ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5229/2021

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

I.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, a solicitat: 1.anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei; 2.obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale ale reclamantei în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la salariul de bază ce a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din salariul de bază; 3.obligarea Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată în acest dosar, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației; 4.obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației; 5.obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din O.G. nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

La data de 13.11.2019, reclamanta a formulat cerere de modificare a acțiunii introductive, solicitând:

- să se ia act că petitele 1 și 2 din cererea introductivă au rămas fără obiect;

- modificarea petitul 3, în sensul:

"obligării Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) a sumelor necesare plății drepturilor salariale restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin ce a fost emis (prin care mi se acordă un cuantum total al sporurilor de 30% începând din ianuarie 2018), precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației";

- modificarea petitul 4, în sensul de "a obliga Direcția Națională de Probațiune la plata drepturilor salariale restante ale subsemnatei, în conformitate cu noul ordin ce a fost emis (în care a fost prevăzut un cuantum total al sporurilor de 30% începând din ianuarie 2018), sume actualizate cu rata inflației";

- menținerea petitului 5, precum și cel referitor la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 540 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune și a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 si cele încasate, pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății. A respins capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiției la alocarea de fonduri, ca neîntemeiat, a respins capetele de cerere privind anularea Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018, respectiv emiterea unui nou ordin de salarizare, ca rămase fără obiect, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, văzând emiterea OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, instanța de fond a respins capetele de cerere privind anularea Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 și, respectiv, emiterea unui nou ordin de salarizare, ca rămase fără obiect. Apreciind că "ordinul în discuție a venit să recunoască caracterul nelegal al actului administrativ de salarizare anterior, emis începând cu data de 01.01.2018, din perspectiva cuantumului sporurilor", a reținut că, prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziții de salarizare cu includerea sporurilor în cuantumul cuvenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, "condițiile angajării răspunderii pârâtei fiind îndeplinite".

Prin urmare, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența "dintre venitul pe care l-ar fi obținut și venitul efectiv plătit", motiv pentru care pârâta Direcția Națională de Probațiune a fost obligată la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective.

În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare, a reținut instanța că, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014, Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I si art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Astfel, prima instanță a dispus ca sumele datorate să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data achitării.

Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului Ministerul Justiției să aloce pârâtei Direcției Naționale de Probațiune sumele necesare plății despăgubirilor aferente, curtea de apel a arătat că aceasta nu poate fi primită, apreciind că nu este necesară instituirea unei astfel de obligații prin dispozitiv, pentru următoarele considerente ce rezultă din reglementarea O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv și cea a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice: Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat în funcție de propunerile ordonatorilor principali de credite, care își elaborează propriile bugete, ținând cont de propunerile ordonatorilor secundari și terțiari de credite; în cazul executării unei hotărâri judecătorești definitive, ordonatorii terțiari și secundari de credite au obligația de a propune ordonatorului principal alocarea respectivelor sume; la rândul său acesta din urmă are obligația de a formula propunerea către Ministerul Finanțelor Public, care este obligat prin lege să deschidă creditele bugetare, adică să aprobe cererea ordonatorului principal de credite (în speță, Ministerul Justiției, prin ministru) prin trezoreria statului, în limita căreia se vor efectua repartizări de credite bugetare și plăți; ordonatorul principal de credite va repartiza ulterior creditele bugetare aprobate de Ministerul Finanțelor Publice către ordonatorii secundari și terțiari de credite; ca atare, reclamanta nu poate solicita obligarea pe cale judecătorească a Ministerului Justiției la alocarea sumelor necesare în vederea efectuării plății, această prerogativă fiind stabilită prin lege în sarcina ordonatorului principal de credite, prin parcurgerea unei proceduri administrative.

În ceea ce privește cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța a constatat că nu s-a făcut dovada existenței și întinderii lor.

I.3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinței 540 din 13 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, a arătat că a fost încălcat principiul disponibilității (limitele învestirii instanței), întrucât - respingând ca rămase fără obiect primele două capete de cerere și nefiind învestită cu analizarea pe fond a legalității Ordinului nrr. 3396/C/30.08.2018 - instanța nu putea proceda la constatarea temeiniciei cererii și la acordarea drepturilor salariale astfel cum a dispus prin hotărâre.

A susținut că hotărârea cuprinde și motive contradictorii, dispozitivul referindu-se la Ordinul nr. 3396/C/2018 prin care s-au stabilit noile drepturi salariale pentru personalul de probațiune începând cu data de 01.01.2018, dar la obligarea la plata diferențelor pe o perioadă nereglementată de acest ordin (9.04.2015-30.06.2018). Și considerentele vin în contradicție cu dispozitivul, din aceeași perspectivă.

Au fost încălcate sau aplicate greșit, în opinia recurentei, și normele de drept material incidente (art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 1357 alin. (1) din C. civ. referitor la condițiile răspunderii).

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în raport de prevederile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 6 din același cod, excepția inadmisibilității recursului, susținând că hotărârea atacată este definitivă, întrucât privește un conflict de muncă.

În subsidiar, a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat exclusiv în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

De asemenea, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, prin cererea introductivă, intimata reclamantă a susținut că, în fapt, în data de 09.02.2018 i-a fost comunicat prin e-mail Ordinul MJ nr. 603/C/08.02.2018, în anexa 14 a acestuia stabilindu-se în mod corect, în opinia reclamantei, gradul său profesional, coeficientul de ierarhizare, vechimea în funcție și gradația, însă la salariul de bază a fost stabilit în mod greșit cuantumul total al sporurilor. Cererea de chemare în judecată a fost ulterior modificată, reclamanta solicitând să se ia act că primele două capete de cerere din acțiune au rămas fără obiect, întrucât pârâtul a emis un nou ordin pe parcursul judecății. Totodată, intimata reclamantă a modificat capetele de cerere 3, 4 și 5, în sensul că a solicitat: obligarea Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) sumele necesare plății drepturilor salariale restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin ce a fost emis, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante în conformitate cu noul ordin ce a fost emis, actualizate cu rata inflației. De asemenea, intimata reclamantă a arătat că menține capetele de cerere inițiale referitoare la obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea, la sumele cuvenite, a dobânzii legale și la obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la criticile formulate de recurenta pârâtă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt fondate, întrucât, într-adevăr, dispozitivul hotărârii stabilește o obligație de plată a unor diferențe de drepturi salariale care ar fi cuvenite pentru perioada 09.04.2015-30.06.2018, dar prin raportare la un ordin care reglementează drepturi pentru perioada ulterioară datei de 01.01.2018 și - mai ales - fără ca prin acțiunea introductivă sau prin cererea modificatoare instanța de fond să fi fost legal învestită cu o solicitare de diferențe salariale începând cu data de 09.04.2015 și fără a exista vreo analiză și argumentare în favoarea acordării acestora.

De altfel, nici din considerentele hotărârii recurate nu reiese ce act administrativ de salarizare ar fi analizat instanța pentru a ajunge la concluzia nelegalității lui și a existenței unui prejudiciu decurgând din acesta pentru perioada menționată, în condițiile în care nici Ordinul MJ nr. 603/C/08.02.2018, nici Ordinul nr. 3396/C/2018 nu fac referire la rectificarea vreunei erori de calcul anterioare sau la stabilirea vreunor drepturi anterioare datei de 01.01.2018, judecătorul fondului fiind, de altfel, cel care pornește de la premisa - eronată, lipsită de orice temei - că Ordinul nr. 3396/C/2018 ar fi venit "să recunoască caracterul nelegal al actului administrativ de salarizare anterior".

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii în ceea ce privește aspectele expuse mai sus - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței nr. 540 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2021.