ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 585/2024

Ședința publică din data de 01 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin actiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 25 octombrie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instantei, ca prin hotărarea pe care o va pronunța, să dispună:

- anularea Deciziei nr. 43244/15.09.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților;

- obligarea pârâtului la admiterea cererii de plată pentru suma de 7.196,74 BGN și la plata acestei sumei;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1106 din 31 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 25 octombrie 2021 a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia FGA nr. 43244/15.09.2021 în privința solutiei de respingere a diferenței de primă de asigurare de 6.928,27 BGN și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să recunoască dreptul reclamantei la despagubire pentru suma suplimentară de 6.928,27 BGN (echivalent în RON), precum și la plata efectivă către reclamantă a despagubirii suplimentare de mai sus;

- a respins acțiunea în privința sumei de 268,47 BGN, reprezentând cota-parte din taxa de 2% asupra primei de asigurare, ca neintemeiată;

- a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a sumei de 350 RON (taxa de timbru) și a sumei de 2.000 RON (onorariu avocat redus), cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1106 din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a contestației formulate de reclamantă.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului, precum și ale art. 4.2 din Contractul de asigurare, unde se prevedea în mod clar că garanția/prima de asigurare a fost gândită de părți pentru perioada de execuție a contractului de prestări servicii în baza căruia s-a încheiat contractul de asigurare, acesta fiind și punctul de vedere al lichidatorului judiciar.

În subsidiar, dacă instanța va trece peste argumentele de mai sus, a învederat că la art. 2.3 din Contractul de asigurare suma asigurată pentru perioada 19 iunie 2021 – 18 octombrie 2025 este redusă la valoarea de 70% din valoarea garanției de la art. 2.1 din același contract, motiv pentru care consideră că și din acest punct de vedere instanța de judecată a făcut o interpretare eronată a clauzelor contractului care reprezintă legea părților, calculând prima de asigurare în mod egal pentru perioada de execuție și perioada de mentenanță, în condițiile în care pentru perioada de mententnță suma asigurată este mai mică cu 30%, de unde rezultă că și prima de asigurare se reduce direct proporțional cu 30%.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică, reiterând, în esență, apărările din fața instanței de fond, precum și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Dispozițiile art. 11 din din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar conform art. 13 alin. (3) din același act normativ "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Conform art. 1270 din C. civ.:

"(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege."

Din analiza acestor dispoziții legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, Înalta Curte reținând că instanța de fond a avut în vedere, în soluționarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât și prevederile contractului de asigurare încheiat cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Se reține că intimata-reclamantă a încheiat Polita de asigurare nr. x/03.05.2019 cu B. S.A. - sucursala din Bulgaria - aflată în faliment .

Potrivit art. 1.4, coroborat cu art. II din contract, asigurarea a fost valabilă pe perioada 03 mai 2019-18 octombrie 2025, pentru care a plătit o primă de asigurare de 16.887,35 BGN și o taxă de 2% pe prima de asigurare, în cuantum de 337,75 BGN, ce acopereau întreaga perioada (compusă, potrivit art. II din contract, din perioada 03 mai 2019-18 iunie 2021- perioada de execuție, în care suma asigurata era de 253.380 BGN, și perioada 19 iunie 2021-18 octombrie 2025- perioada de mentenanță, în care suma asigurată era de 177.366 BGN).

Polița și-a încetat valabilitatea, prin denunțare/reziliere în data de 13 august 2020, după cum rezultă din înscrisul intitulat "Adaos nr. 1/13.08.2020" .

În urma analizării cererii de plată formulată de intimata-reclamantă, FGA a considerat ca polița de asigurare își înceta valabilitatea contractuală la data de 18 iunie 2021, astfel încât a reținut că numărul de luni neacoperite este de 10 luni, în loc de 62 de luni, motiv pentru care a acordat despăgubiri de numai 6.495 BGN, în loc de 13.423,27 BGN.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de recurs constată că autoritatea recurentă este cea care nu respectă prevederile art. 1270 din C. civ., respectiv principiul forței obligatorii a contractului, în condițiile în care, prin contractul încheiat părțile nu au stabilit ca riscul să nu fie suportat decât pe perioada de execuție a lucrărilor, ci au defalcat în mod expres perioadele de asigurare, astfel cum rezultă din art. 2.1 – 2.4 din polița de asigurare, respectiv art. 2.2 din 03 mai 2019 până la 18 iunie 2021, perioada de execuție a contractului asigurat și art. 2.4 din 19 iunie 2021 până în 18 octombrie 2025, perioada de mentenanță a contractului asigurat, iar prima de asigurare plătită de intimata-reclamantă acoperă ambele perioade de asigurare.

De asemenea, prin actul adițional semnat între părți în data de 13 august 2020, rezultă fără echivoc din cuprinsul art. 3.1. din cadrul punctului III PRIMA DE ASIGURARE CARE URMEAZĂ A FI RETURNATĂ PERSOANEI CARE ÎNCHEIE ASIGURAREA că prima de asigurare de returnat, ca urmare a rezilierii contractului de asigurare este în cuantum de 13.423,27 BGN.

Având în vedere că pârâtul a recunoscut deja prin decizia contestată dreptul la o indemnizație de 6.495 BGN, rezultă că în mod corect a reținut instanța de fond că mai datorează un rest de 6.928,27 BGN, respectiv diferența până la 13.423,27 BGN.

În acest context, se rețin ca fiind lipsite de relevanță și criticile recurentului-pârât referitoare la faptul că suma asigurată a fost redusă cu 30% în perioada de mentenanță față de perioada de garanție, întrucât nu există identitate între noțiunea de sumă asigurată și noțiunea de primă de asigurare, iar dispozițiile din actul adițional nu lasă loc de interpretări cu privire la cuantumul primei de asigurare care trebuie returnată celui asigurat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele arătate, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1106 din 31 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.950 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1106 din 31 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.