ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4640/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24 septembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A. ("Poșta Română"), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, a solicitat suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. 6002/262476/02.08.2019, până la soluționarea acțiunii în anulare.

Prin sentința civilă nr. 766 din 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară;

(ii) a suspendat executarea Dispoziției obligatorii nr. 6002/262476/02.08.2019, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, până la pronunțarea instanței de fond, cu mențiunea că, în cazul în care reclamanta nu introduce acțiunea în anularea Dispoziției obligatorii în termen de 60 zile, suspendarea încetează de drept, fără nici o formalitate;

(iii) a obligat pârâtul MFP la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 20 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 766 din 8 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul susține că instanța de fond nu a analizat apărările formulate de Ministerul Finanțelor, iar din considerentele sentinței recurate nu rezultă raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, nefiind respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportate la art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de fond a omis să indice normele de drept care au fundamentat soluția și a expus afirmații generice, lipsite de indicarea expresă a probelor avute în vedere.

Susține recurentul-pârât că instanța de fond a justificat existența îndoielii serioase prin raportare la hotărâri judecătorești care statuează că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra unor imobile vizate de dispoziția a cărei suspendare se solicită, fără a indica în mod concret hotărârile avute în vedere și a ignorat apărările Ministerului Finanțelor pe marginea regimului juridic al acestor imobile.

În ceea ce privește considerentele sentinței recurate, referitoare la stingerea obligațiilor fiscale cu valoarea contabilă a colecției filatelice constituită după anul 1998 prin achiziții ale reclamantei, din perspectiva interpretării sensului noțiunii de "achiziții", care ar cuprinde toate bunurile pe care reclamanta le-a procurat sau dobândit în scopul completării colecției filatelice, recurentul-pârât învederează că instanța de fond nu a indicat norma juridică pe care și-a întemeiat raționamentul și a interpretat greșit prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013. Acest text de lege are în vedere doar colecția filatelică achiziționată de intimata-reclamantă după anul 1998, fără a cuprinde informații cu privire la noțiunea de "achiziții" sau la existența anumitor documente, iar analiza instanței de fond tinde la prejudecarea fondului cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă Poșta Română a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în ceea ce privește invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în ceea ce privește criticile circumscrise motivului de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, va fi analizată cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ.

În susținerea excepției, intimata-reclamantă a apreciat că motivele expuse în calea de atac nu se subsumează decât prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind prezentate argumente circumscrise pct. 8 al aceluiași articol, deși calea de atac a fost întemeiată și pe acest din urmă caz de casare.

Înalta Curte constată că, deși pârâtul nu a prezentat, distinct, criticile de nelegalitate subsumate fiecăruia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ci a preferat o expunere comună, apreciind că între motivele invocate există o strânsă legătură (a se vedea în acest sens mențiunile din pagina a doua a cererii de recurs), totuși susținerile din calea de atac se circumscriu ambelor cazuri de casare invocate, fiind prezentate atât argumente referitoare la lipsa motivării sentinței recurate, cât și la greșita interpretare și aplicare a legii.

Prin urmare, constatând că recursul îndeplinește condiția motivării prevăzută de art. 487 alin. (1) raportat la art. 488 C. proc. civ., din perspectiva ambelor cazuri de casare invocate, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, pentru considerentele ce se succed:

Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, pârâtul a susținut caracterul succint ori chiar lipsa motivării cu privire la o serie de apărări ale părții, susțineri care, la verificarea conținutului sentinței recurate, nu se confirmă.

Referitor la caracterul succint/inexistent al considerentelor, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este întemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de reclamantă nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării apărărilor pârâtului, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde suficiente argumente care confirmă analiză efectivă a cauzei și a susținerilor tuturor părților.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât cu privire la neîncadrarea în noțiunea de caz bine justificat a motivului de nelegalitate invocat de reclamantă cu privire la greșita interpretare de către organul de control a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013.

Prin cererea de suspendare, intimata-reclamantă a susținut că măsurile nr. 7 și nr. 8 din dispoziția obligatorie, prin care a fost obligată la plata către bugetul de stat a unor creanțe bugetare, încalcă prevederile Legii nr. 298/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru protejarea patrimoniului Muzeului Național Filatelic, organul emitent reținând în mod greșit că Poșta Română ar fi beneficiat de compensarea unor obligații fiscale fără a preda efectiv colecția filatelică a României și fără ca valoarea obligațiilor fiscale stinse să corespundă valorii bunurilor achiziționate de reclamantă în perioada 1998-2013, conform art. 2 alin. (2) și (6) și art. 3 din Legea nr. 298/2013.

Înalta Curte constată că argumentele formulate de părțile cauzei cu privire la legalitatea acestor măsuri, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a Legii nr. 298/2013, nu pot fi analizate în cadrul sumar al cererii de suspendare, în care se analizează doar aparența dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la indicii aparente de nelegalitate a actului administrativ, care nu necesită o cercetare amănunțită a cauzei sau administrarea unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conținutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

Or, aspectele de nelegalitate sesizate de reclamantă cu privire la măsurile nr. 7 și nr. 8 din dispoziția obligatorie, precum și poziția contrară exprimată de pârât, în referire la sensul noțiunii de "achiziții", urmărit de legiuitor la edictarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013 (respectiv dacă se referă la sensul restrâns al cuvântului, privind doar bunurile cumpărate de reclamantă după anul 1998, sau privește, în sens larg și bunuri dobândite prin alte modalități, precum schimbul cu administrațiile poștale străine) nu pot fi examinate în soluționarea prezentei cereri de suspendare, necesitând o analiză aprofundată atât a acestui act normativ, cât și a celorlalte acte normative incidente, conform normelor de interpretare prevăzute de legislația națională, inclusiv din perspectivă cronologică, analiză evident incompatibilă cu caracterul sumar al procedurii. Totodată, este necesară și administrarea unui probatoriu complex referitor la valoarea colecției filatelice în fiecare dintre interpretările divergente ale textului de lege susținute de părți, raportat la valoarea creanțelor bugetare compensate.

Așadar, procedând la examinarea acestor motive de nelegalitate, din perspectiva cazului bine justificat, instanța de fond a depășit cadrul cererii de suspendare, criticile recurentului-pârât fiind întemeiate.

Înalta Curte mai reține că, potrivit jurisprudenței europene în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate". Însă în cauza de față, susținerile reclamantei nu au aptitudinea de a genera, la nivel de aparență, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al măsurilor nr. 7 și nr. 8, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ, câtă vreme textul de lege - art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013 este susceptibil de mai multe interpretări, lămurirea înțelesului lui, prin raportare la alte acte normative, precum și aplicarea la cauză, bazată pe administrarea unui probatoriu adecvat, reprezentând o chestiune de fond.

Pe de altă parte, motivele de nelegalitate expuse de reclamantă cu privire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5 și nr. 6 din Dispoziția obligatorie nr. 6002/262476/02.08.2019 relevă, la nivel de aparență, existența unor îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al actului administrativ, soluția instanței de fond fiind legală sub acest aspect, iar criticile recurentului-pârât fiind neîntemeiate.

Prin măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5 și nr. 6 din dispoziția obligatorie, s-au dispus, în esență, următoarele obligații în sarcina reclamantei Poșta Română: identificarea bunurilor imobile din domeniul public al statului, deținute de reclamantă și transmiterea acestor informații către ministerul de resort în vederea actualizării inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, înlocuirea ipotecilor constituite pe aceste imobile cu unele asupra unor bunuri aflate în proprietatea Poștei Române și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate a Statului Român, precum și plata către bugetul de stat a sumelor încasate de reclamantă din închirierea/concesionarea imobilelor.

Aceste măsuri au fost dispuse în raport de interpretarea pe care recurentul-pârât a dat-o prevederilor H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale C. civ., concluzionând că reclamantei i-au fost transmise, doar cu titlu de drept de administrare, bunuri imobile aflate în proprietatea publică a statului (clădiri și terenuri).

Această poziție este divergentă de cea a intimatei-reclamante, care susține că bunurile imobile în discuție nu aparțin domeniului public al statului, ci i-au fost predate mai întâi în administrare (prin H.G. nr. 451/1996) și, ulterior, în proprietate, prin efectul H.G. nr. 371/1998, la momentul reorganizării din regie autonomă în societate pe acțiuni, când aceste bunuri imobile au fost aduse ca aport la capitalul social de către Statul Român, în schimbul unui pachet de acțiuni. A mai susținut intimata-reclamantă că, prin art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 371/1998 s-a prevăzut în mod expres că bunurile aparținând domeniului privat al statului și aflate în administrarea Regiei Autonome Poșta Română vor trece în proprietatea Poștei Române și că, la data reorganizării, Poșta Română nu are în administrare bunuri din domeniul public al statului.

Înalta Curte constată că, la nivel de aparență a dreptului, argumentele reclamantei, în sensul că nu deține bunuri care ar aparține domeniului public al statului, sunt susținute de dispozițiile celor două hotărâri de guvern amintite, care constituie și temeiul pronunțării hotărârilor judecătorești avute în vedere de instanța de fond la admiterea cererii de suspendare, prin care s-a constatat calitatea de proprietar a reclamantei.

Este greșită susținerea recurentului-pârât în sensul că instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe simpla existență a hotărârilor judecătorești, fără a le identifica în mod expres întrucât, pe de-o parte, instanța de fond a precizat că aceste hotărâri se regăsesc în dosarul cauzei, începând cu fila x, iar pe de altă parte, instanța de fond s-a raportat în mod primar la cadrul legislativ referitor la existența dreptului de proprietate privată pretins de reclamantă și contestat de pârât (H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998), în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate de reclamantă ca dovadă a titlului său.

Coroborând prevederile hotărârilor de guvern menționate cu dispozițiile hotărârilor judecătorești, instanța de fond a constatat în mod corect că împrejurările de fapt și de drept invocate de reclamantă pot fi apreciate ca generând o îndoială serioasă în privința legalității măsurilor dispuse prin dispoziția obligatorie cu privire la imobilele deținute de Poșta Română, care se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, conturând cerința cazului bine justificat, apt să conducă la suspendarea executării actului administrativ.

În ceea ce privește cea de-a doua cerință prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv producerea unei pagube iminente, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat critici prin care să conteste argumentația instanței de fond cu privire la îndeplinirea acestei condiții.

Pe cale de consecință, deși Înalta Curte a constatat caracterul fondat al unora dintre criticile recurentului-pârât, calea de atac va fi respinsă, consecutiv menținerii statuărilor primei instanțe cu privire la existența cazului bine justificat, din perspectiva argumentelor referitoare la situația juridică a imobilelor aflate în patrimoniul Poștei Române, precum și a considerentelor referitoare la paguba iminentă ce ar putea fi suportată de reclamantă prin executarea actului administrativ, condiții a căror întrunire cumulativă justifică aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Compania Națională Poșta Română S.A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 766 din 8 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.