele fiscale au concluzionat că se impune reconsiderarea operațiunilor, recurenta-pârâtă susține nelegalitatea sentinței de fond, prin aplicarea disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță a arătat în mod greșit că investițiile au dus la creșterea nivelului veniturilor, că activitatea de la sediul din F. nu s-ar fi putut desfășura în lipsa investițiilor efectuate și că nu există obligativitatea obținerii unei autorizații de construire, întrucât prevederile art. 3 lit. d) din Legea nr. 50/1991 nu sunt aplicabile.

Recurenta-pârâtă susține că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991, pot fi executate lucrări de construcții și împrejmuiri de terenuri numai pe baza unei autorizații de construire, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil-teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral.

Pentru investițiile (gard din beton cu fundație și depozit), reclamanta trebuie să dețină autorizație de construire, precum și procese-verbale de recepție a lucrărilor.

În aceste condiții, reclamanta nu a dovedit că are drept de proprietate asupra investițiilor, nefăcând dovada obținerii autorizației de construire.

Din punct de vedere fiscal, cheltuielile cu investițiile se recuperează prin deducerea amortizării, dacă acestea sunt utilizate în producția, livrarea de bunuri sau prestarea de servicii.

Aceste bunuri reprezintă imobilizări corporale, potrivit OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, a căror valoare se recuperează prin amortizare, potrivit disp. pct. 110 și pct. 111 din ordin.

3.2. Recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, pentru motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința TVA în sumă de 193.548 RON aferentă avansului pentru cumpărarea unui imobil de la S.C. B. S.R.L., pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere a TVA, recurentele-pârâte consideră că plata avansului nu a constituit o investiție inițială, nu s-a finalizat cu achiziția unui bun și nu a fost înregistrată de societate ca investiție în curs, nu reprezintă comandarea/solicitarea unui studiu de fezabilitate, iar faptul că timp de doi ani de la încheierea contractului și plata avansului, contribuabilul nu a întreprins nicio măsură pentru recuperarea avansului sau plata diferenței în vederea achiziției bunului, nu denotă intenția declarată a persoanei de a desfășura o activitate supusă TVA.

De asemenea, societatea nu a intrat niciodată în posesia bunului, nefiind exploatat pentru obținerea de venituri.

Până la data de 29.02.2016 nu s-a respectat nicio clauză a antecontractului, în sensul că nu s-a plătit diferența de preț și nu s-a restituit avansul.

Cu privire la cauza INZO C-110/94 și la prevederile Directivei 112/2006, acestea nu existau în cuprinsul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și nu au legătură cu motivele și temeiul de drept stabilite de inspecția fiscală.

În ceea ce privește TVA în sumă de 210.165 RON, aferentă facturilor emise de S.C. C. S.R.L., recurentele-pârâte arată că reclamanta nu a prezentat avize de însoțire a mărfurilor sau alte documente care să probeze efectuarea transportului, în care să fie consemnate locul de încărcare/descărcare, ora și data, numele delegatului și nici certificate ori declarații de conformitate/calitate a mărfurilor.

Reclamanta nu poate fi absolvită de răspundere prin simpla înregistrare în evidența contabilă a facturilor emise de furnizor, aceasta având obligația să se informeze în legătură cu starea și comportamentul fiscal al furnizorilor și cu proveniența mărfurilor tranzacționate.

Înregistrarea în contabilitate a facturilor nu dovedește proveniența legală a bunurilor, mijloacele de transport invocate în cuprinsul facturilor aveau o capacitate limitată și nu puteau transporta o singură dată cantități între 36.223 kg și 194.661 kg.

Aceste aspecte reprezintă indicii că operațiunile de achiziții de oțel beton nu se confirmă, facturile nu reprezintă documente justificative, iar prima instanță a realizat o aplicare greșită a disp. art. 145 alin. (1) și (2), art. 146 alin. (1) lit. a), art. 155 corob. cu art. 134 alin. (2), art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la relația cu S.C. E. S.R.L., reclamanta a înregistrat în contabilitate șase facturi fiscale, pentru 3.445 m

3

beton, în valoare de 652.336 RON, comparând cantitățile de beton trecute în facturi cu cele din cuprinsul avizelor s-a constatat o neconcordanță în sensul că pe facturi este trecută cantitatea de 3.445 m

3

, iar pe avize 1.592,5 m

3

de beton, astfel că reclamanta nu poate justifica cantitatea de 895,5 m

3

, iar în contabilitate a înregistrat 2.748 m

3

beton.

Față de acestea, se invocă aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor Codul fiscal arătate mai sus.

Referitor la stabilirea TVA suplimentară în cuantum de 351.350 RON și impozit pe profit suplimentar în cuantum de 234.236 RON aferente investiției realizată la sediul din F., județul Giurgiu, recurentele-pârâte susțin aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederile OMFP nr. 3055/2009, art. 145 alin. (1), art. 134 alin. (1)-(2), art. 134

1

alin. (6), art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 alin. (1), art. 19 alin. (1) din același act normativ.

Cu privire la TVA se arată că organele fiscale nu au acordat drept de deducere, considerând că nu era exigibil, deoarece contractul de comodat pentru terenul pe care au fost edificate construcțiile nu este autentificat sau atestat de avocat; nu a fost intabulat în cartea funciară; nu a fost emisă autorizația de construire; nu a fost realizată recepția lucrării și declararea sa, construcția nu este intabulată.

De asemenea, dreptul de superficie din contractul de comodat nu este intabulat și înscris în cartea funciară, dreptul se află pe terenul aparținând persoanei fizice G., nu s-au prezentat acte din care să rezulte că acesta a fost închiriat sau a fost pus la dispoziție cu titlu gratuit.

Persoana fizică sus-menționată este administrator al societății reclamante și asociat unic, iar la celelalte societăți care funcționează în vecinătate este asociat și administrator, de asemenea sediul social se află într-un imobil ce aparține administratorului și pus la dispoziția societăților printr-un contract de comodat.

Reclamanta a înregistrat în contabilitate achiziții de bunuri și servicii de la S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., însă nu s-a prezentat autorizația de construire în baza căreia s-au efectuat lucrările, pentru a se dovedi dacă acestea au fost prestate pentru societate sau pentru celelalte societăți care își au sediul la aceeași adresă.

Reclamanta nu are punct de lucru unde s-au desfășurat investițiile, nu s-au prezentat procese-verbale de recepție.

Cu privire la impozitul pe profit, în legătură cu cheltuielile înregistrate la F., se reiterează argumentele prezentate anterior și, în plus se arată că investițiile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării mijloacelor fixe, pentru determinarea profitului impozabil sunt deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar cheltuielile cu amortizarea au o deductibilitate limitată.

Recurentele-pârâte susțin că, după intrarea în legalitate respectiv, autentificarea contractului de comodat, obținerea autorizației de construire și întocmirea procesului-verbal de recepție, reclamanta va recupera investițiile realizate, pe calea amortizării.

În ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere în cuantum de 536.735 RON, instanța de fond a stabilit în mod greșit că nu sunt datorate, însă pentru nevirarea la termen a obligațiilor fiscale se datorează accesorii calculate conform prevederilor art. 119, art. 120, art. 120

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Recurentele-pârâte critică și dispoziția instanței de fond de obligare a acestora la 7.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză și taxă judiciară de timbru, față de faptul că reclamanta nu a câștigat definitiv procesul și față de neanalizarea caracterului necesar și rezonabil al cheltuielilor.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor formulate de pârâtele DGRFP Ploiești și AJFP Argeș, prin DGRFP Ploiești

Analiza motivelor de casare

Critica recurentei-pârâte DGRFP Ploiești ce vizează casarea sentinței de fond pentru nemotivare pentru faptul că argumentele s-au întemeiat pe susținerile reclamantei și concluziile rapoartelor de expertiză este nefondată.

Din cuprinsul considerentelor sentinței atacate, se observă că judecătorul fondului a analizat susținerile ambelor părți și, în final a optat, după arătarea argumentelor proprii, pentru admiterea acțiunii introductive, scop în care a omologat și concluziile rapoartelor de expertiză, care sprijină soluția și apărările formulate de societatea reclamantă.

- TVA în sumă de 193.548 RON aferentă avansului pentru cumpărarea unui imobil de la S.C. B. S.R.L., pentru care nu s-a acordat drept de deducere

Recurentele-pârâte consideră că societatea reclamantă nu are drept de deducere asupra sumei sus-arătate, întrucât operațiunea nu a fost destinată utilizării în scopul operațiunilor taxabile.

În argumentarea punctului de vedere, recurentele-pârâte arată că nu s-a finalizat investiția, nu s-a plătit diferența de preț, reclamanta nu a intrat niciodată în posesia lucrului, societatea vânzătoare a intrat în insolvență, iar deținerea unei facturi nu este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Înalta Curte reamintește disp. art. 134

2

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, exigibilitatea taxei intervine la data la care se încasează avansul pentru plățile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator, iar avansurile sunt definite ca plată parțială sau integrală a c/valorii bunurilor și serviciilor, efectuată înainte de data livrării ori prestării acestora.

Reclamanta a achitat avansul în sumă de 1.000.000 RON plus TVA, în baza facturii nr. x/20.02.2014 emisă de S.C. B. S.R.L., care a fost înregistrată în evidența contabilă.

Din actele dosarului reiese faptul că reclamanta s-a înscris la masa credală a societății B., potrivit procesului-verbal al adunării creditelor din data de 15.09.2016, cu această creanță ce reprezintă avansul achitat.

Recurentele-pârâte au refuzat dreptul de deducere a TVA pentru motivul că operațiunea nu a fost destinată utilizării în scopul operațiunilor taxabile ale reclamantei, deoarece nu s-a mai plătit restul din prețul vânzării și societatea nu a intrat niciodată în posesia bunului.

Prin plata avansului, se face dovada că reclamanta a intenționat să cumpere imobilul în scopul operațiunilor sale taxabile, iar împrejurarea că ulterior nu s-a mai încheiat contractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă un indiciu că societatea, în realitate, nu a avut niciodată intenția să cumpere imobilul sau a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare în alte scopuri.

Înalta Curte constată că argumentele recurentelor-pârâte prin care au arătat că nu sunt aplicabile prevederile Directivei 112/2003 și nici jurisprudența CJUE din cauza INZO - C110/94, pe motiv că nu erau prevăzute în Codul fiscal, sunt nepertinente, în raport de principiile dreptului european, de obligativitatea jurisprudenței Curții față de autoritățile naționale, fie ele administrative, fie judecătorești și de efectul direct al directivelor Uniunii Europene asupra legislației naționale.

Relevantă în cauză este și jurisprudența CJUE exprimată prin hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-660/16 și C-661/16 Finanzamt Dachau versus H. și I., prin care s-a stabilit că dreptul de deducere a TVA ia naștere și persoana impozabilă care a plătit avans este îndreptățită să exercite dreptul menționat la acest moment, fără a trebui să se țină cont de alte elemente de fapt, cunoscute ulterior, care face incertă realizarea livrării sau a prestației în cauză.

Prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28.11.2006 sunt în același sens, art. 65 și 167, fiind interpretate de către CJUE, prin faptul că dreptul de deducere a TVA aferente plății unui avans nu poate fi refuzat atunci când acest avans a fost plătit și încasat și, la momentul acestei plăți, toate elementele pertinente ale viitoarei livrări puteau fi considerate ca fiind cunoscute de cumpărător, iar livrarea bunurilor apărea astfel ca fiind certă.

Prin urmare, în aceste condiții, dreptul de deducere a TVA rămâne dobândit chiar dacă ulterior nu s-a mai încheiat contractul de vânzare-cumpărare, fiind de datoria organelor fiscale să dovedească existența unei alte realități decât cea care rezultă din probele administrate în dosar.

Prin urmare, instanța de fond a decis în mod corect prin interpretarea și aplicarea prevederilor legale în materie, respectiv a disp. art. 145, art. 146 și art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, că reclamanta are drept de deducere a TVA pentru suma de 193.548 RON, critica urmând să fie respinsă ca nefondată.

- TVA aferentă achizițiilor efectuate de reclamantă de la S.C. C. S.R.L. (210.615 RON) în septembrie 2012 și de la S.C. E. S.R.L. (82.696 RON) în perioada 02.05.2012 - 27.09.2012

Recurentele-pârâte susțin că nu s-au prezentat alături de facturi și alte documente care să ateste realitatea tranzacțiilor, respectiv avize de însoțire a mărfii, documente de transport, certificate de calitate, etc.

Recurentele-pârâte susțin că mijloacele de transport înscrise pe facturi au capacitate de transport limitată, iar cantitățile înscrise necesitau mijloace de transport adecvate și, respectiv, există diferențe în minus între cantitățile înscrise în facturi și cele din avizele de însoțire a mărfii.

Înalta Curte reamintește și cu această ocazie, dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile și că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA persoana impozabilă trebuie să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

Se mai reține că există o bogată jurisprudență a CJUE în materia dreptului de deducere a TVA, exemplificată de prima instanță la paginile 35-37 din considerentele sentinței de fond, conform căreia autoritatea fiscală nu poate refuza acest drept, pentru motivul că emitentul facturii sau unul dintre furnizori a săvârșit nereguli, fără ca acea autoritate să dovedească pe baza unor probe obiective că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea pentru care și-a exercitat dreptul de deducere era în legătură cu o fraudă săvârșită de emitentul facturii sau de o altă persoană ce a acționat anterior, pe lanțul de livrare.

În speță, facturile în discuție conțin toate informațiile cerute de lege, iar prin administrarea probei cu cele două expertize, contabilă și tehnică, s-a demonstrat realitatea operațiunilor și modul de aprovizionare de la cele două societăți, în timp ce organele fiscale nu au probat existența vreunei fraude din partea reclamantei.

Având în vedere că principiul fundamental în materie de TVA est cel al neutralității, cerințele de fond primează în raport cu cerințele de formă, iar contribuabilului nu i se poate solicita îndeplinirea unor condiții suplimentare pentru deducerea TVA, motiv pentru are criticile vor fi respinse ca nefondate.

- Stabilirea TVA suplimentară în cuantum de 351.350 RON și impozit pe profit suplimentar în cuantum de 234.236 RON aferente investiției realizate la sediul din F., județul Giurgiu

Recurentele-pârâte susțin că sunt nedeductibile cheltuielile în sumă de 1.463.978 RON aferente achizițiilor de bunuri și servicii de la cele trei societăți comerciale D. S.R.L., C. și E. S.R.L., precum și deducerea de TVA în sumă de 351.350 RON referitor la același achiziții.

Motivele refuzului organelor fiscal îl reprezintă situația contractului de comodat pentru terenul pe care au fost edificate construcțiile care nu este autentificat sau atestat de avocat; dreptul de superficie acordat în baza contractului de mandat nu este intabulat sau înscris în cartea funciară; nu există autorizație de construire emisă pentru construcțiile realizate, concluzionându-se că nu s-a demonstrat dreptul de proprietate asupra investițiilor efectuate la F..

Înalta Curte constată că reclamanta a prezentat documente justificative pentru prestările de servicii și achiziției de bunuri în discuție, constând în facturi, avize de expediție, devize de lucrări și contracte.

Reclamanta a realizat o platformă betonată, împrejmuită cu gard din beton cu fundație, pe teren aflându-se schele metalice, pompe, etc, mijloace de transport și un depozit.

În ceea ce privește necesitatea obținerii autorizației de construire, din cuprinsul disp. art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, autorizația de construcție este necesară pentru împrejmuirea spațiilor publice.

Se mai reține că deductibilitatea cheltuielilor, precum și dreptul de deducere a TVA nu pot fi condiționate de îndeplinirea unor alte obligații care nu sunt de natură fiscală.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat corect că reclamanta îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru deducerea TVA și de disp. art. 21 alin. (1) din același act normativ pentru deductibilitatea cheltuielilor.

În plus, cele două expertize administrate în dosar, confirmă cele sus-menționate, astfel cum a arătat și prima instanță, prin analizarea documentelor justificative depuse în cauză.

Din probele administrate în dosar, rezultă că reclamanta își desfășoară activitatea în spațiul unde au fost realizate investițiile, iar din cuprinsul raportului de expertiză tehnică rezultă că lucrările erau necesare, deoarece în zona spațiului unde se află sediul reclamantei nu există o regularizare a cursului de apă prin îndiguire sau alte protecții de mal și este risc de inundații.

Cât privește greșita înregistrare în contabilitate a investițiilor realizate, aceasta nu este un motiv pentru refuzul deductibilității cheltuielilor sau deducerii TVA.

Față de acestea, urmează să se constate neîntrunirea motivelor de recurs în privința aspectelor analizate, dar și cu referire la accesoriile în sumă de 536.735 RON, care nu sunt datorate de reclamantă ca urmare a nelegalității actelor administrativ-fiscale contestate.

- Referitor la criticile aduse soluției instanței de fond prin care a obligat pârâtele la plata sumei în cuantum de 7.050 RON

Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate motivele de nelegalitate expuse de recurentele-pârâte, în raport de disp. art. 451 C. proc. civ., neexistând niciun motiv pentru reducerea onorariilor celor două expertize, acestea fiind proporționale cu valoarea și complexitatea cauzei.

De asemenea, în temeiul disp. art. 451 alin. (4) C. proc. civ., cheltuielile de judecată ce au ca obiect plata taxelor judiciare de timbru nu pot fi micșorate.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 46 din 7 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.