ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4900/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România, contestație prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 775/13.04.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din imobilul teren în suprafață de 346,15 mp situat în municipiul București, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21. La data de 15.11.2017, reclamanta A. a formulat cerere de suspendare a judecații cauzei pana la soluționarea definitiva a dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prin încheierea de ședință din data de 22.11.2017, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei nr. x/2015.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2618 din 11 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2618 din 11 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță reținând existența unui pretins efect pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015. Astfel, există două cereri de retrocedare, respectiv: o cerere formulată în baza O.U.G. nr. 94/2000, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, privind retrocedarea bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România, și o cerere formulată în baza O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea bunurilor ce au apartinut comunităților cetățenilor apartinând minorităților nationale in România, ce formează obiectul prezentului dosar, în opinia recurentei, neexistând identitate de părți, fiind vorba și despre proceduri distincte. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond, în mod greșit a reținut, prin raportare exclusivă la pretinsul efect al autorității de lucru judecat, că reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar la momentul transferului întrucât dreptul de proprietate ar fi trecut în patrimoniul statului român direct din patrimoniul testatoarei la momentul deschiderii succesiunii în baza art. 30 din Lega nr. 58/1974. Prin urmare, sentința este dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, care prevăd că în condițiile îndeplinirii cumulative a celor două cerinte, calitatea de proprietar și preluarea abuzivă de către stat, soluția restituirii în natură sau prin echivalent este o obligație legală, nu una facultativă. A mai arătat că Legea nr. 58/1974, în baza căreia s-a reținut lipsa calității de proprietar a reclamantei contravenea unor dispoziții constituționale, iar, din cuprinsul testamentului, rezultă intentia neechivocă a doamnei B. de a transmite dreptul de proprietate si asupra imobilului teren nu doar constructie. Astfel, existau actele normative cu fortă juridică superioară Legea nr. 58/1974 care garantau dreptul de proprietate, preluarea terenurilor de către stat fiind făcută fără titlu, imobilul nefiind niciodată în patrimoniul statului. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante A. a formulat, în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în municipiul București Intrarea Făurari nr. 21. Comisia specială de retrocedare, după analizarea înscrisurilor depuse de către solicitantă, a reținut că cererea nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare și, în consecință, prin Decizia nr. 775/13.04.2017, a dispus respingerea cererii de retrocedare cu privire la restituirea imobilului, compus din construcție demolată și teren, situat în municipiul București. Motivele de respingere a cererii de retrocedare au constat în faptul că, la data soluționării cererii de retrocedare, imobilul construcție nu mai exista, fiind demolat, iar imobilul teren, în suprafață de 346,15 m.p., a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Prin urmare s-a apreciat că Comunitatea Evreilor din București nu a avut calitatea de proprietar al terenului descris anterior, la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului, iar A. (persoană juridică înființată în scopul redobândirii imobilelor comunitare evreiești confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere), nu are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Referitor la construcția care s-a aflat pe terenul descris mai sus și care a fost demolată, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, construcțiile demolate nu fac obiectul O.U.G. nr. 83/1999 și prin urmare s-a constatat imposibilitatea propunerii acordării de despăgubiri pentru construcția demolată. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România, anularea Deciziei nr. 775/13.04.2017. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Amintește instanța de control judiciar că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat acest motiv, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Se reține că potrivit acestor dispoziții legale "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Cu alte cuvinte, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Or, prin cererea de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2015 reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 3346/28.04.2015 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 408 din 10.02.2016, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3752/03.07.2019 a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 408 din 10 februarie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În cuprinsul Deciziei antemenționate s-au reținut următoarele: "5.2.1. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. (sn) Așadar, din interpretarea dispoziției normative anterior enunțate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situație, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării. Or, în speța de față, imobilul teren, situat în municipiul București, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21, a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcții al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973." Mai mult decât atât, faptul că terenul aferent construcției, în suprafață de 346,15 mp, a urmat regimul juridic reglementat prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 este consemnat în Certificatul de moștenitor nr. x/1980 eliberat de Notariatul de Stat sector 3 București, prin care C. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, B.. Prin urmare, în mod corect prima instanță a concluzionat în sensul că C. nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. 5.2.2. Conform prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (…)" Relevante, în ceea ce privește construcțiile demolate, sunt și dispozițiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005 în care se menționează faptul că: "nu intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate." Așadar, acestea sunt dispozițiile normative care au condus în mod corect la respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcție care a fost preluat abuziv, dar care a fost demolat. Instanța de control judiciar apreciază că motivul contestării deciziei emise de intimată în ceea ce privește imobilul construcție îl reprezintă în mod exclusiv omisiune legislativă. Însă, în temeiul art. 61 din Constituție, "Parlamentul este (…) unică autoritate legiuitoare a țării", astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al acestuia. În fine, trebuie precizat și faptul că practica judiciară a Înaltei Curți este constantă în sensul respingerii cererilor de acordare de despăgubiri pentru construcțiile demolate care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate în perioada regimului comunist (e.g.: Decizia nr. 3561 din 26.09.2007, Decizia nr. 128 din 15.01.2010, Decizia nr. 3402 din 18.10.2018). Ca atare, prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile normative anterior enunțate, nefiind fondat motivul de casare analizat." Având în vedere aceste aspecte, considerațiile teoretice și dispozițiile legale antereferite, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține că dezlegarea dată prin sentința civilă nr. 408 din 10.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3752/03.07.2019, în sensul că C. nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, nu mai poate fi contrazisă. Prin urmare, în prezentul litigiu, chestiunile invocate prin cererea de chemare în judecată nu mai pot forma obiect al reevaluării judiciare. Dincolo de aceste aspecte, nici criticile recurentei cu privire la lipsa identității de părți nu pot fi primite în condițiile în care pentru a se reține efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesară existența identității de acțiuni care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, astfel cum s-a reținut anterior. Nefondate sunt și alegațiile recurentei cu privire la faptul că cele două cereri de retrocedare formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, respectiv în baza O.U.G. nr. 83/1999 ce formează obiectul dosarului de față, vizează proceduri distincte. Astfel, potrivit art. (4) din O.U.G. nr. 83/1999 "În toate cazurile, cererile de restituire a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se depun în termenul util stabilit de comisie." Totodată, art. 9 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că " În toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie". Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul invocat de recurenta-reclamantă, este nefondat. Instanța de control judiciar constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat din perspectiva încălcării art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999. Amintește că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinței recurate. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, comunitățile minorităților naționale care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia in proprietatea statului. Or, aspectele invocate de recurenta-reclamantă au fost supuse în această formă controlului de legalitate în fața primei instanțe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenta-reclamantă. Așa fiind, Înalta Curte împărtășește concluzia judecătorului fondului în sensul că în mod corect a statuat pârâta că, în cazul terenului situat în municipiul București, Intrarea Făurari nr. 21, C.. nu a avut calitatea de proprietar, respectivul teren trecând din patrimoniul testatoarei direct în proprietatea statului, totodată, impunându-se a fi validate reținerile acesteia relativ la imobilul construcție, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 raportat la pct. 3 din Normele metodologice - H.G. nr. 1093/2005, nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 construcțiile demolate. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.