ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5017/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată și soluționarea cauzei în primul ciclu procesual 1.1 Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data 29 august 2014, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtele Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Prahova, solicitând anularea următoarelor acte administrative: I - procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/13.01.2014, referitor la cererea de plată nr. x/06.04.2011, precum și decizia 5435/18.03.2014, prin care s-a respins contestația administrativă îndreptată împotriva procesului-verbal menționat; II - procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/13.01.2014, referitor la cererea de plată nr. x/11.05.2010, precum și decizia nr. 5434/18.03.2014, prin care s-a respins contestația administrativă îndreptată împotriva procesului-verbal menționat; III - procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/13.01.2014, referitor la cererea de plată nr. x/06.03.2009. precum și decizia nr. 5433/18.03.2014, prin care s-a respins contestația administrativă; IV - procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/13.01.2014, referitor la cererea de plată nr. x/20.03.2008, precum și decizia nr. 5432/18.03.2014, prin care s-a respins contestația administrativă. 1.

Prin sentința nr. 150 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei. 1.

Prin decizia nr. 305 din data de 31 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 150 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a casat sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 2. Hotărârile instanței de fond Prin sentința civilă nr. 235 din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului pârâtelor de a stabili creanțe bugetare referitoare la cererea de plată nr. x/2008, invocată de către reclamantă, ca neîntemeiată și a admis cererea reclamantei, anulând deciziile nr. 5432/18.03.2014, nr. 5433/18.03.2014, nr. 5434/18.03.2014, nr. 5435/18.03.2014, precum și procesele-verbale de constatare a neregulilor și de constatare a creanțelor bugetare nr. x/13.01.2014, nr. y/13.01.2014, nr. z/13.01.2014 și nr. 959/13.01.2014, emise de pârâte. 3. Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 235 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Prahova. 3.1. Prin recursul său, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Prahova, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată. În motivare arată că instanța de fond a reținut în mod eronat ca fiind reale susținerile reclamantei vizând echivocul modului de solicitare a relațiilor de la cele trei primării, fără o trimitere punctuală și distinctă la situația anilor 2008,2009,2010 și 2011. În realitate, prin adresa nr. x/31.07.2012, Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol a solicitat relații primăriilor localităților B., Fulga și Mizil, în sensul de a se comunica de către acestea dacă reclamanta figurează înscrisă în evidențele agricole cu suprafețe de teren, iar în caz afirmativ, să se precizeze în ce perioadă, sub ce formă, cu ce suprafață, pe categorii de folosință și blocuri fizice. Prin adresele nr. x/2015 emisă de Primăria Mizil și nr. 5596/2015 emisă de Primăria comunei B., la solicitarea expertului desemnat în cauză, pentru a induce în eroare instanța de judecată, s-a comunicat că răspunsurile transmise inițial către autoritatea pârâtă-reclamantă ar fi vizat situația la nivelul anului 2012, desi solicitarea nu a privit anul 2012, ci perioadele în care reclamanta a figurat înscrisă în evidențele primăriilor cu suprafețe de teren. Mai mult de atât, din adresa nr. x/27.05.2015 reiese că reclamanta a utilizat suprafețele în baza declarațiilor pe propria răspundere, înregistrate la Primăria orașului Mizil sub nr. x/22.01.2008, y/26.01.2009, z/24.04.2009, suprafețe de teren care nu sunt înregistrate în registrul agricol al Primăriei orașului Mizil. Deși instanța de fond a revenit cu adresă către Primăriile localităților B., Mizil și Fulga, pentru a se comunica concret suprafețele care au făcut obiectul cererilor de plată depuse la APIA de către reclamantă în perioada 2008-2011, Primăria Orașului Mizil nu a răspuns la solicitare, iar Primăria comunei B. nu a precizat care sunt suprafețele pentru perioada 2008-2011, reiterând instanței că nu a înțeles pentru ce perioadă s-au solicitat relațiile de către autoritatea pârâtă. Identificarea suprafețelor în cadrul blocurilor fizice s-a făcut de către reclamantă, la momentul depunerii cererilor de plată, ocazie cu care, reclamanta trebuia să prezinte documente justificative pentru dovedirea dreptului de utilizare a suprafețelor declarate. In conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008, "documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată și alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol". Așadar, era esențial ca reclamanta să prezinte documente din care să reiasă: - dreptul de folosință asupra terenurilor, - utilizarea suprafețelor, prin adeverință eliberată de primăria în raza căreia se găsesc terenurile, conform înscrisurilor din registrul agricol. Instanța de fond a reținut că pârâtele aveau obligația să probeze temeinicia actelor emise, în condițiile contestării lor, în special în legătură cu modul de stabilire a suprafețelor eligibile și că se găsește în imposibilitate obiectivă de a verifica temeinicia constatărilor pârâtelor. Or, la baza actelor administrative au stat documentele justificative referitoare la dreptul de folosință asupra suprafețelor declarate în cererile de plată de către reclamantă. În continuarea cererii de recurs, pârâta reia pe larg expunerea situației de fapt ce se regăsește atât în procesele-verbale de constatare a neregulilor, cât și în cadrul apărărilor formulate în fața instanței de fond, concluzionând asupra acordării sprijinului financiar pentru campaniile agricole 2008-2011, în cererile de plată ale reclamantei, fără îndeplinirea condițiilor cerute de prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008. În conformitate cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 125/2006, pentru gestionarea fondurilor comunitare si naționale destinate agriculturii pentru plățile directe acordate în sectorul vegetal si pentru control, Agenția de Plăti si Intervenție pentru Agricultură utilizează, ca instrument de derulare și gestionare financiară, sistemul integrat de administrare si control (IACS), prin care sunt gestionate schemele de plată pe suprafață. Verificarea corectitudinii datelor se realizează prin compararea celor declarate de fermieri cu o serie de date de referință stocate în bazele de date ale sistemului. Întrucât suma plăților directe acordate unui fermier depinde în mod direct de suprafața de teren utilizată de acesta, un important rol în cadrul IACS îl deține sistemul de identificare a parcelelor agricole (LPIS). Odată cu depunerea cererii privind solicitarea sprijinului pentru plățile directe pe suprafață, solicitantul are obligația să facă o schiță a parcelelor agricole utilizate, pe materialul grafic pus la dispoziție de reprezentanții centrelor locale și județene A.P.I.A. După această etapă, cererea de plată este verificată formal (vizual), pentru a se constata dacă sunt erori formale (evidente), și pentru a i se da posibilitatea solicitantului să le corecteze. În acest sens se completează, cu cele constatate de către funcționarul A.P.I.A, "Procesul-verbal pentru controlul vizual pentru cererea de plată pe suprafață". Constatându-se că cererile reclamantei au fost complete și corecte "formal", acestea au fost transmise (avizate) pentru procesare în baza de date a cererilor din IACS. Legiuitorul a considerat ca fiind necesară identificarea parcelelor agricole de către fermieri, în sensul recunoașterii si marcării parcelelor agricole utilizate. Această obligație se regăsește în cuprinsul art. 12 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia: "În vederea identificării tuturor parcelelor agricole ale exploatației prevăzute la alin. (1) litera (d), formularele preimprimate distribuite agricultorilor în conformitate cu articolul 22 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 menționează suprafața maximă admisă pe parcelă de referință, în scopul punerii în aplicare a schemei de plăți unice. În afară de aceasta, materialul grafic furnizat agricultorului în conformitate cu această dispoziție indică limitele parcelelor de referință, precum și identificarea lor unică, iar agricultorul precizează localizarea fiecărei parcele". În concluzie, recurenta-pârâtă subliniază că dimensionarea parcelelor în cadrul blocurilor fizice revine în sarcina fermierului. În baza prevederilor art. 6 și 7 din O. U. G. nr. 125/2006, echipa de verificare a solicitat primăriilor pe a căror rază administrative se regăsesc suprafețele declarate în cererile reclamantei, să pună la dispoziția autorității toate documentele care fac dovada dreptului de folosință și a utilizării pentru toate suprafețele declarate în cereri, respectiv copii din evidențele acestora, cu toate înregistrările aferente campaniilor verificate, care fac referire la suprafețele deținute sau utilizate de beneficiar. Caracterul necuvenit al ajutorului financiar acordat reclamantei în campaniile agricole 2008-2011 s-a stabilit pe baza relațiilor comunicate de primăriile localităților Mizil, B., Fulga. Sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, aceste creanțe bugetare rezultate din nereguli ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente reprezentând sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele naționale. 3.2 Prin recursul său, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, invocând incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicită casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată. În motivare, arată că instanța de fond în mod greșit a admis cererea reclamantei de anulare a proceselor-verbale de nereguli și a deciziilor de soluționare a contestațiilor administrative. Verificările asupra modului de obținere a sprijinului financiar în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață în campaniile 2008 - 2011 de către reclamantă s-au bazat pe documentele puse la dispoziție de către A.P.I.A. - Centrul județean Prahova și de către primăriile localităților pe raza cărora se află suprafețele de teren declarate de reclamantă în cererile de sprijin. Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanții trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință si să poată face dovada ca utilizează terenul pentru care s-a depus cererea. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008, pentru a dovedi dreptul de folosință/utilizare fermierul este obligat să prezinte titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului (contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată), iar pentru dovada utilizării/folosinței, aceștia trebuie să prezinte adeverința eliberată de primăria pe raza căreia utilizează terenul, conform înscrisurilor din registrul agricol. Prin urmare, adeverința eliberată de primărie este impusă de lege alături de celelalte documente ce dovedesc dreptul de folosință/utilizare al suprafeței declarate de fermier în cererea de sprijin. Documentele în baza cărora s-au stabilit suprafețele de teren pentru care reclamanta A. S.A. Mizil a primit sprijin financiar necuvenit în campaniile 2008-2011 sunt: adresa nr. x/14.08.2012 emisă de primăria orașului Mizil, înregistrată la APIA sub nr. x/20.08.2012; adresa nr. x/14.09.2012 emisă de primăria comunei B., înregistrată la APIA sub nr. x/19.09.2012; adresa nr. x/24.10.2012 emisă de primăria comunei Fulga, înregistrată la APIA sub nr. x/26.10.2012. Aceste înscrisuri atestă dreptul de folosință pentru terenurile declarate de către reclamantă în campaniile 2008-2011. Motivul care a dus la emiterea de către Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol - Serviciul Antifraudă din cadrul A.P.I.A. a proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare este acela că reclamanta nu a putut să dovedească cu documente justificative dreptul de folosință pentru toate suprafețele de teren pentru care a solicitat acordarea sprijinului financiar în cadrul campaniilor 2008 - 2011. Art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 stabilește că un fermier care exploatează o suprafață de teren trebuie să dețină acea suprafață de teren în baza unui înscris prevăzut expres de lege, deoarece înainte ca fermierul să exploateze - să lucreze - un teren, trebuie să îl dețină cu un titlu valabil. Pentru accesarea fondurilor comunitare, legislația aplicabilă face distincție între: - deținerea unei suprafețe de teren sub o anumită formă, cu un titlu valabil: proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea; - exploatarea unei suprafețe de teren (însămânțare, recoltare, întreținere, etc). Pentru a beneficia de fondurile comunitare, fermierul trebuie să dețină terenul cu titlu valabil și, de asemenea, să exploateze (să lucreze, să cultive, etc.) acea suprafață. Prin "drept de folosință" se înțelege acel atribut al dreptului de proprietate, in temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul in propriul sau interes, dobândind in proprietate fructele si veniturile pe care le poate obține din acesta. Din prevederile O.U.G. nr. 125/2006 rezultă că exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață. Împrejurarea că legiuitorul face referire în conținutul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din același act normativ, în mod exemplificative, la o serie de calități în care persoana fizică/juridică exploatează terenul agricol ce face obiectul unei cererii de acordare sprijin financiar, nu poate conduce la concluzia că este permisă/tolerată exploatarea terenurilor agricole în condiții de nelegalitate, situație care poate fi generată și de exploatarea unui teren agricol în absența justificării dreptului de folosință printr-un titlu real. Dovedirea actului material al utilizării unui teren agricol, fără a interesa în mod special în ce calitate se realizează utilizarea acestuia, ar însemna a lipsi de conținut o parte din norma juridică, respectiv cea referitoare la dovedirea dreptului de folosință asupra terenului ca și condiție impusă de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006. Folosirea în conținutul normei juridice redate prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a sintagmei alte asemenea este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosință asupra terenurilor agricole și are în vedere existența oricărei ipoteze de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului, însă extinderea acestei noțiuni în sensul invocat de reclamantă, nu este în concordanță cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006. Ca atare, se constată că simpla utilizare a unui teren agricol nu conduce la dobândirea dreptului la acordarea sprijinului financiar, în condițiile O.U.G. nr. 125/2006, fiind necesar a se dovedi, în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, și dreptul de folosință asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin. Așadar, beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată pentru suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar. În primul rând, sentința este criticabilă sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, pe de o parte, instanța de fond a reținut că reclamanta avea obligația, în calitate de beneficiar al asistenței financiare, de a prezenta dovezi cu privire la dreptul de folosință și utilizare a terenurilor pentru care a depus cererile de plată, precum și obligația procesuală de a proba nelegalitatea și netemeinicia actelor administrative, care se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate. Pe de altă parte, instanța revine și practic își contrazice propriile argumente expuse anterior, criticând în mod nejustificat conduita APIA și concluzionând că sarcina probei revine pârâtei. Astfel, considerentele sunt contradictorii și au condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale. În al doilea rând, sentința este criticabilă sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 si art. 4 alin. (1)din OMADR nr. 246/2008. In analizarea cauzei, instanța a pierdut din vedere aspecte evidente si de relevanță maximă, căutând practic o motivație profitabilă reclamantei-intimate în detalii procedurale, fără a sesiza chestiunile flagrante care arată culpa intimatei reclamante. Așa cum s-a arătat mai sus, beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată unică pe suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condițiilor de eligibilitate generale, impuse prin dispozițiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Curtea consideră în mod eronat ca fiind reale susținerile reclamantei vizând echivocul modului de solicitare a relațiilor de la cele trei primării Prin adresa nr. x/31.07.2012 Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol a solicitat relații primăriilor localităților B., Fulga și Mizil, în sensul de a se comunica de către acestea dacă reclamanta figurează înscrisă în evidențe cu suprafețe de teren, iar în caz afirmativ, să se precizeze în ce perioadă, sub ce formă, cu ce suprafață, pe categorii de folosință și blocuri fizice. În realitate, prin adresa nr. x/31.07.2012, Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol a solicitat relații primăriilor localităților B., Fulga și Mizil, în sensul de a se comunica de către acestea dacă reclamanta figurează înscrisă în evidențele agricole cu suprafețe de teren, iar în caz afirmativ, să se precizeze în ce perioadă, sub ce formă, cu ce suprafață, pe categorii de folosință și blocuri fizice. Prin adresele nr. x/2015 emisă de Primăria Mizil și nr. 5596/2015 emisă de Primăria comunei B., la solicitarea expertului desemnat în cauză, pentru a induce în eroare instanța de judecată, s-a comunicat că răspunsurile transmise inițial către autoritatea pârâtă-reclamantă ar fi vizat situația la nivelul anului 2012, desi solicitarea nu a privit anul 2012, ci perioadele în care reclamanta a figurat înscrisă în evidențele primăriilor cu suprafețe de teren. Mai mult de atât, din adresa nr. x/27.05.2015 reiese că reclamanta a utilizat suprafețele în baza declarațiilor pe propria răspundere, înregistrate la Primăria orașului Mizil sub nr. x/22.01.2008, y/26.01.2009, z/24.04.2009, suprafețe de teren care nu sunt înregistrate în registrul agricol al Primăriei orașului Mizil. Deși instanța de fond a revenit cu adresă către Primăriile localităților B., Mizil și Fulga, pentru a se comunica concret suprafețele care au făcut obiectul cererilor de plată depuse la APIA de către reclamantă în perioada 2008-2011, Primăria Orașului Mizil nu a răspuns la solicitare, iar Primăria comunei B. nu a precizat care sunt suprafețele pentru perioada 2008-2011, reiterând instanței că nu a înțeles pentru ce perioadă s-au solicitat relațiile de către autoritatea pârâtă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata - reclamantă A. S.A. solicită respingerea recursurilor, ca nefondate. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, hotărârea recurată nu conține nici motive contradictorii și nici străine de natura cauzei. Astfel, instanța de fond a reținut, contrar celor susținute de recurente, că, într-adevăr, reclamanta avea obligația să facă dovada folosinței și utilizării terenurilor pentru care a depus cererile de plată, în procedura de control, iar în cadrul acțiunii introductive de instanță, având ca obiect anularea actelor administrative, aceeași reclamantă are sarcina să-și dovedească pretențiile - netemeinicia proceselor-verbale, după cum pârâta are posibilitatea să probeze temeinicia acestora, mai cu seamă a modului în care s-au stabilit suprafețele eligibile. Mai reține instanța de fond în legătură cu acest ultim aspect că pârâta nu a analizat, cu ocazia soluționării contestațiilor, modul de stabilire a suprafețelor eligibile, împrejurare relevată și de către instanța supremă care a casat prima hotărâre pronunțată. Mai mult de atât, instanța de fond a repus cauza pe rol în vederea înlăturării oricăror nelămuriri în legătură cu stabilirea suprafețelor eligibile și a pus în vedere pârâtelor să prezinte modalitatea concretă de calcul, iar APIA nu a oferit nicio explicație asupra modului în care a stabilit suprafețele eligibile, diferențele dintre constatările APIA și cele rezultate în urma cercetării judecătorești neputând fi explicate. În aceste condiții, instanța de fond a considerat că sunt reale și corecte susținerile reclamantei, potrivit cărora actele administrative atacate sunt netemeinice si nelegale. Așa fiind, recurenta a prezentat trunchiat considerentele sentinței, prima instanță ducând raționamentul până la capăt și analizând de ce actele contestate sunt nelegale și netemeinice. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele ridică o falsă problemă în fața instanței de recurs. Prin cererea introductivă s-a susținut că actele administrative sunt nelegale și netemeinice întrucât conținutul acestora nu corespunde realității. Susținerile recurentelor potrivit cărora, chiar și în urma comunicării informațiilor de către cele două unități administrativ teritoriale (Mizil și B.), procesele-verbale ar fi valabile întrucât și din noile situații prezentate ar rezulta că există diferențe între suprafețele pentru care reclamanta a primit sume de bani și cele pe care le-ar fi utilizat în realitate nu pot fi primite întrucât instanța nu se poate substitui organului de control și hotărârea pe care ar trebui să o pronunțe nu poate să țină loc de act de control întocmit în condițiile legii și pe baza căruia reclamanta să fie sancționată. Instanța nu era ținută decât să verifice dacă constatările APIA sunt conforme cu realitatea și dacă s-au bazat pe informații conforme, pentru a se pronunța cu privire la legalitatea sau nelegalitatea proceselor-verbale. Însăși instanța de fond în mod corect a statuat în cuprinsul hotărârii că nu a fost învestită cu o acțiune având de obiect "obligația de a face", respectiv stabilirea despăgubirilor/creanței bugetare datorată de către reclamantă, ci cu cercetarea legalității și temeiniciei unor acte administrative și că stabilirea creanței bugetare este atribuția exclusivă a organelor expres prevăzute de lege, iar nu a instanței judecătorești și, conchide că, în condițiile în care actele administrative contestate sunt nelegale și netemeinice, instanța nu poate, prin intermediul hotărârii, să emită alte acte administrative conform dispozițiilor legale în materie. Cu alte cuvinte, ceea ce recurentele au încercat pe parcursul judecății în fond, înțelegând și chiar admițând că procesele-verbale au fost întocmite în baza unor situații eronate, a fost să suplinească lipsurile acestora prin intermediul instanței de judecată, lucru care în mod evident este inadmisibil. Prin întâmpinare, intimate-reclamantă a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte APIA-Centrul Județean Prahova, apreciind că poate invoca excepția menționată în orice stare a procesului, adică inclusiv direct în recurs. De asemenea, cu privire la recursul APIA - Centrul Județean Prahova, a cerut să se constate că acesta este identic cu cel formulat de către pârâta APIA, vizează aceleași cazuri de casare și conține aceleași "critici", cu singura diferență că, în loc să fie criticată hotărârea recurată, sunt reiterate susținerile din întâmpinarea formulată în fața instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 8 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Intimata-reclamantă a renunțat la termenul de dezbateri din 13 octombrie 2021 la susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a APIA - Centrul Județean Prahova, în cererea dedusă judecății. Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului pârâtei APIA - Centrul Județean Prahova, pentru nemotivare. II. Soluția instanței de recurs 1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Prahova, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de ar. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, prin cererea de recurs nu formulează critici la adresa sentinței, ci reia integral apărările din întâmpinarea de la fond, precum și considerentele proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. La acestea, recurenta-pârâtă a adăugat o seamă de seamă de aprecieri asupra probatoriului administrat și a indicat anumite temeiuri de drept pe care, însă, nu le-a folosit în cadrul unui raționament juridic, din care să poată fi decelate motive de nelegalitate a hotărârii. Astfel, APIA-Centrul Județean Prahova susține că solicitările de informații privitoare la A. adresate primăriilor localităților B., Mizil și Fulga în anul 2012 nu s-au referit la campania agricolă 2012, ci solicitarea ar fi fost cuprinzătoare, referindu-se la înscrierea în evidențele agricole ale primăriilor a societății A. S.A., cu indicarea perioadei, suprafețelor, dreptului de folosință, categoriei de folosință și a blocurilor fizice în care se regăsesc respectivele suprafețe. De asemenea, arată că solicitările de informații adresate acelorași primării de către expertul desemnat în primul ciclu procesual ar induce în eroare cu privire la conținutul răspunsurilor inițiale adresate APIA de către aceste primării, iar în privința adreselor înaintate de către instanță în rejudecare, apreciază că răspunsurile comunicate de primăriile localităților Mizil și B. ar fi nerelevante. Recurenta-pârâtă s-a referit și la temeiurile în drept care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, respectiv art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008, dar nu a formulat critici concrete la adresa interpretării și aplicării acestor dispoziții de către instanța de fond. Este de remarcat că, în esență, prin considerentele sentinței, s-a reținut că APIA nu a motivat corespunzător procesele-verbale de nereguli, neindicând nici pe parcursul judecății modalitatea de calcul a suprafețelor (pentru care s-a solicitat sprijin financiar de către reclamantă în fiecare dintre campaniile agricole 2008-2011) în privința cărora APIA a considerat nedovedit dreptul de folosință, ca și condiție de acordare a sprijinului financiar prevăzută de cadrul normativ anterior citat. Instanța de fond a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că stabilirea suprafețelor de teren pentru care nu s-a dovedit dreptul de folosință prin procesele-verbale de nereguli este incorectă. Or, prin recursul declarat de APIA - Centrul Județean Prahova nu sunt expuse critici concrete față de argumentele judecătorului fondului, recursul constituind o reiterare a apărărilor din fond, bazate pe relațiile comunicate de primăriile localităților B., Mizil și Fulga în anul 2012 către APIA, adică în procedura administrativă care s-a finalizat prin emiterea titlurilor de creanță. Constatând că prin recurs nu sunt arătate argumente concrete în susținerea cazurilor de casare invocate, spre deosebire de recursul declarat de pârâta APIA (central), prin care sunt invocate aceleași motive de casare, în temeiul art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), precum și art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de pârâta APIA-Centrul Județean Prahova. 2. Analizând recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele considerente: Deși prin acest recurs, de asemenea, se reiau apărările din fond precum și aprecierile asupra probatoriului administrat prezentate și în cadrul recursului anulat, recurenta-pârâtă APIA a expus și critici concrete la adresa sentinței, din perspectiva ambelor cazuri de casare invocate, care vor fi analizate în cele ce urmează. Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că sentința cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte, a stabilit că reclamantei îi revenea sarcina dovedirii dreptului de folosință și a utilizării terenurilor pentru care a formulat cererile de plată, precum și obligația procesuală de a proba nelegalitatea și netemeinicia actelor administrative (care se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate), iar pe de altă parte, contrazicându-și argumentarea anterioară, a reținut că pârâtele aveau obligația să probeze temeinicia actelor administrative emise, în cadrul litigiului de față. Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt nefondate, bazându-se pe o denaturare a argumentelor instanței de fond. Trecând peste considerentele de ordin teoretic referitoare la sarcina probei, raționamentul judecătorului fondului a fost coerent, iar potrivit acestuia pârâtele ar fi trebuit să probeze temeinicia actelor emise, în ceea ce privește stabilirea suprafețelor de teren pentru care au reținut că nu s-a dovedit dreptul de folosință. Instanța a concluzionat, pe baza probatoriului administrat, că suprafețele de teren în privința cărora nu este dovedit dreptul de folosință nu au fost corect stabilite prin procesele-verbale de nereguli, iar APIA nu și-a îndeplinit nici obligația de a analiza în mod real și efectiv argumentele din contestațiile administrative, preluând în decizii motivarea din procesele-verbale de nereguli. Drept urmare, prin sentință s-a reținut, ca motiv de anulare a actelor administrative, nemotivarea corespunzătoare și lipsa de temeinicie a constatărilor, în raport de calculul suprafețelor de teren pentru care reclamanta demonstrează existența dreptului de folosință. Deci, urmărind întregul raționament al instanței, se constată că nu există nicio contradicție în considerentele sentinței. Pentru aceste motive, Înalta Curte găsește nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că sentința este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008. Reiese din conținutul criticilor și din trimiterea la textele normative anterior indicate că ceea ce se invocă de către recurenta-pârâtă este nedovedirea de către reclamantă, în procedura administrativă de verificare a îndeplinirii condițiilor acordării sprijinului financiar în campaniile 2008-2011, a dreptului de folosință asupra tuturor suprafețelor de teren declarate în cererile de plată. Recurenta-pârâtă reiterează că, pentru accesarea plăților, este necesară îndeplinirea a două condiții legale respectiv: dovedirea dreptului de folosință asupra suprafețelor de teren, prin prezentarea unui titlu valabil (de proprietate, arendare, concesiune, asociere în participațiune, închiriere, comodat sau alte dovezi asupra dreptului de folosință) și dovedirea utilizării/exploatării suprafețelor de teren (pe calea adeverințelor eliberate de primăriile localităților în a căror rază administrativă se găsesc suprafețele de teren declarate de beneficiar în cererile de sprijin). Motivul care a condus la emiterea celor patru procese-verbale de nereguli corespunzătoare campaniilor agricole 2008-2011 a fost nedovedirea de către reclamantă a acestui drept de folosință pentru o parte semnificativă din suprafețele de teren declarate, ceea ce a atras retragerea integrală a plăților din cadrul schemelor de sprijin pe suprafață. Recurenta-pârâră consideră că instanța de fond a ignorat demonstrata flagrantă inadvertență între suprafețele declarate prin cererile de plată de către reclamantă și cele pentru care a putut dovedi efectiv dreptul de folosință, trecând astfel peste aspecte factuale evidente și relevante ale cauzei, în favoarea unei motivări profitabile intimatei-reclamante, respectiv a relevării unor aspecte pe care le-a apreciat ca impunând soluția de anulare a actelor administrative. Înalta Curte constată că, într-adevăr, judecătorul fondului, valorificând probatoriul administrat, a reținut că reclamanta a declarat în cererile de plată suprafețe mai mari decât cele pentru care este dovedit dreptul de folosință. S-a bazat pentru stabilirea acestui fapt pe informațiile comunicate în timpul procesului de către primăriile localităților B., Mizil și Fulga (în a căror rază teritorială se află suprafețele de teren pentru care s-au formulat cererile de plată) și pe tabelele anexă referitoare la titlurile de folosință asupra terenurilor. Însă, constatările esențiale ale instanței de fond care au condus la soluția de anulare a actelor administrative au fost următoarele: - din procesele-verbale contestate nu rezultă modalitatea de calcul a suprafețelor de teren pentru care nu s-a demonstrat dreptul de folosință, dat fiind că aceste procese-verbale s-au întemeiat exclusiv pe informații comunicate de către cele trei primării, între care primăriile comunei B. și orașului Mizil nu au avut în vedere campaniile agricole 2008-2011, ci campania agricolă 2012, datorită echivocului solicitărilor APIA; - APIA nu a analizat efectiv contestațiile administrative (în care s-a evidențiat inclusiv eroarea cu privire la conținutul relațiilor comunicate de primării) și nici tabelele cu suprafețe din perspectiva dreptului de folosință afirmat, ci a preluat tale quale constatările proceselor-verbale de nereguli; - din relațiile comunicate de primăriile celor trei localități pe parcursul judecății rezultă o suprafață totală de teren pentru care este dovedit dreptul de folosință diferită de cea avută în vedere la emiterea fiecărui proces-verbal de nereguli, iar verificarea APIA nu a avut în vedere și perspectiva încadrării acestor suprafețe în blocurile fizice; - APIA nu a dat curs solicitării instanței de a da explicații suplimentare cu privire la modalitatea de calcul a suprafețelor pentru care a considerat nedovedit dreptul de folosință, reluând aceleași considerente expuse în conținutul actelor administrative, fără nicio lămurire în sensul a ceea ce i s-a solicitat expres. În aceste circumstanțe, instanța de fond a reținut că actele administrative nu sunt motivate corespunzător și că este imposibilă verificarea temeiniciei constatărilor din aceste acte. Înalta Curte constată că susținerea recurentei-pârâte privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, coroborat cu art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008 nu poate fi reținută, chiar dacă înseși considerentele instanței de fond atestă că reclamanta a declarat în cererile de sprijin financiar suprafețe mai mari decât cele pentru care a obținut ajutor financiar. Instanța de fond, pe de o parte, a subliniat că este învestită cu cercetarea legalității și temeiniciei actelor administrative, iar nu cu stabilirea creanței bugetare datorate de reclamantă, care intră în atribuțiile autorității pârâte, iar pe de altă parte, a stabilit că nedovedirea dreptului de folosință în conformitate cu dispozițiile legale citate, așa cum a fost susținută prin procesele-verbale de nereguli, s-a dovedit a fi incorectă. Înalta Curte reține că demonstrarea numai a unei parțiale netemeinicii a actului administrativ ar trebui să conducă, în principiu, la anularea în parte, iar nu în tot a acestuia. Însă, în cauză, este relevant că, pe parcursul celor două cicluri procesuale, APIA a rămas ancorată în dovezile pe care s-au întemeiat procesele-verbale de nereguli, în condițiile în care nici nu a analizat efectiv contestațiile administrative ale reclamantei. Fără cuvenita adaptare a autorității pârâte la conținutul cercetării judecătorești asupra dreptului de folosință, nu s-a ajuns la lămurirea deplină a gradului neregulilor reale și a corecției care s-ar fi impus în raport de neregulile reale, iar nu de cele stipulate greșit în conținutul proceselor-verbale de nereguli. În raport de analiza efectuată de instanța de fond, Înalta Curte constată că nu rezultă o greșită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008, motiv pentru care se impune respingerea recursului, ca nefondat. De altfel, recurenta-pârâtă nu a criticat direct concluziile cercetării judecătorești referitoare la stabilirea eronată prin procesele-verbale de nereguli a suprafețelor de teren pentru care nu există documente justificative cu privire la dreptul de folosință, ci a reluat numai apărările formulate în fața instanței de fond. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.