ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5271/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Administrația Națională "Apele Române", solicitând instanței să dispună anularea parțială a Autorizației de gospodărire a apelor nr. 41 din data de 18.02.2019, emisă de către pârâtă pentru "Amenajarea hidroenergetică Călimănești, în sensul eliminării unor prevederi/obligații cuprinse în acest act administrativ. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este o societate cu capital majoritar de stat ce își desfășoară activitatea principală, și anume producerea de energie electrică în hidrocentrale, prin exploatarea resurselor de apă ale României, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare concesionate, asigură și servicii complexe de gospodărire a apelor. A susținut că utilizarea resurselor de apă din râurile interioare, lacuri naturale și lacuri de acumulare amenajate concesionate Societății Hidroelectrica S.A. pentru producerea de energie electrică prin hidrocentrale, se poate face numai în baza unei autorizații emise de Administrația Națională "Apele Române", iar la data de 22.04.2019 reclamanta, prin Sucursala Hidrocentrale Bistrița, a primit din partea Administrației Naționale "Apele Române" Autorizația de gospodărire a apelor nr. 41 din 18 februarie 2019, emisă pentru punctul de lucru "Amenajarea hidroenergetică Călimănești, Lacul de acumulare Călimănești", situat pe râul Siret, bazinul hidrografic Siret, în dreptul localității Călimănești, județul Vrancea (la aproximativ 10 Km aval de localitatea Adjud). Așadar, întrucât a constatat că în cuprinsul actului administrativ emis de pârâtă există prevederi care nu respectă situația de fapt și temeiul de drept, stabilind obligații care încalcă principiile promovate de legislația în vigoare, reclamanta a formulat acțiune în anularea acestuia.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 325 din data de 29 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 325 din 29 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii în sensul anulării parțiale a Autorizației de gospodărire a apelor nr. 41 din data de 18.02.2019, emisă de Administrația Națională Apele Române pentru "Amenajarea hidroenergetică Călimănești, Lacul de acumulare Călimănești", în sensul eliminării din Cap. Titularul autorizației este obligat, alin. (7), a obligației "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și curățire de plutitori". În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, a soluției adoptate de prima instanță și a considerentelor reținute în sprijinul pronunțării acesteia, că instanța de fond a interpretat greșit actele normative invocate drept temei juridic în sentința pronunțată, respectiv art. 38 din Ordinul nr. 662/2006, art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, argumentându-și soluția pe baza apărărilor formulate de partea adversă, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța de fond că potrivit O.U.G. nr. 107/2002, pârâta Administrația Națională Apele Române este instituție publică de interes național care, prin administrațiile bazinale din subordine, deține un drept de administrare asupra bunurilor proprietate publică a statului, deoarece este evident că apa, fiind un bun public, se află în proprietatea statului și este administrată de autoritatea din domeniul apelor, respectiv A.N.A.R., astfel cum s-a prevăzut în art. 1 alin. (1 2 ) și alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 107/1996. Așadar, în mod greșit a reținut instanța de fond cu referire la societatea reclamantă, că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, nu exced obiectului său de activitate, atribuind eronat dreptul de administrare asupra luciului de apă, atât pârâtei Administrația Națională Apele Române, cât și reclamantei, fără să indice în acest sens vreun act normativ care să reglementeze această situație. Cu alte cuvinte, dacă în cazul pârâtei cadrul legislativ este foarte clar sub acest aspect, conform art. 3 din Legea nr. 107/1996, în cazul societății reclamante nu există act normativ care să acorde acesteia dreptul de administrare a apei/luciului de apă, astfel că instanța de fond și-a fundamentat greșit soluția de respingere a plângerii prin prisma obligațiilor ce derivă din calitatea de administrator al luciului de apă. Sub aspectul evidențiat a mai susținut că trimiterea la art. 11 lit. i) din contractul de concesiune nr. x/2001, act normativ care stabilește atât calitatea reclamantei de concesionar, cât și obligațiile ce-i revin în această calitate, text care prevede obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate precum (… ) protecția mediului (… ), ar trebui să fie interpretată de instanță cu privire la obligațiile expres prevăzute în cuprinsul legii și nu presupunând ca fiind legală orice altă sarcină stabilită de către o autoritate. Astfel, prima instanță a ignorat faptul că nu este prevăzută în mod expres în lege sau în Regulamentul de exploatare al Amenajării Călimănești vreo obligație privitoare la igienizarea apei/luciului de apă a lacului de acumulare Călimănești, acest aspect fiind probat prin obiectul contractului de concesiune care nu cuprinde și luciul de apă, ci, exclusiv construcțiile hidrotehnice (diguri, baraj) și terenul pe care acestea sunt amplasate. Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond și pentru greșita interpretare a art. 3 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. 76/2006 al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, potrivit căruia Regulamentul de exploatare face parte integrantă din Autorizația de gospodărire a apelor și, conform art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, acesta va "cuprinde prevederi referitoare la întreținere și reparații, intervalul la care se fac lucrări de întreținere, reparații capitale și în ce constau lucrările respective (pentru fiecare instalație, organ de manevră, lucrare hidrotehnică, precum și pentru luciu de apă, albie sau modul folosit". În continuare, recurenta-reclamantă a precizat că Ordinul nr. 661/2006 al Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor, privind procedura și competențele de emitere a avizelor și autorizațiilor de gospodărire a apelor, este abrogat din anul 2012, prin Ordinul nr. 799/2012 al Ministerului Mediului și Pădurilor și, enunțând prevederile considerate relevante cuprinse la art. 41, a susținut că textul invocat de prima instanță în cuprinsul sentinței pronunțate nu cuprinde referiri la luciul de apă, fiind, ca atare, o presupunere a instanței care reflectă o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză. De asemenea, argumentele referitoare la caracterul preventiv al obligației contestate și necesitatea unei bune funcționări a agregatelor hidrotehnice, precum și prevenirea poluării cauzate de funcționarea lor necorespunzătoare, nu pot justifica existența obligației "erga omnes" introdusă în autorizația de gospodărire a apelor pentru acumularea Călimănești, deoarece, tocmai modul de formulare a obligației în discuție presupune un anumit grad de poluare, iar societatea reclamantă este obligată să intervină pentru curățarea apei poluate de alte persoane, cu intenție sau fără intenție. În consecință, a apreciat că nu există caracterul preventiv reținut de prima instanță în argumentarea soluției pronunțate. În plus, a solicitat a se observa că modul de gestionare a hidroagregatelor este prevăzut în Regulamentul de exploatare, care indică faptul că acestea funcționează în siguranță chiar dacă curățirea apei se face numai în frontul de retenție, deci, înaintea intrării apei în central. Astfel, a susținut că obligația pe care pârâta refuză să o elimine, este pusă în practică, fie de subunitățile din țară ale acesteia, fie prin modul de funcționare al ansamblului baraj-central, dar sub forma obligării igienizării frontului de retenție al amenajării, astfel cum prevede art. 42 alin. (2) lit. h) din Anexa la Ordinul nr. 459/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcțiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră. În fapt, Hidroelectrica asigură participarea cu forțe și mijloace de intervenție operativă pentru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum și colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor din administrare. O altă critică a recurentei-reclamante a vizat aspectul neanalizării de către instanța de fond a limitelor dreptului autorității de a stabili obligații în sarcina Hidroelectrica, în acest sens susținându-se că, deși autoritatea trebuie să impună anumite măsuri cadru pentru funcționarea unei amenajări hidroelectrice, aceasta și instanța de judecată nu pot face abstracție de prevederile legislației conexe ce reglementează dreptul persoanei juridice de a acționa, limitat la activitățile cuprinse în actul său constitutiv. Cu privire la respingerea de către prima instanță a principiului "poluatorul plătește" recurenta a susținut că în mod greșit a fost adoptată această soluție, întrucât niciun act normativ invocat în cuprinsul sentinței pronunțate drept temei pentru respingerea plângerii reclamantei nu prevede în mod expres obligația contestată de aceasta. În schimb, prima instanță a făcut trimitere la textul de lege care prevede posibilitatea ca autoritatea să stabilească și alte obligații, fără respectarea condiției de a se conforma legislației în vigoare. În final, a susținut că pentru societatea reclamantă obligația contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului, aspect neanalizat de către prima instanță, care a concluzionat în mod eronat asupra netemeiniciei cererii reclamantei. În sprijinul opiniei exprimate recurenta-reclamantă a invocat și practica neunitară a pârâtei, susținând că există unități din subordinea administrativă a acesteia care interpretează corect legislația și stabilesc obligații, în temeiul acelorași acte normative, exemplificând în acest sens Autorizația de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019 privind Barajul și lacul de acumulare Malaia, județul Vâlcea, prin care Administrația Bazinală de Apă Olt a impus pentru Hidroelectrica S.A. obligația de a acționa pentru curățarea frontului de retenție (frontal deversant și prize hidroagregate) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, bușteni, etc.) prin colectarea și transportul acestora în locuri special amenajate. Pornind de la obligația stabilită prin actul administrativ indicat, recurenta-reclamantă a arătat că obligația contestată în cauza pendinte transformă obligația generală de a păstra apele curate într-o obligație particulară impusă societății reclamante care are un obiectiv pe cursul de apă și servește unui interes public. În schimb, obligația din autorizația amintită este adaptată strict pe obiectul de activitate al Hidroelectrica, în baza căruia este obligată să exploateze în siguranță hidroagregatele și, în îndeplinirea acestui scop, trebuie să îndepărteze plutitorii din frontul de retenție, nu de pe întregul lac de acumulare. Pentru considerentele prezentate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond. În esență, a susținut că obligația impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză, este în deplină concordanță cu normele legale în vigoare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Relativ la motivul de casare invocat Înalta Curte reține că, potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță, respectiv art. 38 din Ordinul nr. 662/2006 și art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, abrogat, din perspectiva reținerii calității de administrator al apei/luciului de apă în ceea ce privește societatea Hidroelectrica S.A., în justificarea menținerii obligației stabilite prin actul administrativ contestat în cauză. Totodată, a susținut interpretarea eronată a art. 3 alin. (1) din anexa la Ordinul nr. 76/2006 al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, potrivit căruia Regulamentul de exploatare face parte integrantă din Autorizația de gospodărire a apelor și, conform art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, acesta va cuprinde prevederi referitoare la întreținere și reparații, intervalul la care se fac lucrări de întreținere, reparații capitale și în ce constau lucrările respective (pentru fiecare instalație, organ de manevră, lucrare hidrotehnică, precum și pentru luciu de apă, albie sau modul folosit). Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante formulate din perspectiva interpretării și aplicării eronate a normelor legale incidente, Înalta Curte reține că, pentru a-și realiza obiectivul de activitate, reclamanta Hidroelectrica S.A. București s-a adresat Administrației Naționale Apele Române cu o cerere de eliberare a unei autorizații de gospodărire a apelor în scopul Amenajării hidroenergetice Călimănești, Lacul de acumulare Călimănești din județul Vrancea, obținând în acest sens Autorizația de gospodărire a apelor nr. 41/18.02.2019, în care s-a prevăzut la Capitolul intitulat "Titularul autorizației este obligat", obligația societății de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori. Împotriva autorizației menționate, înregistrată la Hidroelectrica S.A. sub nr. x/22.04.2019, societatea a formulat plângere prealabilă, respinsă conform răspunsului transmis solicitantei cu adresa înregistrată sub nr. x/27.05.2019. Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a formulat acțiune în anularea actelor emise de pârâta Administrația Națională Apele Române, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.09.2019. Prin sentința civilă nr. 325/29.05.2020, recurată în cauză, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare excede obiectului său de activitate. Reclamanta a criticat sentința primei instanțe pentru greșita interpretare și aplicare a normelor legale reținute în argumentarea soluției pronunțate. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, raportat la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Relativ la critica recurentei privind nelegalitatea soluției instanței de fond față de reținerea greșită a calității sale de administrator al apei/luciului de apă, în considerarea căreia ar avea obligația realizării activităților de igienizare a acesteia, pretins a fi pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a art. 38 și art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, abrogat, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată. Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente. Potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată și completată, (1) resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii." De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) din același act normativ: "Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională «Apele Române», prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia." În temeiul dispozițiilor art. 34 din Anexa la Ordinul nr. 662/2006, privind aprobarea Procedurii și a competențelor de emitere a avizelor și autorizațiilor de gospodărire a apelor, emis de Ministrul Mediului și Gospodăririi Apelor, autorizația de gospodărire a apelor reprezintă actul care condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor noi, construite pe ape (…), precum și funcționarea și exploatarea în continuare a celor existente. Așadar, autoritatea pârâtă are competența de a emite autorizații de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, măsuri din care face parte și cea contestată în cauza pendinte. În acest sens, art. 38 alin. (1) și alin. (2) din Ordinul nr. 662/2006 prevede că emitentul autorizației de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul investiției să execute și alte lucrări necesare, necuprinse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impun a fi realizate, în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenți sau riveranilor. Ca urmare, este neîndoielnic că autoritatea pârâtă are dreptul să stabilească în sarcina recurentei, în calitate de administrator al barajului amplasat pe Lacul de acumulare Călimănești, situat pe râul Siret, bazinul hidrografic Siret, în dreptul localității Călimănești, județul Vrancea, anumite obligații pe care le consideră necesare pentru buna sa utilizare. Prin obligația contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere calitatea recurentei de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare. Așadar, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că obligația contestată nu are drept scop remedierea lipsei de activitate a autorităților cu responsabilități în materie, respectiv a pârâtei Administrația Națională Apele Române, ci a fost stabilită, așa cum s-a arătat în precedent, în sarcina reclamantei, în calitatea acesteia de beneficiar și administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare. Sub aspectul reliefat sunt relevante prevederile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, conform cărora: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective". Aplicând textul legal enunțat situației deduse judecății în cauza pendinte, se desprinde concluzia că societatea Hidroelectrica S.A. trebuie să asigure, atât întreținerea, repararea sau refacerea lucrărilor, cât și întreținerea albiilor, cuvetelor și a malurilor. Din această perspectivă este de observat că prima instanță a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, reținând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunțate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de concedent, și reclamantă, în calitate de concesionar, aprobat prin H.G. nr. 2077/2004. Acest contract are ca obiect concesiunea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și a construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții. Art. 11 lit. i) din acest contract de concesiune prevede că una dintre obligațiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecția mediului. Or, este de observat că îndeplinirea obligației contestate din cuprinsul autorizației în discuție are drept scop chiar asigurarea protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea. În altă ordine de idei, se reține că parte integrantă a autorizației de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafață, subterane, precum și funcționarea și exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice. Sunt relevante în speță prevederile Ordinului nr. 76/2006 privind aprobarea Metodologiei de elaborare și competențele de avizare și aprobare a regulamentelor de exploatare și a programelor de exploatare a lacurilor de acumulare, Normelor metodologice pentru elaborarea regulamentelor de exploatare bazinală și a Regulamentului-cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare și prizelor de alimentare cu apă, Anexa nr. 3, coroborat cu art. 38 lit. d) al Normativului de conținut al documentațiilor tehnice de fundamentare necesare obținerii autorizației de gospodărire a apelor aprobat prin Ordinul nr. 799/2012, evidențiindu-se în acest sens dispozițiile de la art. 45 alin. (3) pct. III. 2 ce conțin "Prevederi referitoare la întreținere și reparații, după cum urmează: 2. intervalul la care se fac lucrări de întreținere, reparații capitale și în ce constau lucrările respective (pentru fiecare instalație, organ de manevră, lucrare hidrotehnică, precum si pentru luciul de apă, albie sau malul folosit)". După cum se poate observa, dispozițiile legale enunțate sunt identice cu cele prevăzute la art. 41 pct. III alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, și se referă inclusiv la lucrări ce vizează luciul de apă, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că obligația cuprinsă în autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală. Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligație care ar depăși competențele Administrației Naționale Apele Române, în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligații ce ar depăși limitele stabilite de actele normative incidente. Rezultă, așadar, fără putință de tăgadă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, în condițiile în care Regulamentul de exploatare și întreținere a acumulărilor este un act subsecvent autorizației de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, că obligația de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă și de curățare de plutitori a fost introdusă în autorizația de gospodărire a apelor pentru baraje și lacuri de acumulare, ca o condiție necesară funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a calității apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996. În consecință, nu pot fi primite criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă, prima instanță procedând în mod corect la verificarea legalității obligației stabilite în sarcina părții prin raportare la întregul ansamblu normativ incident în materie, nefiind identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului contestat. În ceea ce privește trimiterea reclamantei la prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcțiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră, instanța de control judiciar reține că acest text legal nu este incident în prezenta cauză, deoarece această atribuție aparține Ministerului Energiei, care o exercită prin intermediul reclamantei. În referire la principiul "poluatorul plătește", invocat de reclamantă, Înalta Curte observă că partea conferă principiului o accepțiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel național și european. Astfel, principiul invocat are în vedere situația în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situație în care este răspunzătoare pentru acestea și trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare și să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activitățile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu. Sub acest aspect este important a se aminti că Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activitățile enumerate în anexa a III-a la directivă, cum ar fi industria energetică, producția și prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deșeurilor, producția de celuloză, hârtie și carton la scară largă, vopsirea textilelor și tăbăcăria, producția de carne, produse lactate și produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate și habitatelor naturale(sau o amenințare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activități profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a și în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijență. Ca atare, aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligației instituite în sarcina sa prin autorizație, deoarece acest act nu a fost emis pentru că poluarea suprafeței luciului de apă cu plutitori, lemne și PET-uri s-ar datora activității societății reclamante, pentru a fi incident acest principiu, ci, în scopul asigurării protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea. Și din această perspectivă hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual reținut. Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligației contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului. În acest sens este de observat, pe de o parte că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligația stabilită în sarcina prin actul contestat, iar, pe de altă parte, că nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmație că pentru societatea reclamantă obligația contestată ar avea caracter vătămător, nesusținută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalității acestei măsuri. În egală măsură, Înalta Curte reține că măsura impusă prin autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor și mediului înconjurător, astfel încât nici susținerile părții privind pretinsul caracter vătămător al obligației stabilite în sarcina sa nu constituie motive de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat. Cât privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența unei practici neunitare prin raportare la măsura dispusă prin Autorizația de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019, Înalta Curte reține că acestea nu pot constitui un motiv de nelegalitate a actului contestat în cauza pendinte. Sub acest aspect este de observat că autoritatea pârâtă este abilitată să emită autorizația de gospodărire a apelor, dispozițiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligații/interdicții în vederea asigurării funcționării normale și în condiții de deplină siguranță a obiectivului, în raport de particularitățile fiecărei situații în parte, iar Regulamentul de exploatare ce face parte integrantă din respectiva autorizație este aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate concluziona în sensul existenței unei interpretări diferite a cadrului normativ incident în materie, în situații identice, în lipsa oricăror elemente și dovezi care să susțină această ipoteză. Or, simpla afirmație a recurentei privind interpretarea corectă, de către autoritatea pârâtă, a legislației incidente în materie, care a stat la baza emiterii autorizației de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019, evocată prin cererea de recurs și prin care a susținut că s-a dispus o măsură adaptată strict pe obiectul său de activitate, nu poate demonstra nelegalitatea actului contestat în cauză, în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligația să le administreze partea care a făcut această afirmație, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume Autorizația de gospodărire a apelor nr. 41/18.02.2019, prima instanță reținând în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. În ceea ce privește apărările formulate de intimata-pârâtă se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aceasta a făcut trimitere la jurisprudența unitară în materie și a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă. De asemenea, intimata a înțeles să invoce excepția puterii de lucru judecat, având în vedere soluțiile pronunțate de instanțele naționale în legătură cu obligația de igienizare a luciului de apă. Or, este de observat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepție, ci reprezintă o apărare analizată, implicit, în cadrul recursului supus examinării instanței de control judiciar, astfel încât nu presupune pronunțarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii. Referitor la solicitarea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În speță, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluționare a recursului reclamantei, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de către reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenții.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,