ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5261/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 22.02.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând anularea în totalitate a Deciziei nr. 143 din data de 23.08.2018 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2018, precum și anularea deciziei de impunere menționate, privind aplicarea penalității în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Prin încheierea de ședință din data de 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea formulată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu prin întâmpinare, de introducere în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului; s-a amânat judecarea cauzei la data de 28.06.2019, la solicitarea reprezentantului reclamantei, pentru discutarea admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, și s-a dispus citarea pârâtei cu o copie a cererii de intervenție accesorie.

Prin sentința nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și intervenienta B.; s-a dispus anularea Deciziei nr. 143 din data de 23.08.2018 emisă de pârâtă și, pe fond, a fost admisă contestația și anulată decizia de impunere nr. x/30.05.2018 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. De asemenea, a fost admisă cererea de intervenție accesorie, formulată de intervenienta B..

Împotriva încheierii de ședință din data de 17 mai 2019 și a sentinței nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a exercitat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului exercitat împotriva încheierii de ședință din data de 17 mai 2019, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond, recurgând la mijloacele procesuale puse la îndemână de art. 16

1

teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și de art. 22 din C. proc. civ., era îndrituită să pună în discuția părților și să dispună măsuri privind denumirea corectă a autorității emitente greșit indicate de către parte, citarea în proces a beneficiarului actului administrativ, care nu a figurat în cererea de chemare în judecată formulată de un terț, citarea persoanei din inițiativa căreia a fost declanșată procedura administrativă soldată cu emiterea actului atacat, citarea emitentului unui act preparatoriu, dedus judecății odată cu actul administrativ propriu-zis.

În speță, prin contestația introdusă pe rolul Curții de Apel Pitești, conform procedurii prevăzute de Codul de procedură fiscală, instanța de fond a fost învestită cu verificarea legalității și temeiniciei Deciziei nr. 143/23.08.2018 și a Deciziei de impunere nr. x/30.05.2018 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, iar prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a susținut că autoritatea competentă pentru constatarea nerespectării obligației de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră este Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

În susținerea apărărilor formulate, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 4, art. 14

1

, art. 24, art. 28 din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, precum și dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul cărora, coroborate cu datele transmise de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului prin adresa nr. x/18.05.2018, a emis pe numele reclamantei A. S.A. Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 prin care au fost stabilite în sarcina acesteia obligații fiscale pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cuantum de 32.564.874,00 RON.

În condițiile în care prima instanță a analizat aspectele de fond care au stat la baza emiterii Deciziei de impunere contestate, respectiv împrejurările de fapt și de drept avute în vedere la emiterea actului administrativ în discuție, deci, inclusiv aspectele constatate de Agenția Națională pentru Protecția Mediului și comunicate pârâtei cu adresa menționată supra, fără ca această autoritate să fie introdusă în cauză prin intermediul mijloacelor puse la îndemână de către legiuitor, soluția instanței de fond de respingere a introducerii în cauză a ANPM este nelegală.

În atare situație, apreciază recurenta că nu a fost stabilit și clarificat cadrul procesual, în raport cu obiectul contestației și cu motivele de fapt și de drept ale acesteia, instanța de fond încălcându-și obligațiile impuse de art. 22 din C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului.

Sub acest aspect a mai arătat că prima instanță nu putea statua în mod legal asupra conduitei unei autorități administrative materializate în actul administrativ supus cenzurii pe calea contenciosului administrativ, fără ca aceasta să fie parte în proces, de altfel, acesta fiind motivul pentru care a formulat cererea de introducere în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, întemeiată pe dispozițiile art. 78 din C. proc. civ.

Conchizând pe recursul exercitat împotriva încheierii de ședință din data de 17 mai 2019, a susținut că pentru analizarea cadrului procesual prin prisma obiectului contestației și a finalității urmărite de intimată, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, cu respectarea tuturor principiilor de drept, se impune casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în vederea reluării judecății și punerii în discuția părților a necesității definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

Cu privire la recursul exercitat împotriva sentinței de fond, recurenta-pârâtă a susținut că și această soluție a primei instanțe este nelegală, apreciind că pentru a putea stabili dacă Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, singurul aspect ce a rămas de clarificat este în ce măsură intimata, la data emiterii de către Administrația Fondului pentru Mediu a actelor a căror anulare face obiectul prezentei cauze, era sau nu conformă, în sensul art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 28 din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS).

În contextul expunerii succinte a corespondenței purtate cu Agenția Națională pentru Protecția Mediului și cu intimata-reclamantă A. S.A. în legătură cu situația acestui operator, generată de nerespectarea normelor legale ce reglementează comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, precum și a enunțării prevederilor art. 18 din H.G. nr. 780/2006 de stabilire a schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, recurenta-pârâtă a susținut că acest din urmă text legal enumeră exact sfera cazurilor la care se referă ipoteza normei, neexistând motive de a restrânge sau de a extinde aplicarea acestuia, nerespectarea obligației de a depune certificatele de emisii până la data de 30 aprilie a fiecărui an sancționându-se cu aplicarea unei penalități, conform prevederilor legale menționate.

Or, având în vedere împrejurarea că prin adresa nr. x/18.05.2018, Agenția Națională pentru Protecția Mediului a comunicat Administrației Fondului pentru Mediu faptul că intimata nu a restituit în condițiile legii certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon generate în anul 2017, precum și numărul acestora, consideră că aceasta era încă neconformă la data emiterii adresei respective.

Ca urmare, ținând cont de manifestarea de voință a intimatei-reclamante, care a contestat Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 privind stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, și nu adresa nr. x/18.05.2018 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, care a stat la baza actului de impunere emis de pârâtă și care a stabilit neconformitatea intimatei prin neîndeplinirea obligației prevăzute la art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune sancționarea acesteia de către instanța de fond prin respingerea acțiunii promovate.

Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond și a încheierii de ședință din data de 17 mai 2019, ca temeinice și legale. În esență, a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru introducerea în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, prima instanță interpretând și aplicând în mod corect dispozițiile art. 78 C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește recursul exercitat împotriva sentinței de fond, a considerat că soluția primei instanțe este legală, aceasta apreciind în mod corect că acțiunea sa este întemeiată prin raportare la buna-credință și la cadrul legislativ care a condus la aplicarea penalităților pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Intimata-intervenientă B. a formulat, la rândul său, întâmpinare față de recursul pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând respingerea acestuia și menținerea hotărârilor atacate ca fiind temeinice și legale. Cu privire la soluția de respingere a solicitării pârâtei de introducere în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, a susținut că instanța de fond în mod corect a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru introducerea forțată din oficiu a altor persoane, iar cu privire la recursul exercitat împotriva hotărârii de fond, a reiterat apărările formulate prin cererea de intervenție accesorie, solicitând respingerea căii de atac promovate de pârâtă.

În cauză, intimata-reclamantă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-interveniente accesorii B., susținând admisibilitatea apărărilor formulate de către aceasta.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile atacate, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât la termenul de dezbateri din data de 04 noiembrie 2021, intimata-reclamantă, prin reprezentant, a susținut că recursul exercitat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii de ședință din data de 17.05.2019 este nul, apreciind că acesta nu poate fi întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci pe acela reglementat la pct. 5 al aceluiași articol, întrucât a criticat hotărârea cu privire la încălcarea unor norme de procedură, Înalta Curte reține că din cererea de recurs rezultă că recurenta-pârâtă a dezvoltat critici cu privire la încheierea de ședință din data de 17 mai 2019, care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, constată că partea a susținut interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, raportat la obiectul cauzei și la cadrul normativ incident în speță, astfel încât ipoteza că recursul exercitat împotriva soluției pronunțate prin încheierea din 17 mai 2019 ar fi nul din perspectiva susținerilor intimatei-reclamante nu poate fi primită.

Ca urmare, instanța de control judiciar urmează a analiza legalitatea, atât a sentinței de fond, cât și a încheierii de ședință din 17 mai 2019, recurate în cauză, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile spetei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greșit. În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

În esență, criticile recurentei-pârâte cu privire la soluția primei instanței dispuse prin încheierea de ședință din 17 mai 2019 vizează interpretarea și aplicarea greșită de către aceasta a prevederilor ce reglementează instituția introducerii în cauză a altor subiecte de drept, potrivit art. 16

1

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 78 din C. proc. civ., prin raportare la obiectul cauzei și la cadrul normativ aplicabil acestuia.

Astfel, partea a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins solicitarea sa de introducere în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, deși aceasta este autoritatea competentă pentru constatarea nerespectării obligației de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Soluționând cererea, curtea de apel a respins-o, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., soluție pe care o adoptă ca atare și instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 78 C. proc. civ. și art. 16

1

teza a II-a din Legea nr. 554/2004, deoarece acestea reprezentau mijloace procesuale puse la îndemână de către legiuitor în vederea introducerii în cauză și a citării persoanei din inițiativa căreia a fost declanșată procedura administrativă soldată cu emiterea actului contestat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat soluția contestată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.

Potrivit art. 78 C. proc. civ.,"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond"; iar în art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a prevăzut: "Când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului și instanța apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunța pe fond".

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra, forma în vigoare în perioada de referință, care reprezintă norma generală procesual-civilă și respectiv norma specială, care a preluat ca atare prevederea corespunzătoare din norma generală, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanțelor de judecată o soluție legislativă clară în interpretarea principiului disponibilității și în stabilirea cadrului procesual.

Astfel, reiese în mod indubitabil că în materie contencioasă legea conferă instanței un drept de apreciere numai în ceea ce privește posibilitatea judecării procesului fără participarea terțului, punând din oficiu în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecății impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) C. proc. civ., se impune a fi întrunite condițiile privind invocarea de către instanță, din oficiu, precum și punerea în discuția părților, atunci când apreciază necesar și raportul juridic dedus judecății o impune, a introducerii în proces a altor persoane. Pentru ipoteza în care niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, legiuitorul a oferit soluția potrivit căreia instanța va respinge cererea fără a se pronunța pe fond.

Însă, în cauză, recurenta-pârâtă este cea care a solicitat introducerea în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 78 din C. proc. civ., iar intimata-reclamantă a precizat că, în calitate de reclamantă, nu înțelege să solicite lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză și a acestei pârâte. Pe de altă parte, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că actul administrativ contestat a fost emis de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și nu de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Așadar, instanța de fond a pus în discuția contradictorie a părților această cerere și a respins-o, considerând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 alin. (2) C. proc. civ., astfel că instanța de control judiciar reține că a interpretat și a aplicat în mod corect legea, în raport de temeiul juridic pe care partea și-a întemeiat solicitarea.

Sub acest aspect este important a se avea în vedere și faptul că actul administrativ contestat în cauză, producător de efecte juridice în privința reclamantei, a fost emis de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, astfel încât raportul juridic dedus judecății nu impune introducerea în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, nefiind astfel incidente în speță situațiile premisă la care se referă dispozițiile art. 22 și art. 78 C. proc. civ., ori ale art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, invocate de către pârâtă drept temei al cererii de introducere în cauză a terțului din inițiativa instanței.

În considerarea acestor argumente, instanța de control judiciar nu poate primi alegațiile recurentei-pârâte formulate din această perspectivă, împrejurarea că la emiterea actului contestat au fost avute în vedere și aspecte constatate de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului nefiind suficientă pentru a susține necesitatea introducerii în cauză și a acestei entități în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., și, implicit, nu susține un motiv de nelegalitate a soluției primei instanțe, care a reținut în mod corect neîndeplinirea condițiilor textului legal invocat în susținerea cererii de introducere în cauză a terțului, pronunțând astfel încheierea cu respectarea prevederilor art. 16

1

teza a II-a din Legea nr. 554/2004, art. 22 și art. 78 din C. proc. civ.

În continuare, pentru a răspunde criticilor recurentei-pârâte aduse sentinței de fond nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020 a Curții de Apel Pitești, Înalta Curte reține, sub aspect factual, că prin Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a fost aplicată intimatei-reclamante A. S.A. o penalitate în sumă de 32.564.874 RON pentru nerestituirea unui număr de 67170 certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2017-31.12.2017.

Contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost respinsă de pârâtă ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 143/23.08.2018, reținându-se incidența dispozițiilor art. 18 și art. 28 din H.G. nr. 780/2006, ambele decizii fiind contestate de către reclamantă în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, solicitând anularea celor două acte menționate.

Soluționând acțiunea, instanța de fond a găsit întemeiate susținerile reclamantei privind nelegalitatea măsurii luate de către pârâtă prin decizia de impunere contestată, în sensul stabilirii în sarcina sa a unei penalități pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră aferente anului 2017, anulând actele atacate.

În speță, se reține că Directiva (CE) nr. 87/13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, a fost adoptată în scopul promovării reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic.

În legislația națională această Directivă a fost transpusă prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care, la art. 8 și art. 18 prevede obligația oricărui operator economic care intră sub incidența schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă în anul calendaristic anterior, certificate care se anulează ulterior verificării. În scopul enunțat, operatorii economici au obligația de a parcurge în fiecare an, pentru anul anterior, anumite etape/operațiuni de conformare în vederea restituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră într-un număr egal cu numărul total de emisii provenite de la instalațiile sale.

În prezenta cauză se constată că recurenta-pârâtă a reproșat intimatei-reclamante că a încălcat prevederile art. 18 din H.G. nr. 780/2006, nerespectându-și obligația de depunere a certificatelor de emisii până la data de 30 aprilie a anului 2018 pentru anul 2017, considerând neconform acest operator economic pentru anul menționat, motiv pentru care a fost sancționat prin aplicarea penalității în sumă de 32.564.874 RON. Intimata-reclamantă nu a contestat faptul că obligațiile legale impuse de H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră EU ETS nu au putut fi îndeplinite la timp, însă a invocat eroarea în care s-a aflat în legătură cu etapa de predare a certificatelor, dat fiind faptul că funcționarea C. nu este explicată și prin instrucțiuni și mesaje în limba română, iar în urma primirii din data de 16.03.2018 a unui e-mail automat de la Registru, cu textul "emission approved", cu îndrumarea de a contacta administratorul național, a considerat că și-a îndeplinit obligația predării certificatelor.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează verificarea legalității deciziei contestate prin prisma stabilirii îndeplinirii sau nu a obligației de depunere a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul 2017, până la data de 30 aprilie a anului 2018, punându-se problema unei răspunderi obiective sau subiective a părții sub acest aspect.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că răspunderea intimatei-reclamante pentru îndeplinirea obligației de restituire a certificatelor la data de 07.05.2018, cu depășirea termenului prevăzut de lege, este una obiectivă, iar neconformitatea operatorului economic la data emiterii deciziilor contestate justifică aplicarea penalității stabilite.

În schimb, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că nu poate fi stabilită această răspundere obiectivă în sarcina sa, deoarece lipsește condiția esențială a vinovăției, răspunderea reglementată de art. 28 alin. (1)-(2) din H.G. nr. 780/2006 fiind una subiectivă. Totodată, a susținut că întreaga sa conduită anterioară și ulterioară datei de 30.04.2018, dată finală de restituire a certificatelor, s-a caracterizat prin bună-credință și că pârâta a aplicat penalitatea fără să țină cont de neconformitățile de organizare și funcționare ale Registrului (platformei administrative naționale).

Prima instanță a validat raționamentul reclamantei, reținând că susținerile părții sunt întemeiate, fiind demonstrate de probatoriul administrat în cauză. Astfel, a apreciat că nepredarea certificatelor în termenul stabilit s-a datorat unei confuzii generate de mesajele automate transmise de către Registru, care nu au fost emise în limba română, în condițiile în care administratorul contului este o instituție publică națională. În acest sens este de observat că sunt întemeiate și apărările formulate de intervenienta accesorie B.. Aceasta a arătat că, încă de la momentul la care a solicitat numirea sa ca reprezentant autorizat al A. în sistemul informatic de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (C.), exprimându-și în mod clar și explicit opțiunea ca limba utilizată să fie limba română, în condițiile în care nu cunoștea limba engleză, toate mesajele de notificare recepționate de la sistem nu au fost în limba română, ci în engleză, iar mesajul de tipul "emissions approved" a echivalat pentru persoana în cauză cu concluzia potrivit căreia procesul a fost finalizat cu succes.

Concluzia acesteia în sensul că procesul s-a finalizat cu succes a fost întărită și de împrejurarea că a transmis la data de 03 aprilie 2018, către consilierul desemnat al administratorului național al contului, un e-mail prin care îl informa cu privire la restituirea în contul C. a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul 2017, ce a avut loc în data de 16 martie 2018, conform e-mail-ului primit automat de la adresa x cu mesajul "emission approved" pe care l-a atașat informării, iar consilierul administratorului național al contului nu i-a comunicat că, în realitate, operațiunea nu a fost finalizată, transmițându-i doar un mesaj de mulțumire pentru informare.

Așadar, prima instanță a apreciat în mod corect că nu se poate reține culpa intimatei-reclamante în restituirea cu întârziere a certificatelor, în condițiile în care aceasta și-a respectat obligațiile legale privind parcurgerea etapelor de restituire, derulate încă din luna martie a anului 2018, informând administratorul național la fiecare etapă parcursă, iar acesta nu i-a adus la cunoștință existența vreunei probleme în procedura de finalizare a operațiunii de restituire.

În contextul factual reținut, instanța de fond și-a întemeiat raționamentul logico-juridic pe interpretarea sistematică a cadrului normativ național și european în materie, constatând astfel în mod just că încălcarea de către autoritățile naționale a propriilor obligații de asistență și accesibilitate, a creat premisele situației în cauză.

Astfel, analizând art. 8 alin. (1) și art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 2013/389 prin care s-a creat registrul Uniunii în conformitate cu Directiva 2003/87/CE, prima instanță a reținut în mod corect că administratorii naționali au obligația expresă de a oferi asistență și sprijin titularilor conturilor și reprezentanților acestora pentru fiecare etapă impusă de lege în vederea finalizării procedurii.

Potrivit art. 16 alin. (3) și alin. (4) teza finală din Directiva 2003/87/CE, statele membre garantează că orice operator care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.

Așa cum s-a arătat, Directiva 2003/87/CE a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 196/2003 privind Fondul de Mediu și prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care, la art. 18 alin. (2) prevede că operatorul fiecărei instalații are obligația de a restitui până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă în anul calendaristic anterior, potrivit dispozițiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.

De asemenea, dispozițiile art. 28 alin. (1) și alin. (4) din H.G. nr. 780/2006 reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă cu privire la penalitatea de 100 euro în echivalent în RON și faptul că plata sumelor nu exonerează operatorul de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.

Recurenta-pârâtă a susținut că din interpretarea art. 18 alin. (2) și art. 28 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 rezultă cu exactitate sfera cazurilor la care se referă ipoteza normei, neexistând motive de a restrânge sau de a extinde aplicarea lui, astfel încât nerespectarea obligației de depunere a certificatelor de emisii până la data de 30 aprilie a fiecărui an se sancționează cu aplicarea unei penalități.

Întrucât aceste norme reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă și ținând cont de faptul că interpretarea dreptului european este realizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pentru a răspunde criticii recurentei-pârâte Înalta Curte urmează să analizeze incidența în cauză a Hotărârii din 29 aprilie 2015 pronunțată în cauza C-148/14, Bundesrepublik Deutschland c/Nordzucker AG, cauză la care a făcut referire intimata-reclamantă și pe care instanța de fond a avut-o în vedere la judecarea cauzei.

Așadar, Hotărârea CJUE pronunțată în Cauza C-148/14 Nordzucker AG din data de 29.04.2015 a interpretat art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE modificată prin Directiva 2004/10/CE, în sensul că "nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate și verificate, în cazul în care se dovedește în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea națională competentă după expirarea termenului de restituire, că s-a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient".

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, sancțiunile pe care statele membre sunt ținute să le prevadă în temeiul art. 16 alin. (1) din Directiva 2003/87 constituie un instrument adaptat într-o astfel de situație, potrivit textului acestei dispoziții, iar sancțiunile respective trebuie să fie proporționale cu încălcarea săvârșită. Aceasta implică, printre altele, faptul că incumbă autorităților naționale competente obligația de a lua în considerare ansamblul împrejurărilor de fapt sau de drept specifice fiecărei spețe pentru a determina dacă o sancțiune trebuie să fie aplicată unui operator și, dacă este cazul, care este acea sancțiune. Această apreciere impune printre altele să se țină seama de comportamentul operatorului, precum și de buna sa credință sau de intențiile sale frauduloase (par. 44).

Instanța de control judiciar observă că această ipoteză își găsește incidența în cauza pendinte, deoarece prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere a urmărit să afle dacă dispozițiile art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE impune ca amenda forfetară să fie aplicată unui operator și în cazul în care o autoritate națională constată ea însăși o neregulă, prin propriile verificări și după expirarea termenului de restituire (par. 36).

Prin urmare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că pârâta a stabilit penalitățile cu nerespectarea principiului proporționalității sancțiunii, care, potrivit jurisprudenței europene, se aplică într-un asemenea caz și dacă se constată că operatorul a fost de bună-credință (par. 43).

În speță, intimata-reclamantă nu a negat existența obligației reglementate de art. 18 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, însă a invocat buna-credință în justificarea restituirii cu întârziere a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care rezultă din eroarea în care s-a aflat în legătură cu etapa de predare a certificatelor, precum și în urma analizării conduitei sale anterior și ulterior datei de 30 aprilie 2018.

Analizând cauza, prima instanță nu a negat, la rândul său, existența obligației reglementate de textul de lege antereferit, însă a procedat la un examen efectiv al cadrului normativ în vigoare care îi circumstanțiază aplicarea și la administrarea probatoriului specific, pentru a determina dacă sancțiunea trebuia sau nu să fie aplicată reclamantei, în împrejurările factuale reținute.

Sub aspectul reliefat s-a apreciat, în contextul în care administratorul național avea obligația de a oferi asistență și sprijin reclamantei pentru fiecare etapă impusă de lege în vederea finalizării procedurii de restituire/predare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar acesta nu a procedat în acest sens, că nu se poate reține culpa părții reclamante în restituirea cu întârziere a certificatelor, abia la data de 07 mai 2018, cu depășirea termenului legal, în condițiile în care aceasta și-a respectat obligația parcurgerii etapelor de restituire, informându-l pe administratorul național despre demersurile efectuate, iar acesta nu i-a adus la cunoștință existența vreunei probleme în finalizarea procedurii de predare/restituire.

În concluzie, instanța de control judiciar reține că raționamentul primei instanțe reflectă o corectă interpretare și aplicare a cadrului normativ incident în materie, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea actelor administrative contestate, și anume: Decizia nr. 143/23.08.2018 de soluționare a contestației administrative și Decizia de impunere nr. x/30.05.2018 emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, prima instanță reținând în mod corect incidența aplicării sancțiunilor cu respectarea principiului proporționalității, în raport cu încălcarea săvârșită, argumentele expuse de recurenta-pârâtă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul recurentei-pârâte și va menține, în consecință, încheierea din data de 17 mai 2019 și sentința de fond atacate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 16/F-CONT din 31 ianuarie 2020 și a încheierii din 17 mai 2019 ale Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.