ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5076/2021

Ședința publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.12.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea deciziei nr. 22000 din 28.11.2019 emisă de pârât și obligarea acestuia la admiterea cererii de despăgubire și la plata sumei de 137.370,725 RON, prin emiterea unei decizii în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 725 din 28 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 725 din 28 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ în sensul anulării deciziei nr. 22000 din 28.11.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la admiterea cererii de despăgubire și la plata sumei solicitate prin emiterea unei decizii în acest sens.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a dat hotărârea cu greșita interpretare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 a ASF.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a apreciat recurenta-reclamantă că cererea sa de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților, făcută în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Câmpulung, ar valora unei cereri de plată prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

A susținut recurenta-reclamantă că abia după eliberarea copiilor legalizate de pe sentința penală nr. 53/2017 a Judecătoriei Câmpulung și de pe decizia penală nr. 864/A din 04.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală a fost în măsură să cunoască întinderea creanței și să poată solicita Fondului de Garantare a Asiguraților contravaloarea acesteia.

Raportându-se la termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a apreciat că în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul acesta trebuie să fie data la care a obținut hotărârile legalizate în baza cărora putea dovedi cererea de plată a FGA, întrucât doar la acel moment era în măsură să cunoască întinderea creanței sale.

În fine, a considerat recurenta-reclamantă că termenul de 90 de zile este unul de recomandare, având în vedere dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, susținând că argumentele expuse prin cererea de recurs sunt identice cu cele invocate prin contestația depuse în primă instanță.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 27 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se subscriu cazului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de recurs a fost criticată nelegalitatea hotărârii pronunțate în fond, prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept substanțial, recurenta formulând contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate, cu referire concretă la modul în care prima instanță a aplicat prevederile Legii nr. 213/2015, cu privire la data nașterii dreptului său de creanță.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 22000/28.11.2019 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la plata sumei de 137.370,725 RON cu titlu de despăgubiri, prin emiterea unei decizii în acest sens.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.04.2019, reclamanta a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor la care asigurătorul S.C. B. S.A. a fost obligat prin sentința penală nr. 53/08.03.2017 a Judecătoriei Câmpulung, definitivă prin decizia nr. 864/A/04.10.2017 a Curții de Apel Pitești.

Prin decizia nr. 22000/28.11.2019, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 04.10.2018, când a rămas definitivă hotărârea judecătorească în temeiul căreia se solicită plata despăgubirilor.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamantă prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia.

În cadrul cererii de recurs recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că cererea sa de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților, făcută în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Câmpulung, ar valora unei cereri de plată prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și că data nașterii dreptului său de creanță este data la care a obținut hotărârile legalizate în baza cărora putea dovedi cererea de plată a FGA, întrucât doar la acel moment era în măsură să cunoască întinderea creanței sale, așa încât cererea prin care a solicitat sa fie despăgubit a fost formulată în termen.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede că: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări".

Potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Din actele dosarului de fond rezultă că, prin sentința penală nr. 53 din data de 8 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Câmpulung a respins pretențiile promovate față de Fondul de Garantare a Asiguraților, reținând că, față de acesta nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii solidare întrucât asigurătorul RCA trebuie să plătească singur pagubele cauzate prin infracțiune, conform deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 864/A din data de 4 octombrie 2017, prin care Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de partea civilă A. și a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 RON la 120.000 RON.

În acest context, având în vedere că recurenta-reclamantă a înregistrat la FGA cererea de plată la data de 11.04.2019, iar hotărârea penală în baza căreia a depus cererea de plată a rămas definitivă la data de 04.10.2017, în mod corect a reținut prima instanță că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, iar cererea a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres și imperativ de norma aplicabilă.

În dezacord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că cererea de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Câmpulung, respinsă de instanță prin sentința penală nr. 53 din data de 8 martie 2017, nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Instanța de control judiciar nu poate reține nici alegațiile recurentei-reclamante, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de 90 de zile prevăzut de lege, respectiv că acesta ar fi reprezentat de data la care a obținut legalizarea hotărârilor în baza cărora putea dovedi cerea de plată a F.G.A.

Potrivit art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, cum este și cazul dedus judecății.

Astfel, în ceea ce privește nașterea dreptului de creanță al reclamantei prezintă relevanță data pronunțării hotărârii judecătorești, iar nu data comunicării sau data legalizării acesteia.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data de 04.10.2017, data pronunțării deciziei penale nr. 864/A, a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cererea de plată fiind depusă cu depășirea termenului de decădere de 90 de zile, prevăzut de art. 14 teza a II-a din Legea nr. 213/2015.

În fine, constată Înalta Curte ca fiind eronate și susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia termenul de 90 de zile nu poate atrage tardivitatea cererii adresată F.G.A., deoarece, în opinia sa, acest termen este unul de recomandare având în vedere dispozițiile art. 13 alin. (6) C. proc. civ.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul petenților la acțiune contra Fondului pentru plata creanțelor de asigurări, după înregistrarea de către aceștia a cererilor de plată, se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, moment de la care Fondul este îndreptățit să efectueze plăți", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, și vizează reguli de desfășurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripție a dreptului la acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor și, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor.

Termenul de 5 ani de la data nașterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseși, și nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor, termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fiind pe deplin aplicabil în cauză.

În acest context, Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta nu poate fi primită, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, constatând că decizia nr. 22000/28.11.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 725 din 28 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2021.