ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5267/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19630/08.04.2019 emisă de pârât, de respingere parțială a cererii de despăgubire, precum și obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- către contestatoarea A. (soția defunctului), la plata daunelor materiale în cuantum de 80 RON și a daunelor morale în cuantum de 397.410 RON (diferență a daunelor morale, neacordată);

- către contestatorul B., prin reprezentant legal A. (fiul defunctului), la plata daunelor morale în cuantum de 406.121 RON (diferență a daunelor morale, neacordate);

- către contestatorul C. (tatăl defunctului), la plata daunelor morale în cuantum de 374.903 RON (diferență a daunelor morale, neacordate);

- către contestatoarea D. (bunica paternă a defunctului), la plata daunelor morale în cuantum de 300.000 RON.

Prin sentința nr. 1002 din data de 18 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte Decizia nr. 19630/08.04.2019; a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanților după cum urmează: suma de 100.000 RON pentru reclamanta A., suma de 150.000 RON pentru reclamantul B., suma de 90.000 RON pentru reclamantul C., respectiv suma de 10.000 RON pentru reclamanta D.. A respins în rest acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1002 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată și menținerii deciziei contestate ca fiind temeinică și legală.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în susținerea primului motiv de nelegalitate invocat a arătat că argumentarea contradictorie a instanței de fond rezultă din reținerea, pe de o parte a faptului că pârâtul a utilizat în stabilirea daunelor morale elemente concrete, raportându-se la un studiu dedicat tocmai evaluării în concret a despăgubirilor ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral suferit de diverse persoane în urma accidentelor de circulație, iar pe de altă parte a concluziei potrivit căreia, deși Fondul a stabilit cuantumul daunelor morale prin raportare la un criteriu obiectiv, nu a luat în calcul și particularitățile speței, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Cu alte cuvinte, deși a reținut că pârâtul a utilizat criterii obiective în procesul de stabilire a cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamanți, a criticat rigoarea aplicării principiului etic al egalității de tratament conform procedurii interne adoptată în scopul soluționării pretențiilor izvorâte din vătămări corporale sau decese. În opinia recurentului, deși prima instanță a reținut că nu au fost avute în vedere particularitățile speței, este evident că nu există posibilitatea introducerii unor criterii care să satisfacă fiecare caz în parte, cu toate particularitățile ivite. Pe de altă parte, în situația în care ar fi avute în vedere anumite situații care nu se regăsesc printre criteriile procedurale, ar interveni arbitrariul în evaluarea prejudiciului nepatrimonial, aspect de natură a determina o lipsă de etică și justețe față de creditorii de asigurări.

Așadar, recurentul a solicitat să se constate existența contradictorialității dintre aspectele reținute de către instanța de fond și împrejurarea că încadrarea pe praguri valorice agreate printr-o procedură internă are în vedere și practica instanțelor de judecată în situații similare, procedura internă fiind, de altfel, folosită și de asigurătorul E. S.A. și de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanțe formulate și depuse de către creditori pentru înscrierea la masa credală, având drept scop soluționarea transparentă, rapidă și echitabilă a cererilor de despăgubire pe cale amiabilă. În caz de litigiu, având în vedere gradul ridicat de generalitate al statisticilor, revine instanței de judecată sarcina de a stabili cuantumul prejudiciului, în condiții de contradictorialitate și nemijlocire, în funcție de circumstanțele specifice fiecărei cauze.

Cu privire la majorarea daunelor morale prin sentința recurată, a susținut că este nelegală ținând cont de prevederile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015. Astfel, a apreciat că prima instanță a dispus în mod neîntemeiat admiterea în parte a contestației formulate de către reclamanți, prin obligarea Fondului la acordarea unei majorări a cuantumului daunelor morale în ceea ce-i privește pe tatăl, fiul și soția victimei, stabilind, totodată, o despăgubire și pentru bunica victimei, în condițiile în care Fondul de Garantare a Asiguraților este o instituție publică, înființată prin lege, care nu se identifică cu asigurătorul aflat în faliment și care are rolul de a asigura un mecanism de despăgubire, un ultim resort, în situația intrării în faliment a unui asigurător.

În cadrul altei critici subsumate primului motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susținut greșita soluție a instanței de fond prin prisma neluării în considerare a situației Fondului de Garantare a Asiguraților care, pentru a evita arbitrariul, s-a orientat și după un criteriu obiectiv de cuantificare a daunelor morale ce se pot acorda în caz de deces în urma accidentelor de circulație în care este atrasă răspunderea asigurătorului de răspundere civilă, motiv pentru care nu a putut da curs unei cereri de plată în integralitatea sa, fără să o analizeze în prealabil.

În contextul evidențierii cadrului normativ incident în materie și a modalității de soluționare a cererilor de plată, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond nu a criticat sub nicio formă Procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a cererilor de plată, raportat și la faptul că aceasta nu contravine niciunei dispoziții legale, încălcând astfel art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Or, făcând trimitere la dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 213/2015 și la cele ale art. 16 și art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, recurentul a arătat că, astfel cum s-a stabilit în practica judiciară națională, daunele morale se judecă în echitate și trebuie să asigure o reparație justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate și fără a conduce la o sancționare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat și la plata acestui tip de daune.

A mai susținut recurentul că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, cu atât mai mult cu cât solicitarea despăgubirilor s-a făcut în cadrul procedurii necontencioase administrative prealabile, pe cale amiabilă, intimații-reclamanți nedepunând un titlu executoriu cu privire la daunele solicitate, concluzie desprinsă în urma interpretării sistematice a dispozițiilor Legii nr. 213/2015. De asemenea, Fondul nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, deoarece nu are niciun raport contractual cu creditorul de asigurare și nu preia riscul neexecutării contractelor încheiate de către asigurătorul falit.

A subliniat că, potrivit Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și achitată sau acoperită în numele și pe seama asigurătorului în faliment, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015.

În plus, necesitatea stabilirii unei proceduri echitabile față de toți creditorii de asigurare, nediscriminatorii, a rezultat și din scopul în care a fost constituit Fondul, respectiv acela de a proteja în mod unitar toți creditorii de asigurare, cu respectarea particularității fiecărui caz în parte. Astfel, având în vedere numărul foarte mare de cereri de despăgubire formulate pentru daune morale ca urmare a decesului și faptul că tendința creditorilor privind cuantumul solicitat a fost limita maximă a plafonului de 450.000 RON indiferent de gradele de rudenie, Fondul a fost nevoit să adopte o procedură internă de acordare a daunelor morale, în care au fost folosite criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenția fiecare situație particulară. Această procedură a fost stabilită de Fond în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului E. S.A., în faliment, prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii și prin raportare la practica judiciară în această materie, care a validat procedura FGA și a menținut actele administrative emise.

Tot în cadrul primului motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susținut că sumele solicitate de către intimații-reclamanți nu au fost raportate la faptul că Fondul nu este un asigurător și nu preia funcțiile societății de asigurări aflată în faliment și, chiar dacă nu contestă suferința pricinuită reclamanților de tragicul accident, consideră că în analizarea cererilor de plată trebuie avut în vedere și scopul său, astfel cum rezultă din prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care legiuitorul a instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000 RON raportat la faptul că prin polițele RCA limita maximă în ce privește daunele morale este de 5.000.000 RON potrivit Ordinului CSA nr. 23/2014 aplicabil contractului de asigurare RCA.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că invocarea prevederilor art. 1391 alin. (2) din C. civ. pentru justificarea acordării unei despăgubiri bunicii defunctului relevă o interpretare și aplicare greșită a legii, considerând că, deși în categoria ascendenților se pot regăsi și bunicii ca definiție, nu se impune în mod obligatoriu ca aceștia să fie și beneficiari ai unor despăgubiri.

Sub acest aspect a invocat practica societăților de asigurări și jurisprudența în materie a instanțelor civile și penale, care au statuat în sensul neacordării unor despăgubiri bunicilor, ci doar părinților. Acest raționament se bazează pe faptul că legiuitorul, folosind sintagma "și oricărei persoane care, la rândul ei, ar dovedi existența unui asemenea prejudiciu..(. . . . . . . . . .)" a instituit o situație de excepție, extrem de rar întâlnită, presupunând o interpretare particularizată fiecărui caz în parte și o justificare în situația acordării despăgubirilor, nu doar prin încadrarea acestora în categoria descendenților.

Așadar, prin acordarea unei despăgubiri pentru daune morale intimatei-reclamante D. (bunica victimei), constând în suma de 10.000 RON, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1390 și art. 1391 din C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 503/2004 și pe cele ale Legii nr. 554/2004, prin faptul că nu putea să dispună obligarea directă a Fondului la plata sumei solicitate, fără a da posibilitatea acestuia ca prin Comisia Specială să reanalizeze cererea de plată.

A considerat recurentul că sunt aplicabile dispozițiile art. 1390 C. civ. privitoare la persoana îndreptățită la despăgubire în caz de deces, potrivit cărora despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat.

Sub acest aspect a subliniat că bunicul/bunica nu sunt beneficiari ai vreunei obligații de întreținere din partea nepotului decedat, nefiind astfel lipsiți de ajutor după decesul acestuia. Însă, din cuprinsul textului legal menționat reiese că pot fi acordate despăgubiri rudelor victimei dacă se face dovada unui prejudiciu moral, nesubzistând o prezumție care să le confere un drept cert la despăgubire doar în baza legăturii de rudenie, cu atât mai puțin în cazul rudelor de gradul II.

În final, a arătat că instanța nu poate proceda la o analiză pe fondul pretențiilor de despăgubiri solicitate de reclamanți, actul administrativ litigios neconținând vreo verificare sub aspectul sumelor cuvenite, pentru ca instanța de judecată să procedeze la un control de legalitate și temeinicie a deciziei, consecința anulării deciziei fiind aceea a obligării Fondului la reanalizarea cererii de plată.

Chiar și în ipoteza în care art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, a considerat că în cauză nu se regăsește o asemenea ipoteză, întrucât Fondul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă, rezumându-se să emită decizia de respingere prin prisma reținerii nedovedirii unui prejudiciu moral. Procedând în altă manieră și obligând Fondul la plata sumei pretinse, instanța de judecată a săvârșit o imixtiune în competența proprie a Fondului de Garantare a Asiguraților, încălcându-i dreptul și posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată.

Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei în sensul respingerii în tot a contestației reclamanților și menținerii Deciziei FGA nr. 19630/08.04.2019 ca temeinică și legală.

Prin întâmpinarea formulată de către intimații-reclamanți s-a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond. În esență, intimații au susținut caracterul nefondat al criticilor recurentului și au arătat că în mod corect a stabilit prima instanță cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale, interpretând și aplicând corect cadrul normativ incident.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaților-reclamanți ca fiind nefondate și a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimații-reclamanți, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Partea a criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurentul-pârât a susținut că hotărârea de fond cuprinde o motivare contradictorie, rezultată în urma reținerii de către prima instanță, pe de o parte a anumitor aspecte, iar pe de altă parte a împrejurării că încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă, are în vedere și practica instanțelor de judecată în situații similare. Mai exact a susținut că, deși prima instanță a relevat faptul că Fondul a utilizat criterii obiective și elemente concrete pentru a nu lăsa loc arbitrariului, a criticat rigoarea principiului etic al egalității de tratament conform procedurii interne adoptate în scopul soluționării pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, rezultând astfel contradictorialitatea argumentelor reținute.

O altă critică adusă sentinței de fond de către recurentul-pârât a vizat soluția primei instanțe de acordare a majorării daunelor morale către reclamanți, precum și stabilirii unei despăgubiri pentru bunica victimei, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează scopul Fondului de Garantare a Asiguraților, susținând că acesta nu se identifică cu asigurătorul aflat în faliment. Totodată, a arătat recurentul că instanța de fond nu a criticat procedura internă de stabilire a despăgubirilor, utilizată în stabilirea daunelor morale, raportat la faptul că aceasta nu contravine niciunei dispoziții legale.

În plus, recurentul-pârât a formulat critici din perspectiva principiilor și normelor legale ce stau la baza activității Fondului de Garantare a Asiguraților, susținând că acesta nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare, despăgubirile solicitate reprezentând obligații ale asigurătorului în faliment, fiind achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia și în limita maximă a plafonului de 450.000 RON.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentului-pârât referitoare la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține motivul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-pârât pe această cale se invocă, în esență, eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, Înalta Curte reține că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanță, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentința de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță, din perspectiva neluării în considerare la analizarea cererilor de plată, a scopului și rolului Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și sub aspectul cuantificării despăgubirilor cu titlu de daune morale cuvenite intimaților-reclamanți, mai exact a majorării sumelor pentru reclamanții A., B. și C. și a stabilirii unei sume pentru reclamanta D., bunica victimei, pretins a fi făcută cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1390 și art. 1391 C. civ., precum și cu imixtiunea instanței în competența proprie a Fondului.

Înalta Curte reține, în primul rând, că prin cererea de recurs partea a dezvoltat și critici referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin care a fost instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000 RON, indiferent de gradele de rudenie, raportat la faptul că prin polițele RCA limita maximă în ceea ce privește daunele morale este de 5.000.000 RON potrivit Ordinului CSA nr. 23/2014 aplicabil contractului de asigurare RCA.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit, printre altele, că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului pentru fiecare creanță în parte.

Prin urmare, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei amintite, vor fi înlăturate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților aduse sentinței de fond din perspectiva interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin care a fost instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000 RON, indiferent de gradele de rudenie.

Pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât formulate din perspectiva interpretării și aplicării eronate a normelor legale ce reglementează modalitatea de stabilire a pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19630 din 08.04.2019 emisă de pârât, prin care le-a fost respinsă parțial cererea de plată a despăgubirilor, precum și obligarea pârâtului la plata anumitor sume cu titlu de daune materiale și morale ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 12.12.2015, în care a fost implicat autovehiculul condus de către persoana vinovată de producerea accidentului, asigurat al E. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

În fapt, în urma accidentului auto din data de 12.12.2015, în care a decedat numitul F., pasager în autoturismul asigurat, a fost deschis dosarul penal nr. x/2015, conducătorul autoturismului implicat în accidentul rutier fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și alin. (2) C. pen. și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. (1) C. pen.

Autovehiculul condus de persoana vinovată de producerea accidentului era asigurat la S.C. E. S.A. și, față de starea de insolvență a asigurătorului RCA, reclamanții au formulat la data de 15.05.2017 o cerere de despăgubire, în calitate de creditori de asigurări conform art. 1391 alin. (2) C. civ., solicitând plata daunelor morale și materiale, ca urmare a producerii riscului asigurat - decesul victimei F..

Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 19630/08.04.2019, contestată în cauză, prin care a admis în parte cererea de plată, prin raportare la sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție al Victimelor Străzii, iar în privința reclamantei D. solicitarea de plată a fost respinsă în totalitate, apreciind că nu există posibilitatea acordării unor despăgubiri bunicii celui decedat, în lipsa posibilității de administrare a unui probatoriu care să releve eventuala legătură de afecțiune precum și intensitatea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1002/18.12.2019, recurată în cauză, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte Decizia nr. 19630/08.04.2019; a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanților după cum urmează: suma de 100.000 RON pentru reclamanta A., suma de 150.000 RON pentru reclamantul B., suma de 90.000 RON pentru reclamantul C., respectiv suma de 10.000 RON pentru reclamanta D.. A respins în rest acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, deși a stabilit cuantumul daunelor morale prin luarea în considerare a unui criteriu obiectiv, nu a luat în calcul la stabilirea acestora și particularitățile speței, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În concret, a apreciat că prin decizia emisă pârâtul nu a făcut o analiză concretă a cazului, ceea ce echivalează cu o apreciere la nivel general iar nu particular a despăgubirilor cuvenite reclamanților, în raport de pierderea suferită.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la critica recurentului privind nelegalitatea soluției instanței de fond de majorare a cuantumului daunelor morale, pretins a fi pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a Normei A.S.F. nr. 16/2015, Înalta Curte reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător. Însă, este de observat că o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, nereținând că Procedura de soluționare pe cale amiabilă a cererilor de plată utilizată de pârât pentru evaluarea despăgubirilor ar contraveni vreunei dispoziții legale.

Dimpotrivă, în procesul de evaluare a despăgubirilor la care sunt îndreptățiți intimații-reclamanți, prima instanță a reținut că pârâtul FGA a respectat întocmai prevederile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, stabilind cuantumul daunelor morale prin raportare la criterii obiective reglementate prin Ghidul pentru soluționarea cererilor având ca obiect daune morale, având în vedere jurisprudența relevantă și rezultatul unor studii de specialitate și pornind de la aceste criterii obiective, însă nu le-a raportat la particularitățile speței, aspect de care Fondul nu a ținut cont în stabilirea daunelor morale.

Este adevărat, astfel cum a susținut și recurentul-pârât, că practica judiciară de specialitate a validat procedura FGA de stabilire a despăgubirilor, însă aceasta a subliniat și faptul că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă, particularizată la fiecare speță în parte, a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Astfel, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, se va apela la consecințele negative suferite, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația personală, familială, profesională și socială.

Sub acest aspect este de observat că prima instanță a făcut o justă evaluare a daunelor morale, ținând seama de specificitatea situației fiecăruia dintre intimații-reclamanți ca urmare a intervenirii decesului victimei și în temeiul unei ample analize a probatoriului administrat.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă, prima instanță procedând în mod corect la evaluarea daunelor morale în conformitate cu legislația și cu jurisprudența incidente în materie, prin raportare la particularitățile fiecărui caz în parte, apreciind astfel în echitate, în urma expunerii raționamentului avut în vedere la soluția pronunțată.

În referire la criticile recurentului privind acordarea sumei de 10.000 RON daune morale reclamantei D., bunica victimei, din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1390 și art. 1391 C. civ. și a prevederilor Legii nr. 213/2015, precum și a celor prevăzute în cadrul legislației secundare aplicabile în materie, instanța de control judiciar reține, pornind de la premisa că instituția reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de art. 1391 C. civ., că o reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport de o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară.

Legiuitorul a prevăzut la art. 1391 alin. (1) C. civ. că, "în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială", iar la alin. (2) a statuat în sensul că, "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Se observă, așadar, că legiuitorul a prevăzut posibilitatea instanței să acorde despăgubiri și ascendenților, fără limitarea gradului de rudenie, prevăzând existența unui prejudiciu și în situația acestora, cauzat prin decesul descendentului, fără însă a fi necesară dovedirea existenței acestui prejudiciu, ca în ipoteza oricărei alte persoane, reglementată în teza finală a alin. (2). Cu alte cuvinte, legiuitorul a prezumat existența prejudiciului moral în favoarea tuturor ascendenților victimei decedate, fără limitarea prin gradul de rudenie, în speță fiind incidentă ipoteza prevăzută în prima teză a alin. (2) și nu situația reglementată în teza finală.

Distinct de acest aspect, instanța de control judiciar observă că probatoriul administrat în cauză a relevat o relație deosebit de apropiată a victimei (nepotul) cu reclamanta D., bunica paternă, care l-a crescut împreună cu tatăl acestuia, și pe care a iubit-o ca pe o mamă, astfel încât prejudiciul moral produs de pierderea suferită este evident prezumat, acordarea daunelor morale fiind justificate și din această perspectivă.

Ca urmare, nu pot fi reținute susținerile recurentului-pârât conform cărora pot fi acordate despăgubiri acestei rude a victimei doar dacă se face dovada unui prejudiciu moral, considerând că nu subzistă o prezumție care să-i confere un drept cert la despăgubire exclusiv în baza legăturii de rudenie de gradul II, deoarece aceste aspecte nu se verifică în cauză, alegațiile părții fiind consecința propriei interpretări a dispozițiilor legale menționate, în scopul justificării soluției adoptate prin actul administrativ contestat și menținerii ca atare a acesteia.

Și din această perspectivă hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual reținut.

În fine, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât formulate sub aspectul imixtiunii instanței de fond în competența proprie a Fondului de Garantare a Asiguraților ca urmare a obligării directe a acestuia la plata către reclamanta D. a sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale, fără a-i da posibilitatea analizării fondului dreptului pretins de această reclamantă.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar constată că pârâtul a analizat pe fond cererea de plată a reclamantei D., pe care a respins-o în totalitate, interpretând dispozițiile art. 1390 și art. 1391 din C. civ. și apreciind în acest sens că prejudiciul moral pretins nu se justifică.

Or, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraților a examinat cererea de plată formulată de intimata-reclamantă D. și a respins-o în totalitate, considerând că nu se justifică despăgubirile solicitate, nu se poate susține cu suficient temei că instanța de fond s-ar fi substituit organului administrativ în competența acestuia, încălcându-i posibilitatea evaluării pe fond a cererii de plată.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a actului administrativ contestat, și anume Decizia nr. 19630/08.04.2019, prima instanță stabilind în mod corect cuantumul despăgubirilor morale cuvenite intimaților-reclamanți, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la solicitarea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

În speță, recurentul-pârât a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluționare a recursului pârâtului, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de pârât, având în vedere că este partea care a căzut în pretenții.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1002 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.