SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BLIDARU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 8695/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 noiembrie 2007 DEFINITIVF 31/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Blidaru c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, A. Gyulumyan, E. Fura-Sandström, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători, și dlui S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 octombrie 2007, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 8695/02) îndreptat împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Verginia Blidaru și dl Nicolae Blidaru ( la data de 1 ianuarie a fiecărui an, Comisia a adoptat o decizie de modificare a Regulamentului (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, 28.2.2011, p. 1). În special, reclamanții au susținut că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a primit acțiunea în anulare formulată de procurorul general, a avut ca efect încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil, astfel cum este recunoscut la art. 6 din Convenție și a dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, cu încălcarea articolului 1 din protocol. 1 la Convenție. La 1 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Reclamanții s-au născut în 1940 și, respectiv, 1947 și locuiesc în Calan și Hunedoara. Recurenta, Verginia Blidaru este sora reclamantului Nicolae Blidaru. Geneza cauzei Înainte de 1991, achiziționarea de automobile de către persoane fizice era reglementată de mai multe texte, al căror scop principal era planificarea producției naționale și a importurilor de automobile, în funcție de cerere, și furnizarea de facilități de cumpărare pentru populație. noiembrie 1962, persoanele care doreau să cumpere un automobil trebuiau să depună, într-un cont deschis în acest scop la casa de economii, o sumă de bani corespunzătoare prețului mașinii. Acest cont era plătit cu 2% pe an, cu o rată mai mică decât cea practicată în mod obișnuit de casa de economii. Contul era destinat exclusiv achiziționării unei mașini, dar titularul său era liber să retragă banii în orice moment. În conformitate cu instrucțiunile emise de ministerele de Finanțe și Economie pentru aplicarea deciziei menționate anterior, livrarea autovehiculelor era efectuată de întreprinderea de stat pentru distribuția produselor sportive ( În 1981, reclamanta a depus la casa de economii a Deva (adică la casa de economii de la banca de economii de la Deva) suma de 70 000 de lei vechi (ROL) pentru a cumpăra un automobil ARO 243. Suma reprezenta 64% din prețul mașinii. 10. În 1990, reclamanta a pus la casa de economii suma de 114 Cu toate acestea, banca de economii nu a plătit la IDMS suma reprezentând în acest moment prețul total al automobilelor. 11. Potrivit reclamanților, aceste sume au fost plătite de solicitant în numele recurentei. 12. Potrivit afirmațiilor recurentei, aceasta a solicitat de mai multe ori casei de economii să plătească suma către IDMS, dar plata a fost refuzată, pe motiv că automobilul nu era încă disponibil pentru a fi retras de reclamantă. 13. În 1991, reclamanta a fost informată că prețul mașinii a crescut la 330 000 ROL și a decis să transfere suma depusă la fondul de economii la o bancă comercială, Banca română pentru dezvoltare - filială a Potrivit afirmațiilor recurentei, aceasta a solicitat BRD de mai multe ori să încheie un contract de credit, dar banca a refuzat în continuare să înregistreze cererea de credit, precum și să încheie contractul de credit, pe motiv că reclamanta nu putea veni încă să ia automobilele. Printr-o acțiune introdusă împotriva BRD, a casei de economii și a centrului general de comercializare a autovehiculelor ARO, recurenta, care a fost reprezentată de solicitant, a solicitat punerea sub semnul întrebării a răspunderii civile a acestor trei organisme în temeiul articolului 998 din Codul civil, pentru a obține condamnarea lor in solidum pentru plata despăgubirilor în valoare de 500 000 000 ROL, reprezentând valoarea actualizată a prejudiciului material suferit. 16. Printr-o hotărâre din 18 iunie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Hunedoara a primit acțiunea, pe motiv că BRD, fondul de economii și centrul general de comercializare a autovehiculelor ARO erau responsabile pentru lipsa de predare a automobilului către reclamantă. Tribunalul le-a condamnat pe cele trei organisme să plătească în solidum recurentei suma de 500 000 000 ROL 17. Tribunalul a considerat că fondul de economii nu și-a îndeplinit obligația de a transfera suma către organismul care comercializa automobilele ARO la momentul respectiv, IDMS, în timp ce, începând cu 7 februarie 1990, recurenta depunea prețul total al automobilelor. Pe de altă parte, centrul general de comercializare a autovehiculelor ARO, în calitate de succesor al IDMS, nu respectase ordinea de prioritate pentru livrarea autovehiculelor, întrucât ar fi trebuit să convoace recurenta pentru a-și putea retrage automobilul din 1981. Tribunalul a considerat că BRD a fost, de asemenea, vinovată, deoarece nu și-a îndeplinit obligația de a credita reclamanta cu suma care permitea transferul noului preț al autoturismelor către IDMS, în timp ce reclamanta și-a transferat banii către BRD tocmai pentru a împrumuta diferența de preț. 18. În octombrie 2002, tribunalul departamental din Hunedoara a primit apelul BRD, al casei de economii și al centrului general de comercializare a autovehiculelor ARO. Potrivit tribunalului departamental, depunerea de către reclamant a unei sume echivalente prețului autoturismelor nu a avut ca efect crearea unei obligații pentru fondul de economii sau BRD de a efectua plata sumei către IDMS. În schimb, titularul contului special a fost obligat să formuleze o cerere de plată a banilor către IDMS. În absența unei cereri în acest sens, suma trebuia să rămână în contul special, la dispoziția titularului. 19. Tribunalul departamental a considerat, de asemenea, că reclamanta s-a limitat la transferul sumei din fondul de economii către BRD, fără a formula o cerere pentru obținerea unui credit bancar care să îi permită obținerea diferenței de preț. În plus, tribunalul județean a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță ar fi trebuit să ia în considerare prescrierea extinctivă și să constate că reclamanta avea dreptul de a revendica suma depusă numai împotriva BRD și numai până în 1994. Tribunalul departamental a considerat că centrul general de comercializare a autovehiculelor ARO nu avea capacitatea de a fi judecat, deoarece nu era succesorul IDMS, care se ocupa anterior de comercializarea autovehiculelor. 20. Prin hotărârea definitivă din 8 ianuarie 2003, Curtea de Apel din Alba Iulia a primit recursul formulat de recurentă și a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 iunie 2002. Curtea de Apel a primit, de asemenea, cererea recurentei de rambursare a cheltuielilor de procedură. 21. Ulterior, reclamanții au încercat să obțină executarea forțată a hotărârii definitive prin care cele trei entități au fost obligate să plătească suma de 500 000 000 ROL, precum și costurile procedurale de 72 498 237 ROL 22. Casa de economii sesizează Curtea de Apel din Alba Iulia cu privire la o contestație în anulare, care a fost respinsă la 5 iunie 2003, precum și cu privire la o cerere de revizuire, care a fost respinsă la 2 septembrie 2003 acțiunea în anulare formulată de procurorul general 23. La 7 ianuarie 2004, cu o zi înainte de expirarea termenului legal de un an de la data hotărârii definitive a Curții de Apel de la Alba Iulia, pronunțată la 8 ianuarie 2003, procurorul general al României sesizează Curtea Supremă de Casație și Justiție cu privire la o acțiune în anulare 24. Într-o primă decizie din 10 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în urma cererii procurorului general, suspendarea executării hotărârii. 25. Ședința pe fond a avut loc la 27 aprilie 2004. Procurorul general a susținut că hotărârea Curții de Apel a fost pronunțată ca urmare a unei necunoașteri esențiale a legii, ceea ce a condus la o apreciere falsă a fondului cauzei. Acesta a subliniat faptul că fondul de economii și BRD nu aveau nicio putere de a efectua plata către IDMS a sumei depuse de reclamant și că centrul general de comercializare a autovehiculelor ARO nu avea capacitatea de a fi în instanță ca parte pârâtă. Reprezentantul recurentei a solicitat respingerea acțiunii ca fiind nefondată. 26. Prin hotărârea din 27 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit acțiunea ananulată și a pronunțat hotărârea din 8 ianuarie 2003 a Curții de Apel din Alba Iulia. Aceasta a confirmat decizia din 1 octombrie 2002 a tribunalului departamental din Hunedoara, prin care a fost respinsă acțiunea recurentei. Înalta Curte reține că fondul de economii și BRD nu erau în măsură să decidă atunci când trebuiau să efectueze plata sumei de bani, IDMS și titularul contului fiind singurii care puteau decide cu privire la lichidarea contului. Comisia a considerat, de asemenea, că centrul general de comercializare a autovehiculelor ARO nu era succesorul IDMS și, prin urmare, nu era obligat de obligațiile acestuia din urmă. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 27. Cea mai mare parte a dreptului intern relevant privind acțiunea în anulare este descrisă în Hotărârile Brumărescu c. România, [GC], n 28342/95, § 32-33 CEDH 1999-VII și Masinexport Import Industrial Group SA c. România, 22687/03, 1 decembrie 2005, § 22. 28. Dreptul intern relevant privind regimul special al vânzării de automobile către populație este descris în Decizia Association și Liga pentru protecția cumpărătorilor de automobile, Ana Abid și 647 alții c. România (dec.), n 34746/97, 10 iulie 2001 29. printr-un regulament de urgență ( Ordonanța de urgenta ) a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, publicat în Jurnalul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-330 Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare a fost abrogat; totuși, în temeiul dispozițiilor tranzitorii din acest act normativ, hotărârile judecătorești pronunțate până la data intrării în vigoare a regulamentului menționat anterior erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunțate deciziile. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță și a dreptului lor la respectarea bunurilor, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, ca urmare a anulării de către Înalta Curte de Casație și a unei hotărâri definitive, ca urmare a unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general. 31. Potrivit guvernului, reclamanta Nicolae Blidaru nu poate pretinde că este victimă a presupuselor încălcări, care nu sunt afectate în mod direct de niciuna dintre actele sau omisiunile autorităților pe care le denunță, susținând că numai reclamanta Verginia Blidaru a avut calitatea de parte în procedura internă 32. Reclamanții invită Curtea să continue examinarea cauzei. Reclamantul Nicolae Blidaru arată că banii plătiți de sora sa, pentru achiziționarea unui automobil, reprezentau valoarea muncii sale la el, timp de mai mult de 20 de ani. 33. Curtea constată că cei doi solicitanți au depus cererea în nume propriu, susținând o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 6 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceasta reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de "victima" este o noțiune autonomă care trebuie interpretată independent de noțiunile de drept intern referitoare, de exemplu, la interesul sau calitatea de a acționa. art. 34 din Convenție desemnează prin: Victima: persoana vizată direct de actul sau omisiunea în cauză (Tauira și alții c. Franța, nr. 28204/95, Decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Deciziile și rapoartele (DR) 83, p. 112). 34. Curtea ia notă de faptul că din toate documentele care i-au fost prezentate reiese că reclamanta a depus, într-un cont deschis la casa de economii și apoi la banca BRD, o sumă de bani corespunzătoare prețului unei mașini, creanță pe care a fost ulterior recunoscută prin Hotărârea din 8 ianuarie 2003 a Curții de Apel din Alba Iulia, în urma unei proceduri inițiate de aceasta. Potrivit reclamanților, această sumă a fost pusă la dispoziția recurentei Verginia Blidaru, de către fratele său, recurentul Nicolae Blidaru. 35. Curtea observă în primul rând că recurentul Nicolae Blidaru nu a fost parte la procedura civilă privind presupusa creanță a surorii sale, recurenta Verginia Blidaru. Prin urmare, Comisia constată că acest solicitant nu a fost direct preocupat de presupusele încălcări ale dreptului la un proces echitabil în procedura inițiată de cealaltă recurentă și consideră, prin urmare, că nu se poate pretinde a fi victimă, în sensul articolului 34 din convenție, a presupusei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Asociația și Liga pentru protecția cumpărătorilor de automobile, Ana Abid și 647 alții c. România (dec.), n 34746/97, 10 iulie 2001). 36. În plus, Curtea constată că, în urma procedurii pe care a inițiat-o în fața instanțelor interne, recurenta Verginia Blidaru a fost recunoscută ca titulară a unei creanțe, printr-o hotărâre definitivă din 8 iulie 2001 prin care se pronunțase o hotărâre judecătorească în sensul art. ianuarie 2003. Această hotărâre a fost anulată de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma unei acțiuni în anulare și constată că reclamantul, Nicolae Blidaru, nu a fost direct afectat de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și, prin urmare, consideră că nu se poate pretinde a fi victimă, în sensul art. 34 din Convenție, a unei încălcări a art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție. 37. Prin urmare, această parte a cererii, în măsura în care este introdusă de domnul Nicolae Blidaru împotriva unei măsuri care l-a lovit direct pe domnul Verginia Blidaru, este incompatibilă cu dispozițiile convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. 38. Curtea constată că cererea în măsura în care este formulată de domnul Verginia Blidaru (denumită în continuare "doamna reclamantă" mai jos) nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să se declare cererea admisibilă. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 39. Potrivit recurentei, hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a primit acțiunea în anulare formulată de procurorul general împotriva unei decizii definitive, a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 40. Guvernul face trimitere la cazul Brumarescu , în cazul în care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a contestarii unei decizii definitive ca urmare a introducerii unei acțiuni în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreționară (Brumărescu citată anterior punctul 62). Cu toate acestea, guvernul subliniază că, în cazul de față, spre deosebire de cauza menționată anterior, acțiunea în anulare a fost introdusă în termenul legal de un an de la data hotărârii atacate și că nu era expresia unei puteri discreționare a procurorului general. În această privință, acesta susține că faptele au fost stabilite în principal în mod eronat de către instanțele inferioare, în special în ceea ce privește natura relațiilor contractuale dintre părți. Având în vedere faptul că această eroare nu a fost corectată prin căile de atac obișnuite, guvernul consideră că singura posibilitate de a restabili ordinea juridică a fost intervenția procurorului general prin acțiunea extraordinară în anulare. Pe de altă parte, guvernul arată că reclamanta și-a putut apăra în mod echitabil cauza în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. 41. Recurenta contestă argumentele guvernului. 42. Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, menționat anterior, § 61). În conformitate cu acest principiu, nicio parte nu este împuternicită să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie cu privire la aceasta. Instanțele superioare trebuie să-și folosească puterea de supraveghere doar pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a efectua o nouă examinare. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că există două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unui caz. Acest principiu nu poate fi exclus decât atunci când există motive substanțiale și imperative care impun acest lucru (Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52, CEDO 2003 IX). 43. În cazul de față, Curtea constată că inculpații în procedura internă, și anume trei persoane juridice de drept privat, au avut la dispoziție două căi de atac ordinare, apelul și acțiunea, pentru a-și exprima criticile cu privire la hotărârea din 18 iunie 2002, pe care, de altfel, le-au exercitat. De asemenea, acestea au exercitat fără succes două căi de atac extraordinare, și anume o contestație în anulare și o revizuire. În niciun moment procurorul nu a intervenit în procedură. 44. În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii în anulare, deși în speță, spre deosebire de cazul Brumãrescu , în cazul în care procurorul general nu era obligat de niciun termen, exercitarea acestei căi de atac extraordinare a intervenit în termenul legal de un an prevăzut la art. 330 din Codul de procedură civilă, Curtea consideră că această diferență nu este de natură să determine o abordare diferită a cauzei Brumãrescu 45. În această privință, Comisia subliniază că în prezenta cauză se regăsesc celelalte două elemente care au condus, în cauza Brumarescu, la constatarea necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice și, prin urmare, a încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție. și anume intervenția într-un litigiu civil al procurorului general care nu era parte la procedură și contestarea unei hotărâri definitive care a dobândit autoritatea de lucru judecat (a se vedea, de asemenea, Masinexportimport Industrial Group SA c. România, n 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005). 46. În sfârșit, Curtea arată că, printr-un regulament de urgență nr. 58 din 25 În iunie 2003, acțiunea în anulare în materie civilă a fost eliminată, autoritățile române recunoscând astfel, cel puțin indirect, că această cale de atac extraordinară era contrară principiului securității rapoartelor juridice. 47. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că anularea hotărârii definitive din 8 ianuarie 2003 a adus atingere dreptului recurentei la un proces echitabil. 48. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 III. Recurenta se plânge că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, astfel cum se recunoaște la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 50. Comisia consideră că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a hotărârii definitive din 8 ianuarie 2003 a constituit o privare de dreptul său la respectarea proprietăților sale, privațiune care nu urmărea un scop de utilitate publică. 51. Guvernul consideră că intervenția în dreptul recurentei cu privire la respectarea bunurilor sale a fost prevăzută de lege și că urmărește un interes legitim, și anume repararea unei erori comise de instanțele inferioare, în aprecierea pretențiilor recurentei. 52. Curtea amintește că creanța recurentei fusese stabilită printr-o hotărâre definitivă din 8 ianuarie 2003 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurenta avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 53. Curtea arată apoi că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a anulat hotărârea definitivă din 8 ianuarie 2003 și a statuat că reclamanta nu avea nici o creanță împotriva părților pârâte. Curtea consideră că această situație este similară cu cea a reclamantului în cauza Brumãrescu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea din 27 aprilie 2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect privarea dlui Verginia Blidaru de proprietatea sa în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumarescu, citată anterior, § 73-74). 54. Curtea amintește că o privare de proprietate care intră sub incidența acestui al doilea standard poate fi justificată numai dacă se demonstrează în special că aceasta a intervenit din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice interferență în exercitarea proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74. 55. În cazul de față, Curtea constată că guvernul invocă o eroare de apreciere a faptelor de către instanța de primă instanță și de către Curtea de Apel, nu o eroare de drept, pentru a justifica interferența în dreptul la respectarea bunurilor recurentei. Cu toate acestea, în acest caz, părțile pârâte au putut beneficia de căile de atac obișnuite și extraordinare pentru a contesta aprecierea faptelor în fața diferitelor instanțe. În consecință, Curtea consideră că, în pofida marjei de apreciere de care dispune statul în această privință, această pretinsă eroare nu poate fi suficientă pentru a legitima privarea unui bun dobândit în mod legal ca urmare a unui litigiu civil definitiv încheiat (a se vedea, de asemenea, Hotărârea Masinexport Import Industrial Group SA ., citată anterior, § 46) 56. În plus, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect nu a fost menținut și că recurenta a suportat o sarcină specială și exorbitantă din moment ce a fost privată nu numai de valoarea actualizată a depozitului său bancar, ci și de orice despăgubiri în această privință. 57. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. IV privind aplicarea articolului 41 din Convenție 58. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. (RON), și anume echivalentul sumei actualizate pe care a plătit-o în contul special pentru achiziționarea unui automobil și prezintă Curții un raport de expertiză contabilă privind actualizarea sumei pe care a plătit-o în contul special; potrivit acestui raport, suma actualizată se ridică la 64 209 RON. 60. Recurenta susține că presupusele încălcări i-au provocat un sentiment grav de nedreptate și au contribuit la degradarea stării sale de sănătate și solicită daune morale de 50 000 EUR. 61. Guvernul contestă aceste pretenții și reiterează că suma acordată prin Hotărârea din 8 ianuarie 2003 era de 50 000 RON (de exemplu, 500 000 RON). 000 ROL) și că suma sa actualizată având în vedere indicele inflației ar fi de 68 370 RON, adică 20 200 EUR, la rata medie de schimb practicată în 2005 de Banca Națională a României. În ceea ce privește prejudiciul moral solicitat de reclamantă, guvernul consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o satisfacție echitabilă suficientă și subsidiară face trimitere la Hotărârea Stere și la alte hotărâri ale Curții, nr. 25632/02, 23 februarie 2006, în care Curtea a alocat 1 000 EUR fiecărui solicitant, în temeiul prejudiciului moral. 62. Curtea constată că, printr-o hotărâre din 8 ianuarie 2003, a Curții de Apel din Alba Iulia, reclamantei i s-a recunoscut o creanță de 500 000 000 ROL, adică 13 314 EUR, la rata medie de schimb practicată în 2003 de Banca Națională a României. În plus, aceasta a obținut rambursarea cheltuielilor judiciare suportate în cadrul procedurii, ridicându-se la 72 498 237 ROL, adică 1 930 EUR. Având în vedere informațiile prezentate de părți cu privire la valoarea actualizată a creanțelor recurentei, Curtea consideră că este necesar să se aloce recurentei 22 200 EUR pentru prejudiciul material. 63. În ceea ce privește repararea prejudiciului moral, având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea decide să aloce reclamantei 1 000 EUR pentru prejudicii morale. Recurenta solicită 1575 RON pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții, și anume costul călătoriilor la Strasbourg ale dlui Nicolae Blidaru, pentru a consulta dosarul. 65. Guvernul arată că reclamanta nu a depus nicio justificare în această privință. 66. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere faptul că reclamanta nu a furnizat niciun document justificativ, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața Curții. Interese moratorii 67. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la recurenta Verginia Blidaru și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: 200 EUR (80 de mii două sute de euro) pentru daune materiale, ii. 1 000 EUR (mii EUR) pentru daune morale, iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 noiembrie 2007 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Stanley N aismith Boštjan domnul Zupančič Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
BLIDARU c. ROUMANIE
(Requête n
o
8695/02)
ARRÊT
8 novembre 2007
31/03/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Blidaru c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 octobre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
8695/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M
me
Verginia Blidaru et M. Nicolae Blidaru («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 5
janvier 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par M.
Răzvan Horațiu Radu, Agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l'Homme.
Note
3.
Les requérants alléguaient en particulier que l'arrêt du 27 avril 2004 de la Haute Cour de cassation et justice, accueillant le recours en annulation formé par le procureur général, a eu pour effet de porter atteinte à leur droit à un procès équitable, tel que reconnu par l'article 6 de la Convention et à leur droit au respect de leurs biens, en violation de l'article 1 du Protocole
n
o
1 à la Convention.
4.
Le 1
er
juin 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Les requérants sont nés respectivement en 1940 et 1947 et résident à Călan et Hunedoara. La requérante, Verginia Blidaru est la sœur du requérant Nicolae Blidaru.
A.
La genèse de l'affaire
6.
Avant 1991, l'achat d'automobiles par des personnes physiques était régi par plusieurs textes, dont le but principal était de planifier la production nationale et l'importation d'automobiles, en fonction de la demande, et de fournir des facilités d'achat à la population.
7.
Selon la décision n
o
1187 adoptée par le conseil des ministres le 26
novembre 1962, les personnes désirant acheter une automobile devaient déposer, sur un compte ouvert à cette fin auprès de la caisse d'épargne, une somme d'argent correspondant au prix de la voiture. Ce compte était rémunéré à un taux de 2% l'an, taux inférieur à celui habituellement pratiqué par la caisse d'épargne. Le compte était destiné exclusivement à l'achat d'une voiture, mais son titulaire restait libre de retirer l'argent à tout moment.
8.
Conformément aux instructions émises par les ministères de Finances et de l'Économie pour l'application de ladite décision, la livraison des automobiles était effectuée par l'Entreprise d'État pour la distribution des produits de sport («
l'IDMS
»), suivant l'ordre d'ouverture des comptes.
9.
En 1981, la requérante déposa auprès de la caisse d'épargne de Deva («
la caisse d'épargne
») la somme de 70 000 anciens
lei
(ROL) pour acheter une automobile ARO 243. La somme représentait 64% du prix de l'automobile.
10.
En 1990, la requérante déposa à la caisse d'épargne le montant de 114
000 ROL, qui représentait la différence de 36% du prix. Toutefois, la caisse d'épargne ne versa pas à l'IDMS la somme représentant à ce moment le prix total de l'automobile.
11.
D'après les requérants, ces montants avait été versés par le requérant, au nom de la requérante.
12.
Selon les allégations de la requérante, elle demanda plusieurs fois à la caisse d'épargne de verser la somme à l'IDMS, mais le versement fut refusé, au motif que l'automobile n'était pas encore disponible pour être retirée par la requérante.
13.
En 1991, la requérante fut informée que le prix de l'automobile était passé à 330 000 ROL. Elle décida de transférer la somme déposée à la caisse d'épargne à une banque commerciale, la Banque roumaine pour le développement - filiale de Hunedoara («
la BRD
»). Elle envisageait d'emprunter le restant de la somme lui permettant de payer le nouveau prix de l'automobile.
14.
Selon les allégations de la requérante, elle demanda plusieurs fois à la BRD de conclure un contrat de crédit, mais la banque refusa toujours d'enregistrer la demande de crédit, ainsi que de conclure le contrat de crédit, au motif que
la requérante ne pouvait pas encore venir chercher l'automobile.
B.
L'action en dommages et intérêts intentée par les requérants devant les juridictions internes
15.
Par une action introduite contre la BRD, la caisse d'épargne et le centre général de commercialisation des automobiles ARO, la requérante, qui était représentée par le requérant, demanda la mise en cause de la responsabilité civile de ces trois organismes sur la base de l'article 998 du code civil, afin d'obtenir leur condamnation
in solidum
pour le versement des dommages et intérêts à hauteur de 500 000 000 ROL, représentant la valeur actualisée du dommage matériel encouru.
16.
Par un jugement du 18 juin 2002, le tribunal de première instance de Hunedoara accueillit l'action, au motif que la BRD, la caisse d'épargne et le centre général de commercialisation des automobiles ARO étaient responsables de l'absence de remise de l'automobile à la requérante. Le tribunal condamna les trois organismes à payer
in solidum
à la requérante la somme de 500 000
17.
Le tribunal considéra que la caisse d'épargne n'avait pas rempli son obligation de virer le montant à l'organisme qui commercialisait les automobiles ARO à l'époque, l'IDMS, alors que, dès le 7 février 1990, la requérante avait déposé le prix total de l'automobile. D'autre part, le centre général de commercialisation des automobiles ARO, en tant que successeur de l'IDMS, n'avait pas respecté l'ordre de priorité pour la livraison des automobiles, puisqu'il aurait dû convoquer la requérante pour qu'elle puisse retirer son automobile dès 1981.
Le tribunal estima que la BRD était également fautive, car elle n'avait pas rempli son obligation de créditer la requérante avec la somme permettant de virer à l'IDMS le nouveau prix de l'automobile, alors que la requérante avait transféré son argent à la BRD justement dans le but d'emprunter la différence de prix.
18.
Par un arrêt du 1
er
octobre 2002, le tribunal départemental de Hunedoara fit droit à l'appel de la BRD, de la caisse d'épargne et du centre général de commercialisation des automobiles ARO. Selon le tribunal départemental, le dépôt par la requérante d'une somme équivalant au prix de l'automobile n'avait pas pour effet de faire naître une obligation pour la caisse d'épargne ou la BRD de procéder au versement de la somme à l'IDMS. En revanche, il revenait au titulaire du compte spécial de formuler une demande de versement de l'argent à l'IDMS. En absence d'une demande dans ce sens, la somme devait rester dans le compte spécial, à la disposition du titulaire.
19.
Le tribunal départemental estima aussi que la requérante s'était
limitée à transférer la somme de la caisse d'épargne à la BRD, sans formuler de demande pour obtenir un crédit bancaire lui permettant d'obtenir la différence de prix. De plus, le tribunal départemental jugea que le tribunal de première instance aurait dû prendre en compte la prescription extinctive et constater que la requérante était en droit de revendiquer la somme déposée uniquement à l'encontre de la BRD et seulement jusqu'en 1994.
Le tribunal départemental considéra que le centre général de commercialisation des automobiles ARO n'avait pas la capacité d'ester en justice, car il n'était pas le successeur de l'IDMS, qui s'occupait auparavant de la commercialisation des automobiles.
20.
Par un arrêt définitif du 8 janvier 2003, la cour d'appel d'Alba Iulia accueillit le recours formé par la requérante et confirma le jugement du tribunal de première instance du 18 juin 2002. La cour d'appel fit également droit à la demande de la requérante visant le remboursement des frais de procédure.
21.
Les requérants cherchèrent ensuite à obtenir l'exécution forcée de l'arrêt définitif condamnant les trois entités à payer la somme de 500
000
000 ROL, ainsi que les frais de procédure d'un montant de 72
498
22.
La caisse d'épargne saisit la cour d'appel d'Alba Iulia d'une contestation en annulation, qui fut rejetée le 5 juin 2003, ainsi que d'une demande en révision, qui fut rejetée le 2 septembre 2003.
C.
Le recours en annulation formé par le procureur général
23.
Le 7 janvier 2004, un jour avant l'expiration du délai légal d'un an à partir de la date de l'arrêt définitif de la cour d'appel d'Alba Iulia, rendu le 8
janvier 2003, le procureur général de la Roumanie saisit la Haute Cour de cassation et justice d'un recours en annulation.
24.
Dans une première décision du 10 février 2004, la Haute Cour de cassation et justice prononça, suite à la demande du procureur général, le sursis à l'exécution de l'arrêt.
25.
L'audience sur le fond de l'affaire se déroula le 27 avril 2004. Le procureur général fit valoir que l'arrêt de la cour d'appel avait été rendu à la suite d'une méconnaissance essentielle de la loi, ce qui avait entraîné une fausse appréciation du fond de l'affaire. Il souligna le fait que la caisse d'épargne et la BRD n'avaient aucun pouvoir de procéder au versement à l'IDMS de la somme déposée par la requérante, et que le centre général de commercialisation des automobiles ARO n'avait pas la capacité d'ester en justice en tant que partie défenderesse. Le représentant de la requérante demanda le rejet du recours, comme étant mal fondé.
26.
Par un arrêt du 27 avril 2004, la Haute Cour de cassation et justice accueillit le recours an annulation et cassa l'arrêt du 8 janvier 2003 de la cour d'appel d'Alba Iulia. Elle confirma la décision du 1
er
octobre 2002 du tribunal départemental de Hunedoara, par laquelle l'action de la requérante avait été rejetée. La Haute Cour retint que la caisse d'épargne et la BRD n'étaient pas en mesure de décider quand elles devaient procéder au versement de la somme d'argent, l'IDMS et le titulaire du compte étant les seuls à pouvoir décider de la liquidation du compte. Elle estima aussi que le centre général de commercialisation des automobiles ARO n'était pas le successeur de l'IDMS, et donc n'était pas tenu par les obligations de ce dernier.
II.
27.
L'essentiel du droit interne pertinent concernant le recours en annulation est décrit dans les arrêts
Brumărescu c. Roumanie
, [GC], n
o
28342/95, §§
32-33
CEDH 1999-VII et
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA
c. Roumanie,
n
o
22687/03, 1
décembre 2005, § 22.
28.
Le droit interne pertinent concernant le régime spécial de la vente d'automobile à la population est décrit dans la décision
Association et Ligue pour la protection des acheteurs d'automobiles, Ana Abîd et 647 autres c. Roumanie
(déc.), n
o
34746/97, 10 juillet 2001.
29.
Par
un règlement d'urgence (
ordonanța de urgenta
) du Gouvernement n
o
58 du 25 juin 2003, publié dans le Journal Officiel n
o
460 du 28 juin 2003, articles 330-330
4
du Code de procédure civile régissant le recours en annulation ont été abrogés. Cependant, en vertu des dispositions transitoires de cet acte normatif, les décisions de justice rendues jusqu'à la date de l'entrée en vigueur dudit règlement étaient soumises aux voies de recours existantes à la date à laquelle les décisions avaient été rendues.
I.
30.
Les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit d'accès à un tribunal et à leur droit au respect des biens, en violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, du fait de l'annulation par la Haute Cour de cassation et justice d'un arrêt définitif, à la suite d'un recours en annulation formé par le procureur général.
31.
D'après le Gouvernement, le requérant Nicolae Blidaru ne peut pas se prétendre victime des violations alléguées, n'étant directement affecté par aucun des actes ou omissions des autorités qu'il dénonce. Il fait valoir que seulement la requérante Verginia Blidaru a eu la qualité de partie dans la procédure interne.
32.
Les requérants invitent la Cour à poursuivre l'examen de l'affaire. Le requérant Nicolae Blidaru montre que l'argent versé par sa sœur, pour l'achat d'une automobile, représentait la valeur de son travail à lui, pendant plus de vingt ans.
33.
La Cour note que les deux requérants ont introduit la requête en nom propre, alléguant une atteinte aux articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Elle rappelle que, selon la jurisprudence constante des organes de la Convention, la notion de « victime » est une notion autonome qui doit être interprétée indépendamment des notions du droit interne concernant, par exemple, l'intérêt ou la qualité pour agir. L'article 34 de la Convention désigne par «
victime » la personne directement concernée par l'acte ou l'omission en cause (
Tauira et autres c. France
, n
o
28204/95, décision de la Commission du 4 décembre 1995, Décisions et rapports (DR) 83, p. 112).
34.
La Cour note qu'il ressort de l'ensemble des documents qui lui ont été soumis que la requérante a déposé, sur un compte ouvert auprès de la caisse d'épargne, puis à la banque BRD, une somme d'argent correspondant au prix d'une voiture, créance qu'elle s'est vu ensuite reconnaître par l'arrêt du 8 janvier 2003 de la cour d'appel d'Alba Iulia, à la suite d'une procédure engagée par elle. D'après les requérants, cette somme a été mise à la disposition de la requérante Verginia Blidaru, par son frère, le requérant Nicolae Blidaru.
35.
La Cour observe tout d'abord que le requérant Nicolae Blidaru n'a pas été partie à la procédure civile concernant la créance prétendue par sa sœur, la requérante Verginia Blidaru. Elle constate donc que ce requérant n'a pas été directement concerné par les prétendus manquements au droit à un procès équitable dans la procédure engagée par l'autre requérante et estime, dès lors, qu'il ne saurait se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, de la prétendue violation de l'article 6 § 1 de la Convention
(voir
Association et Ligue pour la protection des acheteurs d'automobiles, Ana Abîd et 647 autres c. Roumanie
(déc.), n
o
34746/97, 10
juillet 2001).
36.
En outre, la Cour observe qu'à la suite de la procédure qu'elle a entamée devant les juridictions internes, la requérante Verginia Blidaru s'est vu reconnaître comme étant titulaire d'une créance, par un arrêt définitif du 8
janvier 2003. Cet arrêt a été annulé par la Haute Cour de cassation et de justice à la suite d'un recours en annulation. Elle constate que le requérant, Nicolae Blidaru, n'a pas été directement concerné par la décision de la Haute Cour de cassation et de justice et estime par conséquent qu'il ne peut pas se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, d'une violation de l'article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention.
37.
Il s'ensuit que cette partie de la requête, en tant qu'elle est introduite par M. Nicolae Blidaru contre une mesure qui a frappé directement M
me
Verginia Blidaru, est incompatible
rationae personae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.
38.
La Cour constate que la requête pour autant qu'elle est introduite par M
me
Verginia Blidaru (ci-après, «
la requérante
») n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de déclarer la requête recevable.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
39.
D'après la requérante, l'arrêt du 27 avril 2004, de la Haute Cour de cassation et justice, accueillant le recours en annulation formé par le procureur général contre une décision définitive, a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
40.
Le Gouvernement renvoie à l'affaire
Brumărescu
, où la Cour a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la remise en cause d'une décision définitive à la suite de l'introduction d'un recours en annulation par le procureur général qui disposait à cette fin d'un pouvoir discrétionnaire (
Brumărescu
précité § 62).
Toutefois, le Gouvernement souligne qu'en l'espèce, à la différence de l'affaire précitée, le recours en annulation a été introduit dans le délai légal d'un an à partir de la date de l'arrêt attaqué et qu'il n'était pas l'expression d'un pouvoir discrétionnaire du procureur général.
A cet égard, il fait valoir que les faits avaient été établis de manière essentiellement erronée par les tribunaux inférieurs, notamment en ce qui concernait la nature de rapports contractuels entre les parties. Compte tenu du fait que cette erreur n'a pas été corrigée par les voies de recours ordinaires, le Gouvernement estime que la seule possibilité de rétablir l'ordre juridique était l'intervention du procureur général par la voie extraordinaire du recours en annulation. Par ailleurs, le Gouvernement montre que la requérante a pu défendre équitablement sa cause devant la Haute Cour de cassation et justice.
41.
La requérante conteste les arguments du Gouvernement.
42.
La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article
6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants. Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause (
Brumărescu
, précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'une décision définitive et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet. Les juridictions supérieures ne doivent utiliser leur pouvoir de supervision que pour corriger les erreurs de fait ou de droit et les erreurs judiciaires et non pour procéder à un nouvel examen. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent (
Riabykh c. Russie
,
n
o
52854/99, §
‑
IX).
43.
En l'espèce, la Cour note que les défendeurs dans la procédure interne, à savoir trois personnes morales de droit privé, ont eu à leur disposition deux voies de recours ordinaires, l'appel et le recours, pour faire valoir leurs critiques à l'égard du jugement du 18 juin 2002, dont elles ont d'ailleurs fait exercice. Elles ont également exercé sans succès deux voies de recours extraordinaires, à savoir une contestation en annulation et une révision. A aucun moment le procureur n'est intervenu dans la procédure.
44.
Quant au délai d'introduction du recours en annulation, bien qu'en l'espèce, à la différence de l'affaire
Brumărescu
, où le procureur général n'était tenu par aucun délai, l'exercice de cette voie de recours extraordinaire soit intervenu dans le délai légal d'un an prévu par l'article
330
1
du code de procédure civile, la Cour estime que cette différence n'est pas de nature à déterminer une approche différente de l'affaire
Brumărescu
.
45.
A cet égard, elle relève que l'on retrouve dans la présente affaire les deux autres éléments qui ont conduit la Cour, dans l'affaire
Brumărescu,
au constat de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques et, par conséquent, de la violation de l'article 6
,
à savoir l'intervention dans un litige civil du procureur général qui n'était pas partie à la procédure et la remise en cause d'un arrêt définitif ayant acquis l'autorité de la chose jugée (voir également
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA c.
Roumanie
, n
o
22687/03, §
36, 1
er
décembre 2005).
46.
La Cour relève, enfin que, par un règlement d'urgence n
o
58 du 25
juin 2003, le recours en annulation en matière civile a été supprimé, les autorités roumaines reconnaissant ainsi, au moins indirectement, que cette voie de recours extraordinaire était contraire au principe de la sécurité des rapports juridiques.
47.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation de l'arrêt définitif du 8 janvier 2003 a porté atteinte au droit de la requérante à un procès équitable.
48.
Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6
§
1.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
49.
La requérante se plaint que l'arrêt du 27 avril 2004, de la Haute Cour de cassation et justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
50.
Elle estime que l'arrêt du 27 avril 2004 de la Haute Cour de cassation et justice annulant l'arrêt définitif du 8 janvier 2003 a constitué une privation de son droit au respect de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique.
51.
Le Gouvernement considère que l'ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens était prévue par la loi et poursuivait un intérêt légitime, à savoir de réparer une erreur commise par les juridictions inférieures, dans l'appréciation des prétentions de la requérante.
52.
La Cour rappelle que la créance de la requérante avait été établie par un arrêt définitif du 8 janvier 2003 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. La requérante avait donc un bien au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1.
53.
La Cour relève ensuite que l'arrêt du 27 avril 2004, de la Haute Cour de cassation et justice a annulé l'arrêt définitif du 8 janvier 2003 et a jugé que la requérante n'avait pas de créance contre les parties défenderesses. Elle considère que cette situation est analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l'arrêt du 27
avril
2004, de la Haute Cour de cassation et justice a eu pour effet de priver M
me
Verginia Blidaru de son bien au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Brumărescu
, précité, §§ 73-74).
54.
La Cour rappelle qu'une privation de propriété relevant de cette deuxième norme peut seulement se justifier si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité (
Brumărescu
, précité, §§ 73-74).
55.
En l'espèce, la Cour observe que le Gouvernement invoque une erreur d'appréciation des faits par le tribunal de première instance et par la cour d'appel, en non une erreur de droit, pour justifier l'ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante. Or, en l'occurrence, les parties défenderesses ont pu bénéficier des voies de recours ordinaires et extraordinaires pour contester l'appréciation des faits devant divers juridictions. En conséquence, la Cour estime que, malgré la marge d'appréciation dont dispose l'Etat en la matière, cette prétendue erreur ne saurait suffire pour légitimer la privation d'un bien acquis en toute légalité à la suite d'un litige civil définitivement tranché (voir aussi l'arrêt
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA
., précité, § 46)
56.
En outre, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour considère que le juste équilibre n'a pas été préservé et que la requérante a supporté une charge spéciale et exorbitante dès lors qu'elle a été privée non seulement de la valeur réactualisée de son dépôt bancaire, mais également de toute indemnité à cet égard.
57.
Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
58.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
59.
La requérante réclame au titre du préjudice matériel, la somme de 241 451 nouveaux
lei
(RON), à savoir l'équivalent du montant réactualisé qu'elle avait versé sur le compte spécial pour l'achat d'une automobile. Elle soumet à la Cour un rapport d'expertise comptable concernant la réactualisation du montant qu'elle avait versé sur le compte spécial. D'après ce rapport, le montant réactualisé s'élève à 64
60.
La requérante fait valoir que les violations alléguées lui ont provoqué un sentiment de grave injustice et ont contribué à la dégradation de son état de santé. Elle réclame au titre du dommage moral 50
000 euros (EUR).
61.
Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il réitère que la somme octroyée par l'arrêt du 8 janvier 2003 était de 50
000 RON (soit 500
000
000 ROL) et que son montant actualisé compte tenu de l'indice d'inflation serait de 68
370 RON, soit 20 200 EUR, au taux d'échange moyen pratiqué en 2005 par la Banque Nationale de la Roumanie.
Quant au préjudice moral réclamé par la requérante, le Gouvernement considère que le simple constat de violation pourrait constituer une satisfaction équitable suffisante et à titre subsidiaire renvoie à l'arrêt
Stere et autres
c. Roumanie
, n
o
25632/02, 23 février 2006, dans lequel la Cour avait alloué 1 000 EUR à chaque requérant, au titre du préjudice moral.
62.
La Cour constate que par un arrêt du 8 janvier 2003, de la cour d'appel d'Alba Iulia, la requérante s'est vu reconnaître une créance de 500
000
000
ROL, soit 13
314 EUR, au taux d'échange moyen pratiqué en 2003 par la Banque Nationale de la Roumanie. Elle avait en outre obtenu le remboursement des frais judiciaires encourus dans la procédure, s'élevant à 72
498
237 ROL, soit 1
Compte tenu des informations soumises par les parties au sujet de la valeur réactualisée des créances de la requérante, la Cour estime qu'il y a lieu d'allouer à la requérante 22
200 EUR au titre du préjudice matériel.
63.
S'agissant de la réparation du préjudice moral, compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41, la Cour décide d'allouer à la requérante 1
000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
64.
La requérante demande 1 575 RON pour les frais et dépens encourus devant la Cour, à savoir le coût des voyages à Strasbourg de M. Nicolae Blidaru, pour consulter le dossier.
65.
Le Gouvernement montre que la requérante n'a déposé aucun justificatif à cet égard.
66.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu du fait que la requérante n'a fourni aucun document justificatif, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens liés à la procédure devant la Cour.
C.
Intérêts moratoires
67.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant à la requérante Verginia Blidaru et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes:
i.
22
200 EUR (vingt deux mille deux cent euros) pour dommage matériel,
ii.
1 000
EUR (mille euros) pour dommage moral,
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
c)
que les montants en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley N
aismith
Boštjan M.
Zupančič
Greffier adjoint
Président