ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5345/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare a Inspecției Judiciare, Direcția de inspecție judiciară pentru procurori, emisă în lucrarea 6093/IJ/2754/DIJ/2018, comunicată la data de 25.10.2018, precum și împotriva rezoluției inspectorului-șef nr. 8423/IJ/2018 din 29.11.2018, comunicată la data de 07.12.2018, prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluției de clasare, solicitând în temeiul art. 45 1 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2014 admiterea contestației, desființarea ambelor rezoluții și completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București-Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2108 din 26 iunie 2019, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, invocată de reclamant, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei ca fiind neîntemeiată și a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca fiind neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că din hotărârea recurată se poate lesne observa că instanța a aplicat greșit art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, considerând că, pentru nereținerea acestei abateri, este relevant faptul că hotărârea a cărei nemotivare totală se invocă conține formal elementele reținute de art. 370, 401-404 C. proc. pen. Analizând sentința penală nr. 91/2018 pronunțată în dosarul penal nr. x/2012, astfel cum a fost ea motivată de doamna judecător, reiese că nimic din conținutul acesteia nu provine din procesul deliberativ al doamnei judecător pentru a putea constitui motivarea acesteia. Întreaga hotărâre este o compilație între bucăți copiate în întregime din rechizitoriu și trei memorii ale Parchetului. Niciun moment, prin plângerea transmisă Inspecției Judiciare și, ulterior, contestației depuse în fața Curții de Apel București, nu s-a încercat o reformare a hotărârii pe cale administrativă, astfel cum se susține în hotărârea recurată. Ce este și mai surprinzător este faptul că instanța de fond folosește în argumentarea sa o hotărâre a Curții Constituționale care susține punctul de vedere al reclamantului, raportat la ce înseamnă abaterea disciplinară privitoare la nemotivarea hotărârii, dar instanța o folosește în sens invers, ca și cum aceasta ar susține cele arătate de aceasta în motivarea respingerii contestației. Prin urmare, decizia invocată de instanța de fond nu face decât să aducă argumente contrare celor susținute de aceasta în motivare. Or, respectarea deciziilor Curții Constituționale este obligatorie pentru instanțele de judecată, iar instanța de fond ar fi trebuit să țină cont de aceste paragrafe relevante din hotărâre. În schimb, din câte se observă, instanța de fond a preluat trunchiat niște pasaje din hotărâre, pe care le-a considerat favorabile motivării, ignorând esența deciziei, care se referea exact la modul de interpretare a abaterii disciplinare de la art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004. Așa fiind, instanța de recurs trebuie să analizeze nelegalitatea hotărârii recurate și prin prisma deciziei CCR invocate chiar de instanța de fond. Legalitatea soluției de clasare trebuie analizată și prin prisma acestei decizii de contencios constituțional, care relevă faptul că nemotivarea totala a hotărârii, ca abatere disciplinară, trebuie privită prin prisma dreptului la un proces echitabil și a unei interpretări neformaliste a noțiunii de "lipsă totală a motivării". În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea formulată de recurentul A. și înregistrată sub nr. x/2018, s-a solicitat sancționarea disciplinară a doamnei judecător B., din cadrul Tribunatului Cluj, pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru lipsa totală a motivării hotărârii judecătorești. Prin rezoluția emisă la data de 21 septembrie 2018, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării formulate de reclamant. Plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare nr. x/2018 a fost respinsă prin rezoluția nr. 8423/IJ/2018. Prin Rezoluția de clasare inspectorul judiciar a reținut faptul că lecturarea sentinței pronunțate este de natură a contrazice concluzia petentului, subliniindu-se faptul că prevederile art. 370, art. 401, art. 402, 403, art. 404, se regăsesc în sentința amintită de petent. Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat rezoluția de clasare în raport de aspectele semnalate de către recurent Inspecției Judiciare, ocazie cu care a reținut că verificările efectuate de către inspectorul judiciar sunt circumscrise limitelor de competență prevăzute de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. De asemenea, instanța de fond a constatat că rezoluția de clasare cuprinde prezentarea situației de fapt, răspunzând și formal și pe fond cerințelor reglementate prin hotărârea nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Înalta Curte consideră că în mod corect a reținut instanța de fond că stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerilor părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, țin de activitatea de judecată și nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanțele de judecată și exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Astfel, nu s-a putut reține în sarcina pârâtei o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului. În mod corect pârâta, prin prisma limitelor competenței sale, a constatat că excedează atribuțiilor sale legale a analiza raționamentul instanțelor sau modul de administrare a probelor și a statua asupra aspectelor precum cele menționate de reclamant în plângere. Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a apreciat că, în cauză, relevante sunt și considerentele Deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.