ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4763/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11.04.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, A. S.R.L., solicitând recuperarea creanței bugetare în cuantum de 623.710,96 RON rezultată din contractul de finanțare x,3/S/60002, în parteneriat cu B., Instituto de Formacion Integral Spania, A. S.R.L., Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 București, Consiliul Local al Sectorului 3 București și Primăria Municipiului București.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L la plata dobânzilor fiscale prevăzute de art. 124 alin. (2) raportat la art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală din 2003, iar după data de 01.01.2016 prevăzute de art. 174 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, calculate asupra sumei de 623.710,96 RON, sumă achitată de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale la data de 27.01.2017, din bugetul de stat, potrivit extrasului de cont anexat cererii.

Prin sentința civilă nr. 1317 din 05 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. 2. din prezenta decizie, a formulat recurs reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a considerat că pârâta nu are o culpă exclusivă ținând cont doar de articolul 9 alin. (1) și (2) din contractul de finanțare, fără să considere și responsabilitățile fiecărui partener, prezentate pe larg în Actul Adițional nr. 1 la Acordul de Parteneriat nr. 2006/16.09.2009, din care rezultă că liderul avea calitatea de supervizor, iar pârâta era responsabilă cu implementarea Componentei 2- formarea profesională, fiind omis un act fundamental în elucidarea prezentei cauze.

- al doilea punct reținut de instanță și judecat în maniera subiectivă este acela cu privire la faptul că bugetul era cheltuit doar în proporție de 25% în luna 29 de implementare. Se solicită a se observa că bugetul alocat pârâtei era de 9.531.569,38 RON, ulterior ridicându-se la 10.131.569,38 RON sumă care reprezintă peste 50% din suma totală a bugetului. Faptul că pârâta nu a reușit să angajeze cheltuielile din bugetul care îi era alocat a contribuit ca la finalul proiectului execuția bugetară să fie de 59%. Faptul că pârâta nu a angajat cheltuieli a fost eronat imputat reclamantei. Pârâta avea în gestiune suma cea mai mare din cadrul parteneriatului, tocmai pentru că activitatea de formare implică cheltuielile cele mai importante, cheltuieli care ulterior nu au mai fost efectuate. Suma mare alocată se datora faptului că jumătate din indicatorii care trebuiau realizați erau în sarcina pârâtei și nu au mai fost realizați.

- instanța a reținut că obiectul procesului-verbal nr. x/01.10.2015 îl constituie "Depășirea procentului de 15% cheltuieli de tip FEDR raportat la valoarea total eligibilă validată" și omite să constate că în același proces-verbal autoritatea contractantă spune că "Diminuarea valorii bugetului proiectului funcție de indicatorii atinși (indicatori atinși în proporție de 43,11 % în raport cu execuția bugetară de 59,99%). Pârâta avea în gestiune peste 50% din valoarea totală a bugetului, iar faptul că nu a reușit să își ducă la îndeplinire atribuțiile stabilite prin Acordul de parteneriat a avut ca efect nerealizarea sesiunilor de formare baby sitter. Nerealizarea acestor sesiuni a avut ca efect neangajarea de cheltuieli, iar neangajarea de cheltuieli a avut ca efect o execuție bugetară mică per total proiect (59.99%). Execuția bugetară de 59.99% și neatingerea indicatorilor tehnici a avut ca efect corecția aplicată la suma contractată inițial.

Prin întâmpinarea formulată la data de 03.07.2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Ministerul Muncii și Protecției Sociale ca nefondat, și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

La data de 19.07.2019 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant Ministerul Muncii și Justiției Sociale a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva societății A. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună recuperarea creanței bugetare în cuantum de 623.710,96 RON rezultată din contractul de finanțare x,3/S/60002, obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L la plata dobânzilor fiscale prevăzute de art. 124 alin. (2) raportat la art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală din 2003, iar după data de 01.01.2016 prevăzute de art. 174 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, calculate asupra sumei de 623.710,96 RON, sumă achitată de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale la data de 27.01.2017, din bugetul de stat, potrivit extrasului de cont anexat cererii.

Prima instanță, prin sentința civilă nr. 1317 din 05 aprilie 2019, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

Reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, recurentul-reclamant Ministerul Muncii și Justiției Sociale, în calitate de Beneficiar - Lider de parteneriat a încheiat cu Direcția Generală Autoritatea de Management pentru POSDRU-MMFPS Contractul de Finanțare nr. x nr. E7807/30.09.2010, având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea proiectului "Echilibru - o nouă abordare a vieții familiale cu cea profesională", ID proiect 60002, având o valoare totală eligibilă de 19.954.252,56 RON.

În vederea implementării acestui proiect s-a constituit Acordul de Parteneriat nr. 2006/16.09.2009, modificat prin Actul adițional nr. x/02.02.2011, între recurentul-reclamant, în calitate de Partener principal - Lider de parteneriat și partenerii:

Conform art. 9 alin. (1) din contractul de finanțare, Ministerul Muncii și Justiției Sociale avea obligația "să asigure managementul și implementarea Proiectului în concordanță cu prevederile acestui contract, ale legislației comunitare și naționale emise de AMPOSDRU, cu maximum de profesionalism, eficiență și în conformitate cu cele mai bune practici în domeniu", iar conform art. 9 alin. (2), prin semnarea contractului de finanțare, recurentul-reclamant și-a asumat faptul că "va fi singura răspunzătoare în fața AMPOSDRU/OIPOSDRU delegat, după caz, de implementarea Proiectului atât pentru acțiunile sau inacțiunile sale, cât și ale partenerilor".

În urma administrării probatoriilor, inclusiv o expertiză judiciară de specialitate, prima instanță a reținut că: pârâta nu are o culpă exclusivă în nerealizarea indicatorului ID 418, deoarece realizarea activităților aferente Indicatorului 418 "Numărul participanților femei la programele de calificare/recalificare", constând în organizarea cursului de formare în calificarea baby-sitters, nu a putut fi demarată în graficul asumat și datorită faptului că reclamantul, care era responsabil cu activitatea de organizare a seminariilor de formare (subcontractare pentru asigurare spații desfășurarea cursuri - sala cursuri, catering, materiale curs etc), a întârziat contractarea acestor servicii. Demararea activităților de formare pentru realizarea acestui indicator, nu putea fi pornită în lipsa bazei materiale pe care reclamanta avea obligația/responsabilitatea contractuală de a o asigura.

Recurentul susține că instanța de fond a considerat greșit că pârâta nu are o culpă exclusivă ținând cont doar de articolul 9 alin. (1) și (2) din contractul de finanțare, fără să considere și responsabilitățile fiecărui partener, prezentate pe larg în Actul Adițional nr. 1 la Acordul de Parteneriat nr. 2006/16.09.2009, din care rezultă că liderul avea calitatea de supervizor, iar pârâta era responsabilă cu implementarea Componentei 2- formarea profesională, fiind omis un act fundamental în elucidarea prezentei cauze.

Critica este nefondată întrucât demararea activităților de formare pentru realizarea acestui indicator nu putea fi pornită în lipsa grupului țintă selectat pentru participarea la programul de formare și în lipsa bazei materiale pe care recurentul-reclamant avea responsabilitatea contractuală de a o asigura prin organizarea procedurilor de achiziție publică, în baza O.U.G. nr. 34/2006, pentru atribuirea contractelor de organizare evenimente, catering pentru participanți etc. Această situație de fapt este recunoscută de recurentul-reclamant prin Memoriul Justificativ al Actului Adițional nr. 4/29.05.2013 la contractul de finanțare în care se arată, între altele, următoarele:

"Întrucât, prin Notificarea nr. 15, numărul de femei ce vor fi cursate și calificate ca baby-sitter a crescut de la 150 la 400, suntem în fața unei dificultăți legate de partea logistică, care nu ne permite să îndeplinim această activitate fără suplimentarea bugetară la categoria "Alte tipuri de costuri".

Necesitatea creșterii numărului de bone de la 150 la 400 a apărut în momentul în care, la o ulterioară analiză a cererii de finanțare, echipa de implementarea constatat faptul că cei doi indicatori, respectiv ID 418 și ID 420, fac referire la calificare și respectiv certificare, termeni ce sunt reglementați diferit de către ANC. În aceste condiții persoanele care fac obiectul formării și ulterior certificării nu pot fi calculate și la categoria calificați, astfel apărând necesitatea suplimentării numărului de persoane calificate pentru a putea atinge indicatorii stabiliți.

Inițial, cele 150 persoane care beneficiau de aceste cursuri de formare profesională urmau să fie selectate și formate din județele unde ființează cele 3 Centre de excelență - centre dezvoltate prin intermediul proiectului și care au scopul de a oferi servicii și asistență educațională copiilor, suport și sprijin pentru mame, de a gestiona baza de date cu baby-sitters calificate și de a le acorda acestora sprijin în desfășurarea activității lor. Ca urmare a creșterii numărului de baby-sitters calificate de la 150 la 400, s-a decis ca formarea să se desfășoare în mai multe centre din țară, întrucât cele 3 centre de excelență nu ne permit formarea a 400 de persoane în cele mai bune condiții.

Deoarece infrastructura necesară pentru derularea în bune condiții a acestei activități ne lipsește, s-a decis ca activitatea A5 din cadrul Componentei 2 să se extindă și în alte orașe din țară, fapt care a dus la necesitatea de a bugeta și acestă activitate. Astfel, ținând cont de componența grupului țintă, respectiv "femei aflate în șomaj și înregistrate la AJOFM-uri, femei peste 45 ani și nu au un loc de muncă, femei beneficiare de VMG și alte grupuri vulnerabile" beneficiarul a inițiat o serie de discuții cu conducerea ANOFM pentru sprijinirea acestuia în identificarea persoanelor ce vor participa la aceste cursuri de calificare în centrele de la nivel local." .

Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentului cum că întârzierea s-a produs urmare a faptului că societatea intimată nu a obținut acreditarea necesară pentru formarea celor 400 de baby-sitter, deoarece Ministerul Muncii și Justiției Sociale avea obligația să asigure managementul și implementarea Proiectului cu maximum profesionalism, eficiență și în conformitate cu cele mai bune practici în domeniu, astfel încât, dacă acestă societate nu avea acreditarea necesară pentru desfășurarea activității de formare, se impunea a nu fi cooptată într-un parteneriat care avea ca scop principal formarea, certificarea și calificarea într-un domeniu prestabilit.

Pe de altă parte, omologând concluziile raportului de expertiză, prima instanță a concluzionat că depășirea cheltuielilor de tip FEDR nu poate fi imputată pârâtei, ci tuturor partenerilor care au avut bugetate cheltuieli de tip FEDR, și doar proporțional cu contribuția adusă la depășirea acestui procent, precum și reclamantului care a fost responsabil cu managementul financiar al Proiectului în realizarea căruia a avut obligația monitorizării execuției bugetare a Proiectului, pe întreaga perioadă de implementare, astfel încât cheltuielile de tip FEDR să nu depășească 15 % din totalul bugetului eligibil executat.

Recurentul susține că instanța a reținut că obiectul procesului-verbal nr. x/01.10.2015 îl constituie "Depășirea procentului de 15% cheltuieli de tip FEDR raportat la valoarea total eligibilă validată" și omite să constate că în același proces-verbal autoritatea contractantă spune că "Diminuarea valorii bugetului proiectului funcție de indicatorii atinși (indicatori atinși în proporție de 43,11 % în raport cu execuția bugetară de 59,99%). Pârâta avea în gestiune peste 50% din valoarea totală a bugetului, iar faptul că nu a reușit să își ducă la îndeplinire atribuțiile stabilite prin Acordul de parteneriat a avut ca efect nerealizarea sesiunilor de formare baby sitter. Nerealizarea acestor sesiuni a avut ca efect neangajarea de cheltuieli, iar neangajarea de cheltuieli a avut ca efect o execuție bugetară mică per total proiect (59.99%). Execuția bugetară de 59.99% și neatingerea indicatorilor tehnici a avut ca efect corecția aplicată la suma contractată inițial.

Critica este nefondată, prima instanță reținând în mod corect că depășirea cheltuielilor de tip FEDR nu poate fi imputată pârâtei, ci tuturor partenerilor care au avut bugetate cheltuieli de tip FEDR, și doar proporțional cu contribuția adusă la depășirea acestui procent, precum și reclamantului care a fost responsabil cu managementul financiar al Proiectului în realizarea căruia a avut obligația monitorizării execuției bugetare a Proiectului, pe întreaga perioadă de implementare, astfel încât cheltuielile de tip FEDR să nu depășească 15 % din totalul bugetului eligibil executat.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate conform temeiului de drept invocat, constituind preponderent critici asupra modului de interpretare a probatoriului administrat, fapt ce excede cadrului procesual al recursului.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale împotriva sentinței civile nr. 1317 din 05 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Muncii și Protecției Sociale împotriva sentinței civile nr. 1317 din 05 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.