ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5600/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat anularea deciziei nr. 93/12.09.2017 de soluționare a contestației administrativ-fiscale și a deciziei de impunere nr. x/30.03.2017. Prin decizia de impunere, în sarcina reclamantei (fostă B.) au fost stabilite obligații de plată în sumă de 564.806 RON, contribuție claw-back pentru trimestrele II-IV 2010 și I-III 2011. Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat anularea și a deciziei nr. 202/1546EU2/15.06.2017 privind obligațiile fiscale accesorii și a deciziei nr. 16/28.02.2018 de respingere a contestației administrativ-fiscale împotriva deciziei de impunere menționate. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 242 din 6 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a anulat deciziile nr. 93/12.09.2017, nr. x/30.03.2017, nr. 202/1546EU2/15.06.2017 și nr. 16/28.02.2018, emise de DGAMC. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În esență, a apreciat că instanța de fond a reținut în mod eronat prescripția dreptului autorității fiscale de a stabili obligații fiscale aferente trimestrelor II și III ale anului 2010. Prescripția extinctivă nu putea opera pentru perioada respectivă, întrucât în cazul desființării pe cale administrativă a deciziei de impunere, prin care se dispune refacerea inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și având ca obiect aceeași taxă, sunt aplicabile dispozițiile art. 279 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, care instituie o excepție în materia împlinirii prescripției, și care se aplică cu prioritate față de norma generală (art. 15 teza I din Decretul nr. 167/1958). În cauză, potrivit Registrului unic de control, aflat în copie la dosarul cauzei, a mai avut loc o inspecție fiscală, pentru aceeași taxă clawback și aceeași perioadă (efectuată în perioada 16.12.2015 - 22.02.2016), în urma căreia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.02.2016, desființată prin Decizia nr. 36/06.09.2016 privind soluționarea contestației depusă de S.C. A.. Astfel, la data de 01.01.2016, era în curs de desfășurare o inspecție fiscală începută la 16.12.2015, curgerea prescripției fiind întreruptă. Totodată, a arătat că instanța de fond, care a constatat intervenită prescripția la data de 01.01.2016, a omis să rețină că societatea reclamantă a achitat din proprie inițiativă, la data de 17.03.2016, obligațiile de plată contestate, în această situație fiind aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care stipulează la art. 20 că "Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit." În continuare, recurenta-pârâtă a adus critici cu privire la competența ANAF în materia contribuției clawback (aferentă trimestelor de referință) susținând că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 77/2011, atât timp cât acestea stabilesc faptul că ANAF se subrogă în drepturile și obligațiile Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în calitate de creditor bugetar, pe care le succedă de drept în această calitate, iar dispozițiile O.U.G. nr. 92/2003 definesc administrarea impozitelor, taxelor si contribuțiilor ca fiind acțiunea complexă care implică atât înregistrarea taxelor, cât si declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Prin urmare, a apreciat că nu se pot limita atribuțiile ANAF doar la încasarea si executarea silită a creanțelor deja stabilite, cum reiese din sentința recurată, atât timp cât textul normei în discuție vorbește despre subrogarea ANAF în drepturile și obligațiile CNAS ca succesor al acestei instituții, iar atribuțiile organelor de inspecție fiscală constau în stabilirea corectă atât a bazei de impunere, cât și a creanțelor accesorii, a diferențelor datorate în plus sau în minus, după caz, față de creanța fiscală declarată și/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecției fiscale. Cu referire la reținerile instanței de fond care au vizat nelegalitatea modului de stabilire a bazei impozabile și a calculului contribuției suplimentare clawback a apreciat că, în mod greșit, au fost interpretate normele de drept material, respectiv Ordinul Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 351/2011 și O.U.G. nr. 104/2009 care a introdus contribuția clawback, întrucât procentul stabilit în funcție de totalul veniturilor din vânzări de medicamente pentru tratament ambulatoriu și uz spitalicesc aferente fiecărui trimestru se aplică asupra încasărilor rezultate din vânzările de medicamente pentru tratament ambulatoriu și uz spitalicesc aferente aceluiași trimestru. Prin urmare, în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit obligații suplimentare de plată în sumă de 564.806 RON reprezentând contribuția trimestrială datorată pentru medicamentele suportate din FNUASS (taxa clawback) prin Decizia de impunere nr. x/30.03.2017 emisă de D.G.A.M.C. în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.03.2017 și au calculat accesorii în sumă de 499.612 RON aferente veniturilor din contribuția datorată pentru medicamentele finanțate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate din bugetul Ministerului Sănătății prin Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 202/15.06.2017, astfel încât instanța de fond în mod greșit a anulat Deciziile care fac obiectul litigiului. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că, în speță, după cum corect a reținut prima instanță, cursul prescripției a fost suspendat începând cu data de 16.12.2015 până la 23.02.2016 când a fost reluat întrucât din termenul inițial rămăseseră mai puțin de 6 luni, potrivit art. 15 din Decretul nr. 167/1958, termenul a fost prelungit la 6 luni, această perioadă împlinindu-se în data de 23.08.2016. Or, decizia de impunere emisă de recurenta-pârâtă, ca urmare a inspecție desfășurate în perioada 16.12.2015 - 23.02.2016, a fost desființată în data de 06.09.2019, așadar, după împlinirea termenului de prescripție fapt petrecut în data de 23.08.2016. Termenul de prescripție incident în cauză este supus, raportat la momentul începerii curgerii, prevederilor O.G. nr. 92/2003 și Decretului nr. 167/1958. Însă, O.G. nr. 92/2003 nu conține o prevedere cu un conținut similar celei invocate de recurentă (art. 279 alin. (1) din Legea nr. 207/2015), iar acestea din urmă nu pot fi aplicate unei prescripții începute în anul 2011. A arătat că autoritatea administrativă competentă pentru stabilirea cuantumului contribuției clawback este Casa Națională de Asigurări de Sănătate și nu ANAF care, potrivit art. 9 al O.U.G. nr. 77/2011 este competentă să administreze creanțele, nu să le stabilească. În ceea ce privește operațiunile juridice situate în amonte în raport cu procedura administrării creanțelor, respectiv - individualizarea procentului de contribuție, a bazei de calcul, calcularea taxei de clawback, comunicarea acesteia către debitor - toate aceste opetațiuni exced sfera noțiunii de "administrare a creanței" avută în vedere de art. 9 din O.U.G. nr. 77/2011 și nu pot fi considerate ca intrând în sfera de competență a ANAF. În continuare, a făcut referire la jurisprudența în materia modului de calcul a contribuției stabilite de art. 363 1 din Legea nr. 95/2006, care a conturat următoarele principii: valoarea vânzărilor facturate determină procentul de contribuție, potrivit anexei nr. 14 la Legea nr. 95/2006; valoarea încasărilor corespunzătoare vânzărilor determină baza asupra căreia se aplică procentul de contribuție; nu există niciun temei legal pentru stabilirea contribuției prin raportare doar la volumul vânzărilor, atât în ceea ce privește procentul, cât și baza de impozitare; încasările pentru un trimestru trebuie să fie complete pentru a da naștere obligației fiscale; În concluzie, în mod nelegal a stabilit DGAMC contribuția clawback, întrucât nu a aplicat procentul asupra încasărilor în totalitate realizate, aferent vânzărilor din trimestrul de referință. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 1, 8 și 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 279 din O.G. nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, a investit instanța de judecată cu verificarea legalității următoarelor actele administrativ-fiscale: - Decizia de impunere nr. x/30.03.2017 emisă de DGAMC în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.03.2017 prin care au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sarcina intimatei-reclamante în sumă de 564.806 RON reprezentând contribuția trimestrială datorată pentru medicamentele suportate din FNUASS (taxa clawback) pentru trimestrele II-IV 2010 și I-III 2011; - Decizia nr. 93/12.09.2017 prin care s-a respins contestația administrativ-fiscală formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017 emisă de DGAMC; - Decizia de impunere nr. x/15.06.2017 prin care s-au stabilit dobânzi în cuantum de 414.891 RON și penalități de întârziere în cuantum de 84.721 RON aferente veniturilor din contribuția datorată pentru medicamentele finanțate din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății; - Decizia nr. 16/28.02.2018 de respingere a contestației administrativ-fiscale împotriva Deciziei de impunere nr. x/15.06.2017. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, și a anulat actele administrativ-fiscale deduse judecății, apreciind ca fiind întemeiate următoarele motive de nelegalitate invocate de reclamantă: - a intervenit prescripția dreptului autorității fiscale de a stabili obligații fiscale aferente trimestrelor II și III ale anului 2010 (pct. c.3 din sentință); - ANAF nu avea competența legală de a stabili în sarcina reclamantei obligații referitoare la contribuția clawback, aferent trimestrelor II-IV 2010 și I-III 2011 (pct. c.4 din sentință). - administrația fiscală a stabilit, cu încălcarea dispozițiilor art. 363 1 din Legea nr. 95/2006 și art. 5 alin. (4) din Ordinul nr. 928/591/2010, contribuția claw back din valoarea vânzărilor, iar nu a încasărilor, așadar la o altă bază de calcul decât cea prevăzută de lege. Reevaluând materialul probator administrat în cauză, pentru a răspunde în concret criticilor prezentate în cadrul memoriului de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar împărtășește pe deplin soluția pronunțată de prima instanță și constată că sentința atacată a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept incidente. Recurenta-pârâtă a susținut că prescripția extinctivă nu putea opera pentru perioada aferentă trimestrelor II și III ale anului 2010, curgerea prescripției fiind întreruptă la data de 01.01.2016, întrucât era în curs de desfășurare o inspecție fiscală pentru aceeași taxă clawback și aceeași perioadă (inspecție începută la data de 16.12.2015 și finalizată la data de 22.02.2016) în urma căreia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.02.2016, desființată prin Decizia nr. 36/06.09.2016 privind soluționarea contestației depusă de S.C. A.. Înalta Curte constată că, în speță, termenul de prescripție de 5 ani a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale aferente trimestrelor II și III ale anului 2010, prevăzut de dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 (vechiul Codul de procedură fiscală), a început să curgă la data de 01.01.2021 și a fost suspendat la data de 16.12.2015, când în privința intimatei-reclamante a început o altă inspecție fiscală pentru aceeași taxă clawback și aceeași perioadă, în urma căreia a fost emisă Decizia de impunere nr. x nr. 24/23.02.2016. Așadar, potrivit art. 92 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 (vechiul Codul de procedură fiscală) termenul de prescripție a fost suspendat pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale (16.12.2015) și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale (23.02.2016), când a fost reluat și s-a împlinit la expirarea celor 6 luni prevăzute de art. 15 teza I din Decretul nr. 167/1958, adică la 23.08.2016. Cum Decizia de impunere nr. x nr. 24/23.02.2016 a fost desființată la data de 06.09.2016 (prin Decizia nr. 36/2016 privind soluționarea contestației formulată de intimata-reclamantă), deci după împlinirea termenului de prescripție, iar inspecția fiscală a fost reluată și efectuată în perioada 03.10.2016-30.03.2017, în mod corect a înlăturat prima instanță susținerile pârâtei cu privire la prelungirea efectului suspensiv al cursului prescripției. Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica recurentei-pârâte cu referire la interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011. Aceasta a susținut faptul că ANAF avea competența legală de a stabili în sarcina intimatei-reclamantei obligații referitoare la contribuția clawback, aferent trimestrelor II-IV 2010 și I-III 2011, ca urmare a subrogării în drepturile și obligațiile Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, coroborat cu dispozițiile O.G. nr. 92/2003 care definesc administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor ca fiind acțiunea complexă care implică atât înregistrarea taxelor, cât si declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, începând cu data de 1 octombrie 2011, când acestea au intrat în vigoare, procedurile de administrare a creanțelor reprezentând contribuția clawback vor fi continuate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, subrogarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală intervine numai pentru procedurile de administrare a creanțelor, iar nu și în ceea ce privește stabilirea acestora anterior datei respective, pentru care competența aparținea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. În mod indiscutabil, noțiunea de "administrare a creanței", avută în vedere de prevederile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, se referă numai la procedura de încasare și de executare silită a creanțelor deja stabilite și nu poate fi extinsă pentru operațiunile juridice premergătoare de constatare a existenței și întinderii creanței care au ca obiect individualizarea procentului de contribuție, a bazei de calcul, respectiv calcularea efectivă a sumei datorate cu titlu de taxă clawback și comunicarea acesteia către debitor, acestea din urmă fiind atribuții exclusive ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Această concluzie se impune față de reglementarea cuprinsă în art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, în care se precizează în mod expres faptul că: "Pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, și pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc, vândute anterior intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, contribuția datorată potrivit art. 363 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și se plătește conform reglementărilor legale în vigoare la data vânzării acestora." Așadar, pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, vândute anterior intrării in vigoare a prevederilor ordonanței aflate în discuție, cum este și cazul în speța de față, Casa Națională de Asigurări de Sănătate are competența de a stabili contribuția reglementată de dispozițiile art. 363 1 din Legea nr. 95/2006. De altfel, faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are decât contribuții de administrare a creanțelor rezultă cu evidență și din prevederile art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011 (citate de prima instanță). Ca atare, nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, nominalizate de recurentă, deoarece există o normă cu caracter special care reglementează competența emitentului, normă care se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant. Pe acest aspect, se cuvine a menționa și faptul că practica judiciară nominalizată în sentința contestată, respectiv deciziile nr. 2962/2014 și nr. 7097/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, este relevantă. Referitor la modalitatea de stabilire a bazei de calcul a contribuției clawback, recurenta-pârâtă a considerat că, în raport de prevederile art. 363 1 din Legea nr. 95/2006, de dispozițiile Ordinului Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 351/2011 și ale O.U.G. nr. 104/2009, contribuția clawback trebuie calculată în raport de volumul vânzărilor de medicamente, iar nu în raport de volumul încasărilor, după cum a statuat prima instanță. Înalta Curte apreciază că este nefondată și această ultimă critica a recurentei-pârâte și constată că judecătorul fondului a stabilit în mod corect nelegalitatea Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017 prin care au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sumă de 564.806 RON reprezentând contribuția trimestrială datorată pentru medicamentele suportate din FNUASS (taxa clawback) pentru trimestrele II-IV 2010 și I-III 2011, a Deciziei nr. 93/12.09.2017 prin care s-a respins contestația administrativ-fiscală formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017 emisă de DGAMC, a Deciziei de impunere nr. x/15.06.2017 prin care s-au stabilit dobânzi în cuantum de 414.891 RON și penalități de întârziere în cuantum de 84.721 RON aferente veniturilor din contribuția datorată pentru medicamentele finanțate din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății și a Deciziei nr. 16/28.02.2018 de respingere a contestației administrativ-fiscale împotriva Deciziei de impunere nr. x/15.06.2017. Astfel, aceste decizii au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale care au fost nominalizate drept temei juridic și care erau în vigoare la momentul faptului juridic generator al obligației de plată pentru contribuția clawback: art. 363 1 din Legea nr. 95/2006, art. 4 și 5 din Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 (modificat și completat prin Ordinul comun nr. 351/464/2011 emis de aceleași autorități publice). Taxa clawback a fost reglementată prin dispozițiile art. 363 1 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora, pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate, deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate și pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc, care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor respective, participă, după deducerea taxei pe valoarea adăugată, cu o contribuție trimestrială din valoarea acestor încasări, stabilită în funcție de volumul vânzărilor, conform grilei privind contribuția trimestrială datorată pentru veniturile obținute, prevăzută în anexa nr. 14 a legii. În art. 4 alin. (1) din Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 (modificat și completat prin Ordinul comun nr. 351/464/2011) s-a prevăzut faptul că, procentul contribuției se determină, din total venituri obținute trimestrial, în funcție de volumul vânzărilor de medicamente, stabilit pe baza declarațiilor 2a și 2b, care cuprind lista medicamentelor vândute în sistemul de asigurări de sănătate, pentru tratamentul ambulatoriu ori pentru unități sanitare cu paturi. Norma în discuție a prevăzut la alin. (2) faptul că valoarea contribuției trimestriale se determină prin aplicarea procentului de contribuție asupra totalului de venituri obținute trimestrial, definit în art. 1 lit. b) din prevederea respectivă ca fiind valoarea încasată într-un trimestru, după deducerea taxei pe valoarea adăugată, în urma comercializării întregii cantități de medicamente incluse în programele naționale de sănătate. În scopul clarificării distincției dintre baza de calcul a procentului de contribuție și baza de calcul pentru valoarea contribuției datorate, prin Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 351/464/2011 de modificare și completare Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 s-a menționat obligația plătitorilor de taxă de a declara atât valoarea vânzărilor cât și valoarea încasărilor efective, depunând pentru fiecare trimestru declarațiile 2a și 2b privind valoarea vânzărilor pentru stabilirea procentului de contribuție trimestrială, precum și declarațiile 2a1 și 2b1 privind valoarea încasărilor efectiv realizate din comercializarea medicamentelor în tratamentul ambulatoriu sau către unitățile sanitare cu paturi pentru a se stabili contribuția datorată cu titlu de taxă clawback în trimestrul de referință. După cum bine a evidențiat judecătorul fondului în sentința atacată, reclamanta a depus declarațiile 2a1 și 2b1 privind valoarea încasărilor efectiv realizate din comercializarea medicamentelor în tratamentul ambulatoriu sau către unitățile sanitare cu paturi pentru a se stabili cuantumul contribuției datorate cu titlul de taxă clawback completate cu valoare zero. Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că, în condițiile în care singurele declarații la care s-a putut raporta pârâta pentru stabilirea contribuției stabilite suplimentar la plată în sarcina reclamantei sunt cele privind volumul vânzărilor, administrația fiscală a stabilit, cu încălcarea dispozițiilor art. 363 1 din Legea nr. 95/2006 și art. 5 alin. (4) din Ordinul nr. 928/591/2010, contribuția clawback din valoarea vânzărilor, iar nu a încasărilor. Pe cale de consecință, fiind întocmită prin raportare la o altă bază de calcul decât cea prevăzută de lege și în lipsa unor elemente concrete cu privire la suma datorată de către intimata-reclamantă cu titlu de contribuție clawback, actele administrative deduse judecății au fost în mod corect anulate prin sentința contestată. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondat.