ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5406/2019

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. de dosar x/2016 la data de 17.03.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate București, a formulat contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/26.02.2016, solicitând anularea acestuia

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 76 din data de 22 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a a respins ca inadmisibilă contestația în partea privind latura penală a Raportului de evaluare contestat și a admis în parte contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și în consecință a anulat Raportul de evaluare nr. x/26.02.2016, întocmit de pârâtă, numai în partea privind conflictul administrativ de interese.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare să se dispună respingerea contestației reclamantului.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susținut următoarele:

În speță, este vorba despre reținerea dublei naturi a instituției conflictului de interese - atât cea administrativă, cât și cea penală, față de aceasta din urmă fiind invocată, în fața instanței de fond, excepția inadmisibilității contestației, întrucât, sub acest aspect, raportul de evaluare dobândește calitatea unui simplu act de sesizare a organelor penale competente, nefiind un act administrativ propriu-zis, motiv pentru care nu intră în competența de soluționare a instanței de contencios administrativ.

Conflictul de interese de natură administrativă a fost instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, ca incident distinct de infracțiunea de conflict de interese prevăzută prin art. 2531 C. pen. 1968, respectiv prin art. 301 C. pen. 2009 (anterior dezincriminării din 2017).

Cele două categorii de situații coexistă în legislația românească încă de la intrarea în vigoare a legii nr. 161/2003.

Sentința penală nr. 78/27.06.2014 a Curții de Apel Bacău nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cauza de față întrucât, în cauza penală, analiza a purtat asupra întrunirii elementelor infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253

1

C. pen., în vreme ce, în litigiul de față, este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reținut existența situației de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70 și 76 din Legea nr. 161/2003 și art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanței relațiilor sociale și a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât și de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanței de contencios administrativ investită cu acțiunea în anularea raportului de evaluare și ea nu poate fi împiedicată de considerentele hotărârii penale, câtă vreme temeiurile legale aplicate sunt distincte. Prevederile Legii nr. 161/2003 și ale Legii nr. 393/2004, anterior citate, au propria lor finalitate, neafectată de modul în care conduita intimatului-reclamant a fost analizată prin prisma dreptului penal.

Sub acest aspect, legalitatea raportului de evaluare este dovedită sub aspect formal, prin emiterea sa cu respectarea normelor speciale din Legea nr. 176/2010, iar sub aspect material, prin reținerea unei situații care se circumscrie ipotezelor legale din Legea nr. 161/2003.

În ciuda celor reținute de instanța de fond, nu există identitate între infracțiunea de conflict de interese și incidentul de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă, prin urmare, nu există identitate nici de sancțiuni.

În primul rând, reiterând cele menționate și în fața instanței de fond, subliniem faptul că, în cauză, raportul de evaluare reprezintă un act exclusiv administrativ, emis exclusiv în baza normelor legale de acest tip, cum sunt cele ale Legii nr. 161/2003, nefiind vorba despre o nouă incriminare penală.

Chiar dacă s-ar da curs raționamentului instanței de fond, cu raportare la reținerile Curții Europene referitoare la principiul dublei sancționări, nu putem asimila faptele de natură administrativă din Legea nr. 161/2003 unor fapte de natură penală, pentru a ne putea raporta la principiul dublei incriminări în modul în care o face instanța de fond.

În cauză, emiterea raportului de evaluare, menținerea sa și producerea efectelor acestuia nu reprezintă o nouă sancțiune caracter penal, nici sub aspectul încetării de drept a mandatului, nici sub aspectul interdicției de 3 ani de a mai ocupa oricare dintre funcțiile de la art. 1 Legea nr. 176/2010.

În dreptul intern, sancționarea administrativă a incidentelor de integritate din Legea nr. 176/2010 și din alte acte normative cu conținut specific nu reprezintă o sancționare de natură contravențională și nici penală.

În al doilea rând, nici al treilea element ("bis") al garanției oferite de principiul non bis in idem nu este îndeplinit în cauză, întrucât, așa cum și instanța supremă a decis în mod definitiv, sentința penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, o decizie prin care a fost tranșată în mod definitiv o infracțiune de conflict de interese prevăzută de dispozițiile legii penale, fie că este una de condamnare, ori de achitare, nu are autoritate de lucru judecat în fața instanțelor de contencios administrativ care judecă legalitatea sau oportunitatea unui raport de evaluare emis de ANI care reține o stare de conflict de interese prevăzută în Legea nr. 161/2003.

În acest sens, într-o proporție considerabilă, instanțele de judecată au respins ca inadmisibile contestațiile împotriva rapoartelor de evaluare ANI prin care erau constatate situații de conflicte de interese exclusiv de natură penală - situații în care rapoartele respective aveau strict caracterul unor acte de sesizare a organelor de urmărire penală, considerând în sensul în care o instanță de contencios nu poate judeca și nici nu se poate pronunța asupra unor elemente ce aparțin exclusive sferei penale.

Per a contrario, decizia unei instanțe penale nu poate constitui autoritate de lucru judecat în fața unei instanțe de contencios administrativ.

În acest context, se arată că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în numeroase cazuri în care situația de fapt reținută conducea la încălcarea atât a normelor administrative cât și a celor penale referitoare la conflictul de interese, recurenta identificând în concret dosarele respective și parcursul procesual, cu citarea corespunzătoare a considerentelor reținute în hotărârile definitive pronunțate.

În acest context, devine imperios necesar a analiza legalitatea și oportunitatea emiterii raportului de evaluare ANI, întrucât efectele unei stări de conflict de interese de natură administrativă, reținut în baza Legii nr. 161/2003 nu sunt identice cu cele ale constatării definitive ale unei infracțiuni de conflict de interese conform C. pen.

Pentru toate aceste motive, în dezacord cu instanța de fond, considerăm că raportul de evaluare întocmit de ANI față de A. prin care s-a reținut existența unei situații de conflict de interese de natură administrativă este legal și oportun.

Pe fondul cauzei, cu privire la conflictul de interese de natură administrativă, se arată că în perioada exercitării mandatului de primar 2012 - 2016, domnul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese prevăzut la art. 70-71 și 76 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, întrucât în exercitarea atribuțiilor, a aprobat efectuarea de plăți către societatea comercială al cărei asociat era, împreună cu mama sa, contravaloare a unor achiziții directe ale Primăriei, aprobate de domnia sa, în calitate de primar.

Prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității în exercitarea funcției, activitate care presupune o comportare corectă a celui ce exercită o activitate în cadrul unei autorități publice.

În opinia legiuitorului, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existența unor garanții de obiectivitate (așa cum este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003) din partea celui care îl semnează, generează încălcarea regimului conflictelor de interese.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit că există conflict de interese, nu numai dacă este dovedită exercitarea unei influențe sau lipsă de obiectivitate, ci prin simplul fapt că în calitatea de primar, reclamantul ar fi fost apt să influențeze activitatea instituției în favoarea unei societăți în cadrul căreia are interese patrimoniale.

Astfel, asemenea fapte se circumscriu definiției prevăzute de art. 70 din Legea nr. 161/2003, iar respectarea principiilor imparțialității și supremației interesului public care guvernează prevenirea conflictelor de interese ar fi impus evitarea, de către reclamant, a creării unei astfel de situații.

Acest aspect presupune și abținerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori unei terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale.

De asemenea, legiuitorul a urmărit să ocrotească și relațiile sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice împotriva intereselor ilicite ale celor care exercită funcții publice.

Legea vorbește despre existența unui "interes personal". Acest concept poate fi materializat într-o prestație/contraprestație, de exemplu, dar poate însemna și o facilitate, sau o oportunitate pe care alesul local să o genereze.

Normele incidente nu incriminează nicio situație specifică, ci vorbesc despre interdicția ca un primar (sau alt ales local), să nu-și creeze, pe parcursul exercitării funcției, un interes personal din care să obțină vreun avantaj sau beneficiu.

Nu e vorba despre o distincție între tipul de atribuții pe care le exercită primarul - ca organ executiv ori ca autoritate publică (reprezentant al acestei autorități), interdicția este una imperativă.

Primarul trebuie să respecte interdicțiile și normele imperative, cum este și regimul conflictului de interese.

Astfel, textul de lege este clar, si se referă la abținerea de către cel care deține funcția de primar de la emiterea unui act juridic care să îi aducă un beneficiu patrimonial. Or, în situația de față, recurentul deține calitatea de unic asociat a unei societăți comerciale, față de care acesta a încheiat un act juridic menit să aducă beneficii patrimoniale.

Este evident că emiterea sau încheierea actelor la care se face referire este, în fiecare caz, ulterioară unor etape obligatorii prealabile, concretizate în operațiuni administrative sau în acte premergătoare. Aceste etape (cum ar fi selecția dosarelor, desfășurarea concursului, etc) nu transformă semnarea, de către primar, a actului administrativ într-o simplă formalitate, într-un act pur ceremonial.

Așa cum a arătat constant practica judecătorească, "rațiunea instituirii acestei stări de conflict de interese (ca și în cazul celorlalte reglementate de Legea nr. 161/2003, precum și de alte acte normative) este aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuțiilor și competențelor legale de către funcționarii publici și de către demnitari, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, a unui prejudiciu produs în patrimoniul instituțiilor publice sau a bugetului statului (Sentința civilă nr. 4126/19.12.2013, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal)."

Funcția de autoritate publică este o funcție specială, persoana care o deține trebuind să fie aptă să participe la luarea deciziilor în cadrul acelei autorități, este o funcție electivă, care presupune reprezentarea cetățenilor ce și-au exprimat acordul, prin vot, în sensul atribuirii către o persoană a respectivei calități.

În exercitarea unei astfel de funcții, va prima interesul public, respectarea lui și a principiilor lui, precum și respectarea tuturor celorlalte norme legale imperative. Funcția publică de autoritate nu presupune doar putere discreționară, presupune obligații clare, pe care unele persoane le pot percepe sau le pot califica ca fiind excesive.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare intimata reclamantul A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, apreciind că hotărârea instanței de fond prin care a fost invalidat raportul de evaluare întocmit în cauză, este pronunțată cu interpretarea și aplicarea temeinică a normelor de drept material aplicabile în cauză.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamantul - intimat a susținut următoarele:

Recurenta afirmă C. pen. finalitatea Legii nr. 161/2003 este distinctă de finalitatea răspunderii penale.

Aceasta susținere este eronată, în opinia intimatului, prin raportul de evaluare, s-a dispus pe de parte constatarea unui conflict de interese administrativ pentru prima faptă și sesizarea Ministerului Public în cercetarea penală a faptei a doua. La sesizarea ANI, Parchetul de pe lângă Judecătoria Onești a dispus extinderea cercetării ca infracțiune și pentru prima fapta nu numai pentru cea de-a doua. În final, Parchetul a dispus trimiterea contestatorului în judecata tocmai pentru prima fapta și clasarea pentru a doua, adică exact opusul sesizării ANI.

Pentru această rațiune, Curtea de Apel Bacău a și suspendat dosarul de fond până la pronunțarea unei decizii definitive de către instanța penală, întrucât avea influență asupra cauzei de față. Lucru care s-a si adeverit, întrucât ceea ce ANI a considerat ca fiind o răspundere administrativă în realitate a fost una penală și ceea ce a considerat că era faptă penală în realitate nu a fost vorba de nici o faptă.

Efectul despre care face vorbire recurenta nu este diferit sub nici o formă între cele doua forme, administrativă și penală, întrucât efectul principal al unei răspunderi administrative sau penale este desființarea actelor născute sub imperiul existenței conflictului de interese. Acest aspect fiind tocmai efectul pronunțării sentinței penale prin desființarea înscrisurilor rezultate în urma săvârșirii infracțiunii.

Recurenta afirmă că sentința penala nu are autoritate în fața instanțelor administrative. Acest aspect este de asemenea eronat, pe principiul penalul ține în loc civilul, iar materia administrativă este în esență una civilă. Latura penală are autoritate în ce privește existența faptei, vinovăției și sancțiunii. Se mai afirmă de recurentă faptul ca efectele stării de conflict de interese de natura administrativă nu sunt identice cu cele penale, însă este de observat că pentru niciun moment în motivele de recurs nu se regăsesc în concret care sunt aceste diferențe pentru a le analiza și reclamantul. Ambele atrag o stare de răspundere, ambele desființează înscrisurile rezultate, ambele rețin aceeași situație de fapt, ambele duc la demiterea funcționarului numit sau ales din funcție, astfel încât ar exista o dublă reținere si dublu efect asupra aceleași situații.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul pârâtei este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea contestației formulată de reclamantul A. având ca obiect anularea raportul de evaluare nr. x/26.02.2016 emis de către pârâta Agenția Națională de Integritate prin care s-a reținut că reclamantul în perioada 04.10.2012-28.08.2013, în calitate de primar al municipiului Onești, a semnat mai multe acte administrative emise în vederea efectuării de achiziții directe de către Primăria Onești, având ca obiect produse în valoare totală de 18.903,96 RON de la societatea B. S.R.L., în cadrul cărei figura la Oficiul Registrului Comerțului cu calitatea de asociat al B. S.R.L., cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 95%, diferența de 5% fiind deținută de mama sa în calitate de coasociat, conduită care întrunește elementele faptei de conflict de interese prevăzută de art. 70, 71 și 76 din Legea nr. 161/2003.

Totodată prin același raport de evaluare s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești sub aspectul săvârșirii de către reclamant a infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada exercitării funcției de primar, a îndeplinit acte prin care s-a obținut un folos patrimonial (constând în salariile încasate pentru activitatea în funcția de administrator public al mun. Onești) pentru o persoană (C.) din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură (persoană împreună cu care a deținut, în perioada 15.05.2012-15.02.2013, calitatea de asociat la societatea D. S.R.L.).

Instanța de fond a respins ca inadmisibilă contestația formulată de reclamant împotriva raportului de evaluare, în ceea ce privește partea care privea sesizarea penală, și, referitor la aspectele care interesează în această cale de atac, a admis contestația reclamantului și a anulat raportul de evaluare în privința constatărilor privind existența conflictului de interese de natură administrativă.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond, luând în considerare pronunțarea sentința penală nr. 874/1.11.2017 pronunțată de Judecătoria Onești, definitivă prin neapelare, prin care reclamantul a fost condamnat la 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, a apreciat succint că conflictul administrativ reținut de ANI nu mai subzistă deoarece răspunderea penală nu poate coexista cu răspunderea administrativă pentru aceeași faptă, conform principiului non bis in idem, practic răspunderea administrativă fiind absorbită de răspunderea mai gravă - cea penală - reclamantul neputând fi supus unei duble sancțiuni pentru o unică faptă.

Soluția primei instanțe este nelegală, reflectând interpretarea și aplicarea eronată a principiului non bis in idem, fără identificarea normelor juridice aplicabile sau a jurisprudenței europene relevante.

Principiul non bis in idem, de care s-a prevalat instanța de fond în argumentarea soluției de anulare a raportului de evaluare contestat, este prevăzut și la art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7 Adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În privința aplicării acestui principiu, există o bogată jurisprudență a Curții EDO, fiind reținute pentru exemplificare cauzele Ruotsalaimn c. Finlandei, E. c. Rusiei, Franz Fischer C. Austriei, în care s-a statuat că articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO se opune măsurilor de sancționare dublă administrativă și penală pronunțate în legătură cu aceleași fapte, împiedicând astfel inițierea unei a doua proceduri, fie administrativă, fie penală, atunci când prima sancțiune a rămas deja definitivă.

Înalta Curte reține că aplicarea garanției oferite de principiul "ne bis in idem" implică examenul a trei elemente cumulative:

a) determinarea naturii celor două seturi de proceduri - dacă acestea se circumscriu sau nu noțiunii de "acuzație penală";

b) identificarea elementului idem - dacă faptele din prima procedură și cele din a doua procedură sunt identice;

c) identificarea elementului bis - dacă a existat o dublare a procedurilor.

Cu privire la primul element, CEDO a consacrat trei criterii, denumite "criteriile F." care trebuie luate în considerare la stabilirea faptului dacă într-o anumită cauză a fost sau nu vorba de o acuzație penală: clasificarea juridică a faptului ilicit conform legislației naționale, natura acestui fapt și gradul de severitate al pedepsei pe care persoana vizată riscă să o primească. Ultimele două criterii sunt alternative și nu cumulative în mod necesar (F. ș.a. c. Olandei). În acest sens s-a reținut că statele pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul Convenției, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și independent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă (Franz Fischer C. Austriei).

Cu privire la cel de al doilea element, se reține că noțiunea "aceiași infracțiune" din cuprinsul art. 4 din Protocolul nr. 7 nu se referă la încadrarea juridică dată faptelor, această garanție interzicând urmărirea sau judecarea unei persoane pentru a doua infracțiune atât timp cât aceasta are drept cauză fapte identice sau care sunt, în esență, aceleași cu cele pentru care persoana a mai fost condamnată sau achitată definitiv (E. c. Rusiei). În analiza acestui element trebuie avut în vedere modul în care este descrisă situația de fapt în actele autorităților prin care au fost finalizate cele două proceduri în cauză.

În ceea ce privește cel de al treilea element, se are în vedere că art. 4 din Protocolul nr. 7 Adițional la Convenție are drept scop interzicerea repetării procedurilor care s-au concretizat cu o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare. Hotărârea este definitivă în sensul acestei prevederi dacă a dobândit autoritate de lucru judecat, adică a devenit irevocabilă, în sensul că nu mai este posibilă exercitarea căilor legale ordinare sau părțile au epuizat aceste căi ori au lăsat să curgă termenele fără a se folosi de căile existente (Tsonvo Tsonev c. Bulgariei (nr. 2); E. c. Rusiei).

În privința primei condiții de îndeplinit pentru incidența principiului analizat, este de observat că raportul de evaluare a cărui legalitate a fost dedusă judecății în prezenta cauză, referitor la constatările sale referitoare la existența conflictului de natură administrativă, nu conțin nici o sancțiune și prin urmare nu poate fi făcută nici o analiză de comparabilitate în ce privește sancțiunile aplicabile prin cele două proceduri, penală și administrativă.

Raportul de evaluare nu este sancționator prin el însuși, așa că nu se poate afirma că procedura de verificare a legalității lui ar duce la aplicarea unei sancțiuni.

Abia după definitivarea sa, urmare a necontestării lui sau a finalizării controlului jurisdicțional de legalitate, raportul de evaluare poate constitui drept temei pentru angajarea răspunderii disciplinare potrivit art. 25 din Legea nr. 176/2010 și aplicarea unei sancțiuni specifice potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective. La rându-i această procedură de sancționare este supusă controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ, astfel că numai în privința acesteia s-ar putea vorbi de de o a doua procedură prin care se aplică o sancțiune.

Însă, sancțiunile aplicabile sunt de natură disciplinară sau civilă, nefiind de natura și intensitatea unei sancțiuni penale, având rol preponderent preventiv sau reparator, cu o natură și scop diferit, astfel că răspunderea finalizată prin aplicarea lor, poate fi cumulată cu răspunderea penală, fără a reprezenta o încălcare per se a principiului non bis in idem.

În acest context, se impune a fi subliniat că nu poate fi cercetată legalitatea unui act administrativ pentru consecințele sale ulterioare, eventuale și exterioare lui, ci numai pentru cauze anterioare sau concomitente întocmirii și emiterii acestuia, potențiala antrenare a răspunderii disciplinare în baza constatărilor dintr-un raport de evaluare și aplicarea sancțiunii corespunzătoare neconstituind o condiție de validitate a acestui act administrativ.

A accepta că antrenarea răspunderii disciplinare este împiedicată, în aplicarea principiului non bis in idem, de angajarea prealabilă a răspunderii penale ar duce la situații absurde. Astfel, în profesii, demnități sau funcții publice, cum de altfel este și cea de față, în a căror accedere și/sau exercitare se impune condiția unei reputații neștirbite sau a unei conduite ireproșabile la locul de muncă și în societate, angajarea răspunderii penale pentru o infracțiune, cel puțin în legătură cu serviciu, în această logică, ar împiedica angajarea răspunderii disciplinare pentru aceleași fapte, permițând derularea în aceleași condiții a raporturilor de serviciu specifice după executarea sancțiunii penale.

În concluzie, în cauză nu este aplicabil principiul non bis in idem, nefiind identificate condițiile statutate în jurisprudența europeană pentru incidența lui, astfel că hotărârea instanței de fond care invalidează raportul de evaluare pentru acest motiv este dată cu interpretarea și aplicarea jurisprudenței unionale menționate în precedent.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., republicat, pentru a da posibilitatea instanței de fond să cerceteze legalitatea raportului de evaluare și din perspectiva celorlalte critici invocate de reclamant, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 76/2018 din 22 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2021.