ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5103/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 15173/12.06.2018 și, pe cale de consecința obligarea pârâtului la plata sumei de 15.954,32 RON reprezentând contravaloarea daunei, la plata unei penalizări de 0,2% calculată pe fiecare zi de întârziere de la data înregistrării cererii de plata a daunei și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 779 din data de 1 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a prezentat situația de fapt și a arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat faptul că termenul de 90 de zile de depunere a cererii este un termen de decădere, iar nu de prescripție și a invocat prevederile art. 2546 și 1257 C. civ.

A solicitat ca, în situația în care se va aprecia că este vorba despre un termen de decădere, să se dispună repunerea în termen, întârzierea depunerii cererii fiind datorată unor motive temeinic justificate, respectiv inducerea sa în eroare de către angajații FGA, astfel cum rezultă din probele depuse la dosar.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că recursul nu a fost motivat în termen de 15 zile de la data declarării, precum și în raport de faptul că nu este indicat niciun motiv de casare în cuprinsul său.

În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimat, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este motivat cu respectarea termenului.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 15173/12.06.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 15.954,32 RON reprezentând contravaloarea daunei, la plata unei penalizări de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere de la data înregistrării cererii de plata a daunei și până la data plății efective.

Prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă, reținându-se că, prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aceasta a fost depusă după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că în mod corect a constatat prima instanță înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speței.

Mai exact, s-a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situația dedusă judecății este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., respectiv 17.03.2017, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 20.04.2018, cu depășirea termenului legal.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Așa fiind, față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Astfel, executarea dreptului de creanță al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., respectiv 17.03.2017, dată la care a rămas definitivă hotărârea nr. 132/16.02.2017 a Tribunalului Sibiu, și în raport de care reclamanta avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 16.06.2017. În acest context, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 20.04.2018, cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului B. S.A..

Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Sub acest aspect, nu pot fi reținute alegațiile recurentei-reclamante în ceea ce privește calificarea naturii termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În acest context, Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Pe cale de consecință, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 20.04.2018, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare.

Totodată, în mod judicios a reținut prima instanță că pentru acordarea despăgubirilor este necesară o cerere scrisă adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, orice altă formă de solicitare fiind irelevantă.

În ceea ce privește cererea de repunere în termen formulată de recurentă în cadrul cererii de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a fost învestită cu analiza acesteia, iar recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, așa cum rezultă din dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. care prevăd expres și limitativ motivele de casare.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reține că instanța de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilite.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 779 din data de 1 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 779 din data de 1 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 octombrie 2021.