ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5347/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea rezoluției nr. C20-803/07.07.2020 a inspectorului - șef al Inspecției Judiciare, precum și a rezoluției de clasare nr. 1170/A/03.04.2020 a Inspecției Judiciare, cu trimiterea dosarului pentru completare, precum și acordarea de cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1238 din 26 noiembrie 2020, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că întreaga soluție a instanței de fond constituie doar o apologie la adresa Inspecției judiciare și a rezoluțiilor adoptate de aceasta, și o denigrare la adresa sa, despre care afirmă, în mod absolut inadmisibil pentru o instanța de judecată că și-a permis să susțină "alegații juridice", deși prin acțiunea formulată în temeiul dreptului constituțional de acces la o justiție corectă și imparțială, a sesizat fapte de natura unor abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, în categoria cărora în mod cert intră și exercitarea funcției cu gravă neglijență, ceea ce s-a întâmplat în speța dedusă judecății. Este absolut nelegală interpretarea instanței de fond dată soluției pronunțate de către Inspecția judiciară, care a ignorat total faptul că, cu ocazia soluționării recursului,în mod inadmisibil pentru o instanță de control judiciar la nivelul unei Curți de apel, se refuză în fapt analiza în fond a recursului, susținându-se că s-ar fi împlinit termenul de prescripție de 1 an, ignorându-se total data la care a început să curgă acest termen. În opinia recurentei, constatarea ca prescrisă a acțiunii a avut loc în urma unei grave neglijențe din partea magistraților care au soluționat recursul, cu efecte deosebit de grave, nemaiavând la îndemână nici o cale de atac la instanțele naționale. Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevăd o excepție de la regulă, în ceea ce privește hotărârile date în căile de atac,caz în care inspecția judiciară poate interveni și analiza corectitudinea aplicării legii de către judecători. Instanța de fond a aplicat în mod nelegal dispozițiile de drept material în materie, amintite anterior, stabilind care este termenul de începere al prescripției, ci este suficient să constate că acest moment nu poate sub nici o formă să fie plasat înainte de nașterea dreptului și a interesului de a promova acțiunea, o astfel de statuare încălcând norme de drept material printr-o greșeală evidentă, neîndoielnică și fără nici o justificare, cu consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale. Instanța de fond a încălcat în mod nelegal dispozițiile art. 45 1 , alin. (3) din Legea nr. 303/2004, susținerea instanței ca judecătorii nu au intenționat să încalce legea, ci au interpretat diferit modul de calcul al termenului de prescriptive în funcție de cele două momente alternative prevăzute de art. 1654 C. civ., respectiv momentul subiectiv și cel obiectiv, și deci nu au urmărit prejudicierea, nu îi poate exonera de grava neglijență comisă. Se poate observa din motivarea soluției instanței că aceasta se referă, atunci când menține soluția inspectorului judiciar, la analiza făcută de acesta pe baza materialului documentar disponibil, raportându-se la conținutul petiției formulate și la verificarea datelor și informațiilor disponibile, recurenta consideră că se impunea a fi verificate toate datele și informațiile existente și reclamate în petiție, nu, în mod absolut vag, cele disponibile, fără a se arăta în mod clar și precis, care au fost datele și informațiile disponibile, pe baza cărora s-a dat rezoluția, iar instanța de fond, nu a binevoit, în baza rolului activ, să stabilească exact cele inserate în conținutul rezoluției, făcând afirmații generale, vagi, care bineînțeles sunt de natură doar a nu aduce cumva atingere altor magistrați. De asemenea, recurenta mai susține că motivarea instanței potrivit căreia pretinsa rea-credință a judecătorilor constituie o simplă afirmație speculativă, nefundamentată pe considerente obiective este nelegală, Inspecția Judiciară fiind obligată conform competențelor sale, să verifice susținerile recurentei, și nu să se limiteze a le înlătura fără absolut nici o verificare.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin rezoluția nr. 1170/A emisă la data de 03.04.2020, în lucrarea nr. 20-876, de pârâta Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurenta A. în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare imputate judecătorilor B., C. și D. de la Curtea de Apel Pitești. În contextul competențelor care revin Inspecției Judiciare, în mod judicios a subliniat instanța de fond că, controlul exercitat în materia răspunderii disciplinare a magistraților nu poate pune în discuție soluția pronunțată prin hotărârea judecătorească, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, context în care au fost reținute dispozițiile art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituția României, texte potrivit cărora "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (...) (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.", respectiv Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Analizând rezoluția contestată, s-a reținut că aceasta conține, după o prezentare a premiselor activității desfășurate de Inspecția Judiciară, prezentarea situației de fapt, precum și argumentarea soluției administrative, inclusiv raportat la dispozițiile legale relevante. Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că nu constituie o cauză de anulare a actului litigios, modalitatea în care inspectorul judiciar a desfășurat activitatea de verificare a sesizării. În consecință, s-a observat că inspectorul judiciar a analizat materialul documentar disponibil, raportându-se la conținutul petiției formulate de petentă, precum și la verificarea directă efectuată asupra datelor și informațiilor disponibile. De asemenea, însăși analiza efectuată în conținutul actului administrativ litigios a indicat faptul că verificările prealabile efectuate au fost unele corespunzătoare, permițându-i inspectorului judiciar să deceleze atât aspectele sesizate, cât și contextul judiciar corespunzător. Or, din verificările prealabile întreprinse de inspectorul judiciar nu a putut fi reținut că judecătorii B., C. și D. de la Curtea de Apel Pitești ar fi dispus în dosarul nr. x/2017, cu intenția de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenționat, din motive străine de cauza, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părțile implicate. De asemenea, Înalta Curte apreciază că temeinic și legal s-a reținut că împrejurarea că magistrații cauzei au interpretat diferit modul de calcul al termenului de prescripție în funcție de cele două momentele alternative prevăzute de art. 1654 C. civ., respectiv momentul subiectiv și cel obiectiv, nu a putut constitui, doar prin ea însăși, o dovadă că aceștia au urmărit prejudicierea intereselor petentei, în lipsa altor elemente, cum ar fi, de exemplu, o practică diferită a completului de judecată cu privire la aceeași problemă de drept. Înalta Curte consideră că în mod corect a reținut instanța de fond că stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerilor părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, țin de activitatea de judecată și nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanțele de judecată și exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Astfel, nu s-a putut reține în sarcina paratului o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului. În mod corect pârâta, prin prisma limitelor competenței sale, a constatat că excedează atribuțiilor sale legale a analiza raționamentul instanțelor sau modul de administrare a probelor și a statua asupra aspectelor precum cele menționate de reclamant în plângere. Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistraților. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.