ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5270/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. și B. au chemat în judecată în calitate de pârât, Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea parțială a Deciziei nr. 19309/04.03.2019, în sensul majorării daunelor acordate, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să stabilească despăgubirile la nivelul solicitat prin cererea de plată depusă în termen legal la Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 973 din data de 16 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A anulat în parte art. 2 al Deciziei FGA nr. 19309/04.03.2019.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei noi decizii prin care să recunoască dreptul reclamantelor la despăgubiri suplimentare, cu titlu de daune morale, după cum urmează: reclamantei B.-despăgubiri suplimentare de 3.500 euro (echivalent in RON, curs BNR din ziua plății) mai puțin suma de 6.300 RON deja recunoscută; reclamantei A.-despăgubiri suplimentare de 3.000 euro (echivalent in RON, curs BNR din ziua plății) mai puțin suma de 4.500 RON deja recunoscută.

A obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă a sumei de 550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat (500 RON) și taxă judiciară de timbru (50 RON).

Împotriva hotărârii de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantelor și menținerii Deciziei FGA nr. 19309 din 04.03.2019 ca temeinică și legală, precum și obligarea intimatelor-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea cauzei.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În referire la primul motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a făcut trimitere la argumente pretins greșite ale primei instanțe cu privire la modalitatea de evaluare și stabilire a despăgubirilor constând în daune morale, apreciind acesta că instanța de fond a reținut în acordarea daunelor morale un criteriu reprezentat de consecințele negative suferite de cei vătămați în plan fizic și/sau psihic, Fondul neputând stabili o echivalentă exactă între despăgubire și urmările faptei cauzatoare de prejudicii în plan moral, pentru ca, ulterior, să considere că aceleași criterii avute în vedere și reținute de FGA în cuprinsul deciziei contestate, nu sunt suficiente în acordarea unei compensații echivalente.

A menționat că art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 prevede că la stabilirea despăgubirilor în cazul deceselor se au în vedere și daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, iar în lipsa unor criterii și limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința fizică și psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate.

A invocat recurentul jurisprudența națională și pe aceea a Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că în această materie instanțele au procedat în echitate, iar în scopul asigurării unei analize și soluționări în echitate a acestei categorii de cereri, Fondul de Garantare a Asiguraților a adoptat o procedură internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare, morale și materiale, izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, procedură avută în vedere și de lichidatorul judiciar în analiza cererilor similare formulate în procedura falimentului.

În continuare, a susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment. Totodată, Fondul nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci prin raportare la Procedura menționată supra, care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul C. S.A. și folosită și de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, astfel cum rezultă din Decizia FGA nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea Deciziei FGA nr. 142/26.05.2016.

Ca urmare, nu se poate reține refuzul nejustificat al FGA de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamante, având în vedere, pe de o parte dreptul de apreciere de care dispune Fondul, care nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unei proceduri cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de oricare victimă a accidentelor rutiere, iar pe de altă parte, rolul Fondului de stabilire a cuantumului daunelor morale, în lipsa criteriilor și limitelor legale.

În opinia recurentului-pârât, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevante în acest sens dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pe care le redă ca atare.

Așadar, având în vedere tendința persoanelor îndreptățite să primească daune morale de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare, ori peste acest plafon, cum este situația de față, a considerat recurentul că procedura adoptată are rolul de a diferenția situațiile în funcție de particularitățile fiecăruia. În altă ordine de idei, având în vedere caracterul nepatrimonial al prejudiciului moral, a considerat că nicio sumă nu are capacitatea de a-l repara, nefiind astfel reglementată în mod exact de către legiuitor.

În acest context, a susținut că a fost elaborată Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 74/02.08.2018, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gradul de rudenie dintre reclamanți și persona decedată ca urmare a evenimentului rutier, în baza procedurii evidențiate fiind stabilite sumele cu titlu de daune morale prin decizia contestată, avându-se în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării.

Prin urmare, instanța de fond a avut în vedere aceleași criterii avute în vedere și de FGA, raportându-se la Procedura de soluționare amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese, procedură folosită și de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate și depuse de către creditori pentru înscrierea la masa credală a societății debitoare C. S.A., criteriu neluat însă în considerare de către instanța de fond.

Astfel, în lipa unor criterii și limite legale, în stabilirea cuantumului daunelor morale Fondul a apreciat întinderea prejudiciului prin raportare la procedura internă și la conținutul Normei A.S.F. nr. 14/2011, respectiv prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 din această normă, dispoziții menținute în cuprinsul Normei A.S.F. nr. 23/2014.

În fine, a considerat că prima instanță în mod greșit a admis în parte contestația formulată, deși Fondul a aplicat Procedura internă standardizată de acordare a daunelor materiale și morale în caz de vătămare corporală și/sau decese, procedură care nu contravine vreunei prevederi legale, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii în tot a contestației formulate de reclamante și menținerii în tot a Deciziei FGA nr. 19309 din 04.03.2019.

Prin întâmpinarea formulată la data de 21 iulie 2020, intimatele-reclamante A. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

În esență, intimatele-reclamante au susținut că în situația lor este vorba despre un prejudiciu de agrement dovedit, iar daunele morale s-au produs ca urmare a daunelor reprezentate de leziunile temporare survenite asupra integrității psiho-fizice a întregului organism, solicitând să se constate că prejudiciul estetic și de agrement a fost pe deplin produs și demonstrat în acest caz.

Au mai arătat intimatele-reclamante că prima instanță a ținut cont de faptul că suferințele pe care le-au încercat nu pot fi evaluate, însă practica judiciară în materie este constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, rolul lor fiind de a compensa respectivul prejudiciu.

Concluzionând, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu există niciun motiv de nelegalitate al hotărârii recurate, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât privește contextul factual, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantelor A. și B. de anulare a Deciziei FGA nr. 19309/04.03.2019, prin care Fondul a admis cererea de plată a acestora pentru suma de 6.384,38 RON (84,38 RON daune materiale și 6.300 RON daune morale) pentru B. și suma de 4.698 RON (198 RON daune materiale și 4.500 RON daune morale) pentru A., respingând cererea de plată pentru diferența dintre suma solicitată și suma acordată.

În fapt, reclamantele au formulat cererile de plată nr. x/30.03.2017 (B. - I, 121) și nr. 18462/30.03.2017(A. - I,126), iar ulterior cererea de plată comună nr. 26286/08.04.2016 (I,133), prin care au solicitat să fie despăgubite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților cu suma de 202,45 RON reprezentând daune materiale și suma de 250.000 RON reprezentând daune morale (în cazul reclamantei A.) și cu suma de 1.180,38 RON reprezentând daune materiale și suma de 250.000 RON reprezentând daune morale (în cazul reclamantei B.), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a accidentului de circulație din data de 14.03.2014, provocat din culpa unui conducător auto al cărui autovehicul era asigurat RCA la data evenimentului la S.C. D. S.A.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentației aferente administrate, Fondul de Garantare a Asiguraților a concluzionat că despăgubirile cuvenite petentelor din disponibilitățile Fondului sunt cele menționate la art. 1 din Decizia FGA nr. 19309/04.03.2019, emisă în acest scop, la art. 2 respingând cererea cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată.

Împotriva Deciziei nr. 19309/04.03.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților petentele au formulat contestație în fața instanței de contencios administrativ și fiscal.

Soluționând contestația formulată de reclamante, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis-o în parte și a anulat în parte art. 2 al Deciziei nr. 19309/04.03.2019, obligând pârâtul FGA să emită o nouă decizie prin care să recunoască dreptul reclamantelor la despăgubirile suplimentare stabilite, apreciind în echitate cu privire la despăgubirile suplimentare acordate, în urma propriei evaluări, prin raportare la particularitățile situației fiecăreia dintre reclamante rezultată din probatoriul administrat în cauză și ținând seama de legislația și jurisprudența în materie din România.

Recurentul-pârât a criticat sentința de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speță, în susținerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul-pârât a susținut că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, arătând în acest sens că prima instanță a reținut în acordarea daunelor morale un criteriu reprezentat de consecințele negative suferite de cei vătămați în plan fizic și/sau psihic, deoarece Fondul nu poate stabili o echivalentă exactă între despăgubire și urmările faptei cauzatoare de prejudicii în plan moral, pentru ca, ulterior, să considere că aceleași criterii avute în vedere și reținute de FGA în cuprinsul deciziei contestate, nu sunt suficiente în acordarea unei compensații echivalente.

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susținerilor părților și a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată. Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentului-pârât referitoare la existența unor motive contradictorii în ceea ce privește criteriile avute în vedere de prima instanță în acordarea daunelor morale, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, fără a susține motivul de casare invocat.

În aceste condiții, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

Pe de altă parte, argumentele aduse de recurent în cadrul acestui motiv de nelegalitate ar putea releva eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii nu poate fi reținută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, Înalta Curte reține că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanță, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentința de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susținut interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor legale incidente în materia acordării despăgubirilor cu titlu de daune morale persoanelor care au suferit prejudicii în urma accidentelor de circulație. Astfel, în referire la argumentul instanței de fond potrivit căruia procedura internă de evaluare, deși poate constitui un demers util, o astfel de modalitate de lucru nu este reglementată prin lege, iar specificitatea daunelor morale este incompatibilă cu stabilirea unor criterii absolute, recurentul-pârât a arătat că recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, nereținând faptul că "Procedura internă" utilizată de pârât pentru evaluarea despăgubirilor ar contraveni vreunei dispoziții legale, cum în mod greșit a susținut partea în cererea de recurs.

Dimpotrivă, în procesul de evaluare a despăgubirilor la care sunt îndreptățite intimatele-reclamante, prima instanță a pornit de la criteriile prevăzute în procedura internă utilizată de pârât și și-a fundamentat soluția pe dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora evaluarea daunelor morale se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Faptul că prima instanță a apreciat că modalitatea de lucru prevăzută în procedura internă nu este suficientă în procesul de stabilire a despăgubirilor solicitate, dat fiind faptul că specificitatea daunelor morale este incompatibilă cu stabilirea unor criterii absolute, nu înseamnă că această procedură a fost considerată nelegală și înlăturată ca atare.

După cum a susținut și recurentul-pârât, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Astfel, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, se va apela la consecințele negative suferite, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația personală, familială, profesională și socială.

Sub acest aspect este de observat că prima instanță a făcut o justă evaluare a daunelor morale, ținând seama de specificitatea situației fiecăreia dintre intimatele-reclamante în urma unei ample analize a probatoriului medical administrat, utilizând în acest sens criteriile prevăzute în Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă, prima instanță procedând în mod corect la evaluarea daunelor morale în conformitate cu legislația și cu jurisprudența incidente în materie, prin raportare la particularitățile fiecărui caz în parte, apreciind astfel în echitate, în urma expunerii raționamentului avut în vedere la soluția pronunțată.

În considerarea acelorași argumente nu poate fi primită nici susținerea recurentului-pârât în sensul că prima instanță ar fi reținut refuzul său nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamante, judecătorul fondului considerând că despăgubirile stabilite de pârât cu titlu de daune morale nu reflectă situația concretă, particularizată, rezultată în urma administrării și interpretării probatoriului pentru fiecare dintre cele două reclamante, realizând astfel propria evaluare și expunând raționamentul logico-juridic pe care și-a întemeiat soluția adoptată.

Subliniază Înalta Curte că, în lipsa unor criterii exacte, în astfel de litigii, în care fiecare dintre părți invocă contextul jurisprudențial care le este favorabil, este esențial a se stabili dacă instanța a examinat în concret cauza, prejudiciul stabilindu-se în funcție de particularitățile acesteia.

În acest punct este important a se aminti faptul că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit, a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Pe cale de consecință, nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat sau interpretat greșit dispozițiile de drept material incidente, cuantumul daunelor morale acordate (majorate în privința intimatelor-reclamante A. și B.) reprezentând o reparație echitabilă și efectivă, fără a conduce la o îmbogățire fără justă cauză și la o comercializare a sentimentelor de afecțiune.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond atacate, argumentele expuse de către recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii primei instanțe, întrucât aceasta a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Referitor la solicitările părților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

În speță, recurentul-pârât a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluționare a recursului pârâtului, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de pârât, având în vedere că este partea care a căzut în pretenții.

În ceea ce le privește pe intimatele-reclamante A. și B., Înalta Curte reține că acestea au solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, fără să menționeze în ce constau aceste cheltuieli de judecată, să indice cuantumul acestora sau să depună înscrisuri în dovedire.

Ulterior, prin cererea înaintată la dosar la data de 13.09.2021, intimatele-reclamante au solicitat judecarea cauzei în lipsă, precizând că înțeleg să solicite cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 973 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.