Decizia nr. 5132/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1257/2019 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.08.2018 sub numărul x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea alin. (2) al art. 65 din Titlul IX, Cap. III din Normele de aplicare ale Codul fiscal, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 1 din 6 ianuarie 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 22/13.1.2016 și obligarea autorității publice pârâte la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de reparație pentru daune morale, la cursul din ziua plății. La data de 16.10.2018, Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului. La termenul din 26.11.2018 (primul termen de judecată) reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a precizat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și cu pârâtul-intervenient accesoriu în favoarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a anulat dispozițiile pct. 65 alin. (2) Titlul IX, Cap. III din Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 aprobate prin H.G. nr. 1/2016, a respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată și a admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în limita respingerii cererii principale. Prin încheierea din 26 noiembrie 2018, Curtea de Apel București a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, iar prin încheierea din 11 martie 2019 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că acesta are calitate în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței instanței de fond, dar și împotriva încheierilor menționate au declarat recurs toate cele 3 părți din dosar, astfel: 3.1. Reclamanta A. a formulat recurs împotriva încheierii din 26 noiembrie 2018 și împotriva sentinței nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, solicitând casarea în parte a încheierii sub aspectul soluției de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice și, în rejudecare, respingerea cererii de intervenție accesorie ca indamisibilă în principiu. Solicită de asemenea casarea în parte a sentinței în ce privește dispoziția de admitere în parte a cererii de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în limita respingerii cererii principale și rejudecând în fond, respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor ca neîntemeiată urmare a admiterii cererii principale de anulare a actului normativ; și dispoziția de respingere, în rest, a cererii principale și rejudecând în fond, admiterea cererii privind obligarea pârâților la plata de daune morale si obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 Euro în echivalent în RON la data plătii cu aces titlu. Admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie în favoarea pârâtului este nelegală deoarece cererea de intervenție, deși a fost promovată "în interesul Guvernului", argumentul definitoriu care o susține constă în interesul propriu al Ministerului Finanțelor în cauză dată fiind calitatea sa de inițiator al actului normativ. Argumentul interesului propriu, dată fiind calitatea de inițiator a Ministerului Finanțelor, a fundamentat și constatarea instanței în sensul că sunt îndeplinite condițiiie art. 61 alin. (3) C. proc. civ. respectiv Ministerul Finațențelor Publice, față de calitatea de inițiator, justifică un interes propriu astfel că se justifică încuviințarea în principiu a cererii de intervenție accesorie în favoarea pârâtului" Or intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți. Astfel, nelegal instanța a reținut ca fiind îndeplinite condițiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. incidente cererii de intervenție accesorie și nelegal a admis in principiu cererea de intervenție accesorie, deoarece, ceea ce face diferența între cererea de intervenție principală si cererea de intervenție accesorie este natura interesului, iar existenta interesului propriu califică cererea de interevenție principală, nu cererea de intervenție accesorie. Cererea de interevenție în interesul Guvernului, accesorie, trebuia respinsă ca neîntemeiată deoarece capătul de cerere principal privind anularea dispoziției normative formulat de reclamantă în contradictoriu cu Guvernul, la care s-a limitat obiectul cererii de intervenție accesorie în interesul acestuia, a fost admis de instanță, intervenientul accesoriu având situația juridică a pârâtului pentru care a intervenit și care a pierdut procesul, nu l-a câștigat ca să se justifice admiterea cererii de intervenție. În ce privește capătul de cerere având ca obiect daunele morale, Ministerul Finanțelor Publice a avut calitatea de pârât deoarece modificarea cererii de chemare în judecată sub aspect procesual pasiv prin chemarea sa în judecată în calitate de pârât a fost încuviințată de instanță în baza art. 204 C. proc. civ., iar excepția lipsei calității procesual pasive invocată de aceasta parte în calitatea sa de pârât a fost respinsă ca neântemeiată. instanța constatând că are calitate în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții. Soluția de respingere, în rest, a cererii principale este imprecisă și nedeterminată. Sintagma din dispozitivul sentinței "restul cererii principale, se identifică a fi cererea de obligare la plata de daune morale în sumă de 10.000 Euro, reglementată prin aceleași temeiuri de drept ca și cererea principală, invocate în motivare. Astfel cum dispune chiar textul citat, art. 30 alin. (3) C. proc. civ., soluția asupra cererii accesorii depinde de soluția asupra cererii principale, conform definiției "accesoriul urmează soarta principalului,,. Dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează admiterea acțiunii judiciare administrative formulată de o persoană vătămată prin actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat și s-a dispus, deodată cu posibilitatea acordării de daune morale, ca drept accesoriu dreptului principal constând în anularea actului administrativ, dacă acestea se solicită. Acordarea daunelor morale este reglementată de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca dispoziție consecutivă și obligatorie în cadrul soluționării cererii . Cum în cazul de fată cererea de anulare a actului normativ administrativ a fost admisă, conform acestor dispoziții speciale, dar si celor generale privind accesorialitatea, cererea de obligare la plata daunelor morale trebuia admisă, nu respinsă. În motivarea sentinței, instanța a rezervat capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale în cuantum de 10000 euro, un alineat, alin. (5), pg. 9 din sentință, în care susține că, din probele administrate nu rezultă că prin acțiunea pârâpiori s-a produs reclamantei un prejudiciu moral, fără a răspunde la argumentele de drept, paragrafele 22- 27 din Răspuns la întâmpinarea depusă de Guvern si nici la argumentele de fapt pe care a fundamentat în concret cererea daunelor morale si fără a indica care sunt acele probe la care referă generic si în sarcina cui a fost administrarea lor față de dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 544/2004 sau dacă s-a pus în discuție necesitatea administrării altor probe. Jurisprudenta CJUE sub acest aspect, al nerespectarii dreptului la apărare și a principiului contradictorialitatii, este aplicabilă în mod direct. Instanța și-a încălcat obligația de motivare reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., mai sus citat și jurisprudența CEDO și și CJUE sub acest aspect, obligatorie și aplicabilă prioritar, privind art. 6 CEDO și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE și dreptul de acces la instanță. 3.2. Ministerul Finanțelor Publice formulează recurs împotriva sentinței civile nr. 1267/2019 precum și a încheierii de ședință din data de 10.09.2019, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, iar în subsidiar, rejudecând cauza, admiterea excepției nulității cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, respingerea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Susține că hotărârile au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la încheierea de ședința din data de 11.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins excepția nulității cererii de modificare a cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, la termenul de judecată din data de 26.11.2018 instanța a încuviințat cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice în interesul Guvernului României. La același termen de judecată, intimata-reclamantă a înțeles să formuleze cerere completatoare, în baza art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precizând că solicită lărgirea cadrului procesual, pasiv prin chemarea în judecată inclusiv a Ministerului Finanțelor Publice. Ulterior modificării cererii de chemare în judecată, recurentul pârât a depus întâmpinare prin care a invocat aplicarea dispozițiilor art. 196 C. proc. civ., dispoziții care stabilesc expresia verbis sancțiunea nulității aplicabilă în ipoteza în care cererea de chemare în judecata, în speță, cererea completatoare, nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază (prevăzute la art. 194 lit. d) C. proc. civ.). Așadar, referitor la soluția instanței de fond cu privire la respingerea aplicării sancțiunii nulității cererii completatoare formulată de intimata - reclamantă, arată faptul că, în mod greșit, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 196 din C. proc. civ., În acest sens, potrivit art. 196 C. proc. civ. sunt sancționate cu nulitatea: lipsa numelui sau a prenumelui sau, după caz, a denumirii oricăreia dintre părți, lipsa obiectului cererii, lipsa motivelor de fapt ale acesteia ori lipsa semnăturii părții sau a reprezentantului acestuia, precum și, prin coroborare cu art. 197, netimbrarea sau timbrarea insuficientă a cererii. De asemenea, art. 200 din C. proc. civ. obligă judecătorul să pună în vedere reclamantului să completeze cererea pentru neîndeplinirea oricărei condiții de la art. 194-197, sub sancțiunea nulității. Astfel, art. 196 din C. proc. civ. sancționează cu nulitatea expresă și absolută lipsa elementelor esențiale ale cererii (indicând în mod expres ca nulitate și lipsa motivelor de fapt și de drept ale acesteia). Așadar, raportat la aspectele anterior menționate, susținerile instanței de fond, potrivit cărora, deși intimata-reciamantă nu indică în mod expres motivele de fapt și de drept care să justifice extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice, reiese că motivele incluse în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt incidente și în raport ca Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate și în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile regimului juridic al cererii de modificare a cererii de chemare în judecată. În cazul supus analizei, deși reiese în mod evident că intimata-reclamanta a înțeles să se limiteze doar la indicarea lărgirii cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată inclusiv a Ministerului Finanțelor Publice, neindicând sub nicio formă că motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază solicitarea în raport cu Ministerul Finanțelor Publice sunt cele indicate în cererea de chemare în judecată inițială, așa cum în mod greșit reține instanța de fond, soluția de respingere a excepției nulității cererii de completare a cererii de chemare în judecată contravine normelor de drept procesual civil instituite în mod imperativ prin dispozițiile art. 196 coroborate cu cele ale art. 194 lit. d) din C. proc. civ. . Cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesual - pasive invocate de către Ministerul Finanțelor Publice, din motivarea instanței de fond, precum și dispozitivul acesteia reiese faptul că aceasta a diferențiat calitatea Ministerului Finanțelor Publice în raport de capetele de cerere formulate de către reclamanta, recurentul deținând, în același proces, atât calitatea de intervenient în interesul Guvernului României reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului României, în raport cu capătul de cerere prin care se solicită anularea parțială a H.G. nr. 1/2016, cât și calitatea de pârât în raport cu cel de al doilea capăt de cerere, respectiv capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri. La baza stabilirii răspunderii patrimoniale stă culpa autorității publice emitente a actului care in opinia reclamantei este vătămător această culpă fiind concretizată prin emiterea unui act nelegai, Așadar, între capătul de cerere prin care se solicită anularea unui act administrativ și capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri există o strânsă legătură în sensul că, acordarea de despăgubiri reprezintă întotdeauna o consecință directa a modului de soluționare a cererii principale, în speță, modul de soluționare al capătului de cerere privind anularea parțială a H.G. nr. 1/2016. În acest sens, din raportul juridic care sta la baza atragerii răspunderii civile patrimoniale reiese faptul că autoritatea publică care deține calitate procesuală pasivă în raport cu solicitarea intimatei-reclamante de anulare parțială a H.G. nr. 1/2016 este cea care poate sta în calitate de pârât și în raport cu capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât o eventuală culpă aparține exclusiv acesteia. Prin urmare, motivarea instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepei lipsei calității procesual pasive a MFP este contrară dispozițiilor legate aplicabile în materie de contencios administrativ și constituie un motiv de nelegalitate în sensul reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la sentința civilă nr. 1257/01.04.2019, instanța a reținut o dublă calitate a Ministerului Finanțelor Publice în dosarul nr. x/2018 respectiv, calitatea de inîervenient accesoriu în raport cu cererea principală și totodată calitatea de pârât în raport cu cererea subsecventă. Normele de drept procedural civil reglementează în mod expres și diferit, pe de o parte calitatea procesuală a pârâtului și, pe de altă parte, calitatea procesuală a terțului, în speță a intervenientului accesoriu în interesul pârâtului. Aceste două calități distincte nu pot coexista în cadrul aceluiași proces în sensul că o parte nu poate avea simultan, atât calitatea de pârât, cât și calitatea de intervenient în interesul altui pârât. O a doua critică a sentinței nr. 1257/01.04.2019 vizează însăși analiza problemei de fond cu care a fost investită Curtea de Apel București, respectiv considerentele reținute de către aceasta în soluția sa de anulare a normei criticate de intimata - reclamantă. Instanța de fond în mod greșit nu se raportează la dispozițiile exprese ale art. 3 din Legea 18/1991 privind fondul funciar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora:,,(...) prin deținători de terenuri se înțelege titularii dreptuittî de proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea de posesori ori deținători precari:,, Mai mult decât atât, în același sens sunt și dispozițiile Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, reglementându-se expressis verbis la art. 2 alin. (2) următoarele: "Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare." Prin urmare, apare ca evident faptul că prin acest text de lege organică specială din materia fondului funciar se confirmă caracterul de act doveditor al dreptului de proprietate toate actele emise cu respectarea Legii nr. 18/1991, procesul-verbal de punere fiind unul din acestea. Așadar, plecând de la regula generala stabilită la nivelul legislației primare, respectiv la nivelul Codul fiscal, raportându-ne la dispozițiile în materia fondului funciar, reglementate la nivel de lege, prin care se recunoaște dreptul de proprietate în baza procesului-verbal de punere în posesie, apare ca imperios necesară clarificarea adusă de către legiuitor la nivelul legislației secundare, respectiv precizarea potrvit căreia se consideră proprietari de terenuri de la data punerii în posesia constatată prin procese-verbale și acei contribuabili cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, în condițiile Legii fondului funciar nr. 18/1991. Prin reglementarea în cauză, legiuitorul a asigurat atât respectarea dispozițiilor art. 463 din Codul fiscal în ceea ce privește datorarea impozitului pe terenuri deținute în România, cât și corelarea acestei obligații la calitatea de proprietar recunoscută de dispozițiile Legii nr. 18/1991, în baza proceselor-verbale de punere In posesie. În plus, prin emiterea alin. (2), pct. 65 din H.G. nr. 1/2016, legiuitorul a adus clarificări în executarea și aplicarea actului normativ cu forță superioară în temeiul căruia a fost emis, asigurându-se principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative. Potrivit definiției dată termenului "posesie"' din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar, Potrivit acestui act normativ, posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane. De asemenea, până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor și posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea fundară. Așadar, în baza prevederilor prezentate și a faptului că prin punerea în posesie, posesorul este considerat proprietar, prin dispozițiile pct. 65 din Norme se pun în aplicare prevederile art. 463 din Codul fiscal, în sensul că se fac precizări în ceea ce privește datorarea impozitului pe teren de către persoanele fizice și juridice care dețin în proprietate terenuri, deci inclusiv în cazul punerii în posesie prin procesele-verbale, fișe sau orice alte documente de punere în posesie. Astfel, contribuabilii, conform Codul fiscal, au obligația de a depune o declarație de impunere la organul fiscal în a cărui rază teritorială de competență se află terenul, impozitul calculându-se în funcție de suprafața terenului, rangul localității. În acest sens, în mod corect prin Norme s-a reglementat situația impozitării terenurilor deținute în baza proceselor-verbale de punere în posesie în temeiul Legii nr. 18/1991, prin raportare la folosința exercitată de acestea asupra terenurilor. 3.3. Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, declară recurs împotriva sentinței civile nr. 1257, pronunțată la data de 01.04.2019 de Curtea de Apel București, secția a VM-a contencios administrativ și fiscal. Critică sentința nr. 1257/01.04.2019 având în vedere însăși analiza problemei de fond cu care a fost investită Curtea de Apel București, respectiv considerentele reținute de către aceasta în soluția de anulare a normei criticate de intimata-reclamantă. Instanța de fond în mod greșit nu se raportează la dispozițiile exprese ale art. 3 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar și dispozițiile Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. În mod nefundamentat reține instanța de fond faptul că norma criticată încalcă principiul respectării ierarhiei actelor normative, așa cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind elaborarea actelor normative. Pe cale de consecință, dispozițiile pct. 65 alin. (2) din Titlul IX din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 nu au creat un nou impozit sau o noua categorie de contribuabili și nici nu au reglementat mai mult decât norma primară prevăzută la art. 463 din Codul fiscal, acestea având exclusiv scopul de a elimina posibile interpretări arbitrare și de a asigura justețea impunerii și echitatea fiscala prin care sarcina fiscală a fiecărui contribuabil este necesar să fie stabilită în funcție de mărimea veniturilor sau a proprietăților acestuia, principii care stau La baza reglementărilor din Codul fiscal.

Pozițiile procesuale ale intimaților 4.1. Intimata reclamantă A. solicită respingerea recursului Ministerului Finanțelor în calitatea de pârât, pentru exercitarea lui de o persoană lipsită de interes în baza art. 40 alin. (1) fraza a 2 a C. proc. civ., și în calitatea de intervenient-accesoriu, pentru caracterul neavenit al acestuia în baza art. 67 alin. (4) C. proc. civ. De asemenea, a solicitat nulității recursului declarat de pârâtul Guvernul României. 4.2. Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea recursului promovat de A., menținerea în parte a sentinței civile nr. 1257/01.04.2019 pronunțate de instanța de fond, și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecară ca fiind în totalitate neîntemeiată. 4.3. Guvernul României apreciază ca fiind neîntemeiat recursul declarat în cauză de către reclamantă și, pe cale de consecință, solicită respingerea lui. 4.4. Recurenta reclamantă a invocat excepția nulității întîmpinărilor depuse de către intimați raportat la nerespectarea termenului de 15 zile raportat la art. 490 alin. (2) și 471 1 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte reține că, in cadrul judecatei în primă instanță, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., paratul are obligatia de a depune intampinare în termen de 25 de zile de la momentul la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată. Aceasta obligatie este prevazută sub sancțiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publica, daca legea nu prevede altfel (art. 208 alin. (2). În ceea ce priveste judecata în apel, potrivit art. 471 1 alin. (3) C. proc. civ., intimatului ii revine obligatia de a depune intampinare in termen de cel mult 15 zile de la comunicarea cererii si a motivelor de apel. Avand in vedere specificul căii extraordinare de atac a recursului, întrucat se pot invoca doar motivele de nelegalitate prevazute expres de art. 488, legiuitorul a prevazut un termen mai lung pentru depunerea acesteia, de 30 de zile de la data comunicarii intampinarii (art. 490 alin. (2). Înalta Curte a constatat că în procedura prealabilă fixării primului termen de judecată, în prezenta cauză, recursurile le-au fost comunicate părților intimate cu mențiunea că, în termen de 30 zile de la primirea lor, au obigația de a depune întâmpinare. Prin urmare, nu a fost încălcat vreun termen procedural imperativ, care să impună sancțiunea invocată de către recurentă, dimpotrivă, intimații au respectat dispozițiile legale și specificațiile din comunicarea făcută de către instață.

Aspecte de fapt și de drept relevante în cauză Potrivit art. 463 din Codul fiscal: (1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. (2) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra terenului, taxa se datorează de persoana care are relația contractuală cu persoana de drept public. (3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum și taxa pe teren prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul. Potrivit pct. 65 alin. (2) Titlul IX, Cap. III din Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 aprobate prin H.G. nr. 1/2016: (2) Se consideră proprietari de terenuri și acei contribuabili cărora, în condițiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, li s-a constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, după caz, de la data punerii în posesie constatată prin procese-verbale, fișe sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, chiar dacă nu este emis titlul de proprietate. Împotriva dispozițiilor cuprinse în pct. 65 alin. (2) Titlul IX, Cap. III din Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 aprobate prin H.G. nr. 1/2016 reclamanta A. a formulat plângere prealabilă în condițiile art. 71 Legea 554/2004, plângere ce a fost soluționată de Guvernul României în sensul respingerii, prin adresa nr. x/13.08.2018. Reclamanta și-a justificat calitatea și interesul de a promova litigiul de față prin raportare la împrejurarea că, i s-a emis titlul de proprietate în temeiul Legii 18/1991 la data de 20.07.2017 de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Buzău, iar organele fiscale i-au stabilit obligația de plată a impozitului pe teren și pentru perioada anterioară emiterii titlului de proprietate. Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului. În motivare, a arătat din preambulul H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, acest act normativ a fost emis în baza art. 108 din Constituția României, ce reglementează competența Guvernului de a adopta acte normative cum sunt ordonanțele și hotărârile, precum și în baza art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice, a precizat că acesta este inițiatorul Hotărârii Guvernului României nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, justificând astfel, calitatea procesuală de intervenient în interesul Guvernului României. La termenul din 26.11.2018 (primul termen de judecată) reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a precizat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât. În drept au fost invocate dispozițiile art. 204 C. proc. civ. La același termen, Curtea în baza art. 61 alin. (3) C. proc. civ. a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Guvernului României. Pârâtul-intervenient Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea completatoare prin care a invocat excepția lipsei motivelor de fapt și de drept prin raportare la dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. d) și art. 196 alin. (1) C. proc. civ. și excepția lipsei calității procesuale pasive. La termenul din 11.03.2019 Curtea a respins ca neîntemeiate excepția de inadmisibilitate invocată de Guvern, excepția lipsei motivelor de fapt invocată de Ministerul Finanțelor Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul Finanțelor Publice.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința și încheierile atacate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor, calitatea procesuală de intervenient accesoriu i-a fost stabilită prin încheierea de ședință din 26.11.2018, de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie, încheiere pe care recurentul- intervenient accesoriu nu a atacat-o. În calitatea de intervenient-accesoriu, Ministerul a declarat recurs împotriva sentinței instanței de fond, cale de atac care s-ar fi socotit neavenită dacă partea pentru care a intervenit (Gvernul) nu ar fi exercitat calea de atac, ar renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta ar fi fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă în cauză, după cum va rezulta din considerentele de la pct. 6.2. Pe de altă parte, calitatea procesuală de pârât în cauză este consecința încuviințării, în baza art. 204 C. proc. civ., a cererii reclamantei de modificare a cadrului procesual pasiv, dispusă prin aceeași încheiere de ședință din 26.11.2018 când instanța, înlăturând observația intervenientului- accesoriu asupra cumulului calității procesuale de intervenient accesoriu cu cea de pârât, a constatat posibilitatea cumulului de calități procesual-pasive de către aceeași parte, neatacată de recurent. Intimata reclamantă susține că se impune respingerea recursului Ministerului Finanțelor în calitatea de pârât, pentru exercitarea lui de o persoană lipsită de interes în baza art. 40 alin. (1) fraza a 2 a C. proc. civ. dar recurentul pârât a criticat și încheierea de dezbateri din 11.03.2019 prin care instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, corect reținând instanța calitatea sa de pârât cât privește cererea în pretenții, respectiv cererea accesorie de obligare la plata daunelor morale. Contrar susținerilor recurentului, soluția de respingere a excepției nulității cererii completatoare depusă de reclamantă cu privire la Ministerul Finanțelor a fost motivată de către prima instanță, aceasta reținând că deși, reclamanta nu indică în mod expres motivele de fapt și de drept care să justifice extinderea cadrului procesual prin introducererea în cauză a Ministerului Finanțelor, reiese că motivele incluse în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt incidente și în raport de Ministerul Finanțelor. Este real că Ministerul Finațelor era parte în proces prin încheierea din 26.11.2018 când s-a dispus admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, însă, așa cum s-a arătat anterior, instanța, înlăturând observația intervenientului- accesoriu asupra cumulului calității procesuale de intervenient accesoriu cu cea de pârât, a constatat posibilitatea cumulului de calități procesual-pasive de către aceeași parte iar aceste considerente, nerecurate, au dobândit autoritate de lucru judecat (dosar fond). În ceea ce privește normele metodologice contestate de reclamantă, judicios a stabilit judecătorul cauzei că prin intermediul acestora s-a realizat o extindere a sferei de aplicare a impozitului pe teren respectiv s-a adăugat o nouă categorie de contribuabili și anume persoanele cărora în condițiile Legii fondului funciar nr. 18/1991 li s-a constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, după caz, de la data punerii în posesie constatată prin procese-verbale, fișe sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, chiar dacă nu este emis titlul de proprietate. Or procesul-verbal de punere în posesie sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale au strict rolul de a identifica terenul la care este îndreptățit titularului cererii și stau, din această perspectivă, la baza emiterii titlului de proprietate. De asemenea, exercitarea stăpânirii de fapt asupra terenurilor în temeiul proceselor-verbal de punere în posesie nu determină calificarea celor în privința cărora au fost încheiate respective acte de punere în posesie ca proprietari în sensul Legii 18/1991. 6.2. În ceea ce privește recurul declarat de către Guvernul României, intimata reclamantă a invocat excepția nulității lui, motivat de faptul că demersul juridic susținut de către pârât îi aparține recurentului intervenient accesoriu, Ministerul Finanțelor, Guvernul asumându-și proprietatea intelectuală și individualitatea conținutului căii de atac promovate de Minister. Cu alte cuvinte, cererea de recurs a Guvernului este reproducerea cererii de recurs a interveninetului accesoriu Ministerul, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și 486 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că nu se poate reține în cauză o astfel de sancțiune procedurală, demersul juridic promovat de către Guvern fiind motivat, chiar dacă motivele invocate sunt similare celor susținute de Ministerul Finanțelor. C. proc. civ. sancționează cu nulitatea lipsa motivării iar nu similitudinea unor motive de nelegalitate invocate prin recursuri diferite. Este însă adevărat că, răspunzând criticilor de nelegalitate a sentinței recurate, invocate de către Minister, Înalta Curte a dat un răspuns inclusiv motivelor de recurs invocate de către Guvern, neimpunându-se reluarea considerentelor de la pct. 6.2, sub acest aspect. Totuși, în completarea considerentelor menționate, Înalta Curte reține succint următoarele: - textul legal criticat este doar o normă de punere în aplicare a art. 463 alin. (1) Codul fiscal, articol care prevede că impozitul se datorează de persoana care are în proprietate terenul situat în România; calitatea de contribuabil este atrasă de calitatea de proprietar și nu invers; - textul criticat adaugă la lege (Codul fiscal) și încalcă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000; - textul legal criticat încalcă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție respectiv deciziile obligatorii nr. 1/1997 și nr. 42/2016, precum și jurisprudența CEDO, întrucât se percepe un impozit în condițiile în care nu se asigură certitudinea dreptului de proprietate (cauza Vergu c. României); - textul legal criticat încalcă art. 44 din Constituție, întrucât determină obligații pentru proprietar, deși acesta nu are drepturile corelative proprietății (cum ar fi atributul dispoziției). 6.3. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte reține că, un prim motiv invocat de către parte, în temeiul căruia aceasta a solicitat casarea deciziei recurate, vizează nelegalitatea prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta oprindu-se la teza nemotivării, în acest sens, fiind redate inclusiv paragrafe din sentință care, în opinia părții, ar justifica critica formulată în recurs. Contrar afirmației recurentei, hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ. De principiu, un raționament logico-juridic eronat sau incomplet pot conduce la o nemotivare însă, faptul că recurenta-reclamantă nu a fost de acord cu raționamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare. În analiza deciziei recurate se constată că instanța de fond a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor. Instanța de fond, analizând capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea daunelor morale, a examinat toate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la probele care au fost administrate și la normele de drept aplicabile litigiului, expunând printr-o motivare coerentă și lipsită de contradicții sau de ambiguități, considerentele de fapt și de drept pentru care a pronunțat hotărârea de respingere a acesîui capăt de cerere. Nu pot fi primite criticile vizând încălcarea dreptului la apărare, a jurisprudenței Curții Constituționale,CEDO sau CJUE, obligația de motivare nepresupunând existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. În ceea ce privește susținerea recurentei reclamante, referitoare la nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil, părțile au avut posibilitatea de a formula apărări atât scris cât și în ședință publică pe parcursul mai multor termene de judecată. De asemenea, instanța de fond s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor părților. Prin urmare, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate. Cu privire la nelegalitatea admiterii în principiu a cererii de intervenție, temeiul acesteia a fost art. 61 C. proc. civ. Potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ.:, Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.,, Alineatul 3 al aceluiași articol face vorbire despre intervenția accesorie, care srijină numai apărarea uneia dintre părți însă cele două texte de lege trebuie corelate în sensul că inclusiv intervenientul accesoriu trebuie să facă dovada unui interes, așa cum a reținut și instanța de fond. Aceasta deoarece terțul, intervenind în proces, trebuie să justifice un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfășoară între alte persoane, fără a deveni un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit, deși natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, în vreme ce intervenția principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părților inițiale. Așadar, intervenientul accesoriu trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține, în vreme ce intervenientul principal trebuie să pretindă pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. Dacă dreptul terțului este amenințat sau dacă prejudiciul pe care acesta l-ar putea suferi este iminent, grija sa de a preveni încălcarea dreptului sau realizarea prejudiciului îi conferă legitimare procesuală activă în formularea unei cereri de intervenție. În speță, emitentul H.G. nr. 1/2016 este Guvernul României iar nu Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind doar inițiator respectiv contrasemnatar. Corect a apreciat instanța de fond că, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice și-a manifestat interesul propriu, legitim, actual și concret "de a interveni în proces și de a dovedi legalitatea cadrului normativ aplicabil în domeniul finanțelor publice" sprijinind apărarea Guvernului României în calitatea sa de emitent al actului normativ a cărui anulare parțială s-a solicitat. Susține recurenta reclamantă că cererea de interevenție în interesul Guvernului, accesorie, trebuia respinsă ca neîntemeiată deoarece capătul de cerere principal privind anularea dispoziției normative formulat de reclamantă în contradictoriu cu Guvernul, la care s-a limitat obiectul cererii de intervenție accesorie în interesul acestuia, a fost admis de instanță. Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că, deși, strict formal, susținerile părții sunt corecte, recurenta reclamantă nu relevă o vătămare care care să justifice casarea hotărârii instanței de fond. De altfel, în condițiile în care petitul principal al acțiunii a fost admis, criticile recurentei apar ca fiind lipsite de un folos practic în ceea ce privește soluția asupra cererii de intervenție, cerere accesorie, în interesul Guvernului. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 de euro, simpla afirmație potrivit căreia admiterea primului capăt de cerere ce vizează anularea art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 1/2016 ar determina implicit admiterea și a capătului de cerere ce vizează plata sumei de 10.000 euro nu poate fi primită. Analizând capătul de cerere prin care au fost solicitate daune morale, judecătorul fondului a constatat că din probele administrate nu rezultă ca prin acțiunea pârâților i s-a produs reclamantei un prejudiciu moral care să necesite o reparație materială. În plus, Curtea a reținut că simpla anulare a dispoziției iegale contestate constituie o reparație adecvată și suficientă. Or, prin adoptarea H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal nu s-a făcut dovada faptului că recurentei-reclamante i-au fost lezate drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale pentru a opera răspunderea civilă delictuală. Așa cum sesizează și unul dintre intimați, nici prin calea de atac promovată recurenta-reclamantă nu aduce argumente pertinente care să infirme soluția instanței de fond cu privire la respingerea capătului de cerere prin care a solicitat plata a 10.000 euro.

Temeiurile de drept ale soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., art. 20 din L.554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2018 și împotriva sentinței nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat. Va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva încheierii din 11 martie 2019 și împotriva sentinței nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat. Va respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței nr. 1257 din 01 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,