ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4627/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 1 martie 2018, reclamanta societatea Ștejarul Moișeni S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 732/11.10.2017 privind soluționarea contestației, cu privire la respingerea ca neîntemeiată a contestației cu privire la suma de 4.816.691 RON, precum și anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. x/31.10.2013 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/31.10.2013, cu privire la suma de 4.816.691 RON; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 186/CA/2018 din data de 29 noiembrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea a admis acțiunea formulată de către reclamanta societatea Ștejarul Moișeni S.R.L., prin administrator special A., având administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

A dispus anularea în parte a Deciziei privind soluționarea contestației nr. 732/11.10.2017 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj Napoca, cu privire la pct. 1 al acesteia, ce vizează obligații fiscale în sumă de 4.816.691 RON.

A dispus anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 și a Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Satu Mare.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii introductive formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac exercitate pârâtele au susținut următoarele:

Art. 6 alin. (1) din Legea contabilității stabilește clar condițiile în care un document are calitatea de "document justificativ". Potrivit acestei norme "(1) Orice operațiune economico -financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. (2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.".

Prin urmare, documentele se întocmesc în urma efectuării de operațiuni economice, astfel încât dreptul de deducere al sumelor înscrise în documente nu se poate exercita, respectiv aproba de organele fiscale, doar pentru simpla îndeplinire a unor condiții de formă.

Or, în timpul inspecției fiscale, echipa de control, prin verificările efectuate a stabilit că "subantreprenorii", emitenți de documente fiscale, nu aveau capacitatea tehnică de a realiza respectările lucrări.

Organele de inspecție fiscală au procedat în conformitate cu prevederile codului de procedură fiscalaă precum și a normelor de aplicare ale acestuia cu modificările ulterioare, armonizate cu prevederile legislației europene.

Potrivit prevederilor art. 11, alin. (1) din Codul fiscal, la stabilirea unui impozit sau a unei taxe, autoritățile fiscale pot sa nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma tranzacției pentru a reflecta conținutul sau economic, ceea ce consacra cu putere de lege, principiul prevalenței economicului asupra juridicului, al realității economice, în baza căruia autoritățile fiscale au dreptul să analizeze orice operațiune nu numai din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere economic, al scopului urmărit de contribuabil.

Operațiunea comercială fictivă este operațiunea care nu are conținut economic și care nu poate fi utilizată în mod normal în cadrul unor practici economice obișnuite, înregistrată cu scopul esențial de a evita impozitarea ori de a obține avantaje fiscale. Legea nr. 571 din 2003 în art. 11 alin. (1) menționează că prin tranzacții artificiale se înțeleg tranzacțiile sau seriile de tranzacții care nu au un conținut economic și care nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul unor practici economice obișnuite, scopul esențial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obține avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, operațiunile fictive consta în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. In acest sens, operațiunea fictivă poate să conste, printre altele și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu exista documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale.

Practica Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de operațiuni fictive, a consacrat principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Astfel, prin decizia C-18/13 - Maks Pen, C.J.U.E. a statuat că autoritățile fiscale pot refuza dreptul de deducere în situația în care se dovedește că deși serviciul a fost prestat, acesta nu a fost efectuat de către furnizorul/subcontractant, pentru că aceștia nu dețineau resursele necesare, costurile nu erau înregistrate în contabilitatea acestora, identitatea acestora nu poate fi dovedită.

Practica națională reține acest principiu, consacrat cu putere de lege, în analizarea dreptului de deducere al contribuabilului, în sensul că operațiunea se consideră a fi una fictivă și în situația în care nu există corespondent între circuitul faptic al serviciilor sau mărfurilor și circuitul documentar, chiar dacă faptic mărfurile au existat iar serviciul ar fi fost prestat, dar în alte condiții decât cele menționate în documentele justificative.

În concluzie, tranzacția fictivă nu se analizează numai în funcție de existența faptică, ci și în funcție de substanța sa economică.

Chiar dacă sunt îndeplinite condițiile de formă, respectiv există documente justificative pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată (în cauza de față facturi de achiziție materiale si lucrări) societățile comerciale nu au drept de deducere a taxei pe valoare adăugată înscrisă în aceste facturi întrucât operațiunile nu sunt reale, din datele administrate în cauză rezultând că operațiunile efectuate au fost desfășurate exclusiv în vederea obținerii unor avantaje de natură fiscală, neavând scop economic.

În susținerea celor de mai sus, se menționează și decizia Curții Europene de Justiție în cazul C-255/02 - Halifax și alții, potrivit căreia, orice artificiu (cum ar fi achizițiile de bunuri menționate, fără scop economic) care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația "normală" care ar fi existat în absența acestui artificiu va fi restabilită.

Potrivit art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în forma în vigoare la data efectuării operațiunilor economice:

"pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5); b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (1) lit. b) - g).

În ceea ce privește impozitul pe profit, conform art. 19 alin. (1) din Codul fiscal "profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare."

Articolul 21 alin. (1) din Codul fiscal statua că "pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare".

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale, se constată că o condiție comună pentru exercitarea dreptului de deducere al cheltuielilor în materie de impozit pe profit cât și cu privire la exercitarea dreptului de deducere al TVA este aceea ca operațiunile economice care au generat cheltuiala sau plata TVA să aibă un conținut economic real, neputând da naștere dreptului de deducere al TVA sau al cheltuielilor astfel efectuate în materia impozitului pe profit operațiunile economice care au numai o existență scriptică, fără a avea un conținut economic real și care sunt efectuate așadar numai pentru a-i procura contribuabilului un avantaj fiscal în materia impozitului pe profit sau a TVA.

Operațiunile fictive constau în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. în acest sens, operațiunea fictivă poate să constea, printre altele și în cheltuieli care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale.

Tot potrivit jurisprudenței CJUE, statele membre nu pot limita dreptul de deducere a TVA-ului decât în cazurile prevăzute expres în Directiva 2006/112. Pe de altă parte, Curtea sa pronunțat în contextul sistemului de taxare inversă, în sensul că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. Din moment ce administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operațiunilor în cauză, este obligată la plata TVA-ului, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept.

Imposibilitatea dovedirii efectuării lucrărilor de construcție de către subantreprenor prin documente justificative, reprezintă un alt element obiectiv de natura a justifica concluzia că persoana impozabilă respectivă știa că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă. În acest sens, o persoana beneficiară a unei lucrări de construcție, deține informații cu privire la cel care prestează servicii în beneficiul sau, fie ca acesta este prestatorul cu care a contractat sau un terț, subcontractat al celui din urma.

Toate aceste împrejurări, privite în ansamblu și nu izolat, constituie elemente obiective care sunt de natură a dovedi că operațiunile economice descrise și desfășurate între societatea verificată și cele furnizoare nu au avut o existență faptică reală ci doar una justificată scriptic, scopul înregistrării tuturor acestor operațiuni fiind acela de a-i procura societății petente un avantaj fiscal nejustificat constând în reducerea bazei impozabile pentru impozitul de profit și deducerea TVA aferent unor operațiuni care nu au conținut economic.

După cum statuează CJUE în cauza C-516/14, privind interpretarea articolului 178 litera (a) si a articolului 226 punctul 6 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, art. 226 pct. 6 din Directiva 2006/112 impune ca factura să cuprindă detaliile privind volumul si natura serviciilor prestate. Modul de redactare a acestei dispoziții indică astfel că este obligatoriu să se precizeze volumul și natura serviciilor furnizate, fără a se preciza însă că este necesară descrierea exhaustivă a serviciilor specifice furnizate. Obiectivul detaliilor care trebuie menționate în mod obligatoriu pe o factură este acela de a permite administrațiilor fiscale să controleze plata taxei datorate și, eventual, existența dreptului de deducere a TVA-ului.

Prin urmare, analiza aspectului dacă facturile sunt conforme cerințelor articolului 226 punctul 6 din Directiva 2006/112 trebuie efectuată în lumina acestui obiectiv. În ceea ce privește condițiile de fond necesare pentru nașterea dreptului de deducere a TVA-ului, din textul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 reiese că bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul menționat trebuie să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și că, în amonte, aceste bunuri sau servicii trebuie să fie furnizate de o altă persoană impozabilă. În ceea ce privește condițiile de formă privind exercitarea dreptului menționat, din textul articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112 reiese că exercitarea acestuia este condiționată de deținerea unei facturi întocmite în conformitate cu articolul 226 din directiva menționată.

Curtea a statuat că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, chiar dacă anumite condiții de formă au fost omise de persoanele impozabile. În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că sunt îndeplinite condițiile de fond, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept. Revine așadar, instanței de trimitere să țină cont de toate informațiile incluse pe facturile în cauză și pe documentele anexe pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond ale dreptului de deducere a TVA-ului.

În acest context, s-a subliniat în primul rând, că persoana impozabilă care solicită deducerea TVA-ului este cea care are obligația de a demonstra că întrunește condițiile pentru a beneficia de acest drept (Hotărârea din 18 iulie 2013, Evita-K. C-78/12. punctul 37). Autoritățile fiscale pot solicita, așadar, chiar persoanei impozabile dovezile pe care ele le consideră necesare pentru a aprecia dacă trebuie sau nu trebuie să acorde deducerea solicitată (Hotărârea din 27 septembrie 2007, Twoh International, C-l84/05, punctul 35).

Practica judiciara a calificat operațiunile fictive ca fiind operațiunile care constau în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există, în acest sens, operațiunea fictivă poate să constea printre altele și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu exista documente justificative, dar care sunt înregistrate in documentele legale. Înalta Curte a precizat ca înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind operațiunea fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit și care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu exista document justificativ. (Decizia 272/28.01.2013).

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare reclamanta intimată societatea Ștejarul Moișeni S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtelor ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată în interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materiual aplicabile.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtelor este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu controlul de legalitate al pct. 1 al Deciziei privind soluționarea contestației nr. 732/11.10.2017 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj Napoca, al Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 și al Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Satu Mare ce vizează obligații fiscale în sumă de 4.816.691 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesoriile aferente.

Instanța de fond a anulat în parte decizia de soluționare a contestației, în tot decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală apreciind în esență că reclamanta a justificat scriptic și faptic operațiunile economice derulate cu cele 9 societăți comerciale, aspect care demnostrează că sunt deductibile de la calculul impozitului pe profit cheltuielile înregistrate în urma acestor operațiuni, iar în privința TVA-ului dedus că organele fiscale nu au adus elemente obiective care permit să se concluzioneze că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că partenerii s[i comerciali erau implicați într-o fraudă fiscală, acolo unde s-a putut aprecia că activitatea furnizorului de servicii ar putea fi calificată ca frauduloasă.

Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a normelor de drept aplicabile fiecărei categorii de impozit sau contribuție analizate.

Criticile recurentelor pârâte referitoare la fictivitatea operațiunilor derulate prin intermediul reclamantei sau cele privitoare la existența unei fraude, la care reclamanta să fi participat sau de care să aibă cunoștință, sunt nefondate.

Cu titlu prealabil, se impune a fi menționat că instanța de fond după prelalabila introducere în principiile care se degajă din jurisprudența unională în materia exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, precum și a considerațiilor teoretice pe marginea intepretării normelor care guvernează domeniul deductibilității cheltuielilor de la calcului impozitului pe profit, a procedat la analiza în concret a opertațiunilor economice derulate de reclamantă cu cei 9 parteneri, verificând pretinsa fictivitate a prestărilor de servicii de care a beneficiat reclamanta, concluzionând în sensul realității lor, care au fost justificate cu documente legale.

Cu toate aceste, organele fiscale recurente în dezvoltarea motivelor de recurs s-au mărginit a aduce critici generale hotărârii instanței de fond, relevând jurisprudența unională de care se prevalează și a normelor legale naționale incidente în cauză cu corelativa variantă de interpretare a acestora, apte în opinia lor de a susține concluzia organului de inspecție fiscală, fără a aduce critici concrete hotărârii instanței de fond, corespunzătoare analizei oferite de aceasta situației juridice deduse judecății.

Procedând la propria sa evaluare, în limitele învestirii sale, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (1) Codul fiscal dreptul de deducere a TVA ia naștere în momentul exigibilității taxei, iar conform alin. (2) al aceluiași articol orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Pentru exercitarea dreptului de deducere trebuie, așadar, îndeplinită o condiție de ordin formal, respectiv deținerea unei facturi emisă de o persoană impozabilă care să conțină obligatoriu, toate informațiile prevăzute de legea fiscală, care să justifice suma reprezentând TVA aferentă bunurilor achiziționate, precum și o condiție de fond care constă în cerința ca persoana interesată să fie o "persoană impozabilă" în sensul legii fiscale și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul amintit să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile proprii și ca, în amonte, aceste bunuri să fie livrate sau aceste servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă.

Prin urmare, în lanțul comercial atât persoana interesată să-și exercite dreptul de deducere, cât și beneficiarul bunurilor din aval și furnizorul acestora din amonte trebuie să fie persoane impozabile, concluzie care rezultă și din jurisprudența unională concretizată în Hotărârea din 21 martie 2018, Volkswagen, C-533/16.

În cauză nu se contestă că reclamanta pentru serviciile prestate de cele 9 societăți comerciale nu ar deține facturi fiscale corespunzătoare, fiind confirmat prin probatoriul administrat în cauză, că toate facturile ce atestă operațiunile analizate de organul fiscal întrunesc toate elementele de conținut obligatorii prevăzute de legea fiscală, fiind prezentate și contractele aferente, situații de lucrări și/sau rapoarte de recepție și că există concordanță între formularele de înregistrare fiscală și cele de raportare contabilă.

Pe de altă parte, nu au fost ridicate obiecțiuni referitoare la calitatea de persoane impozabile ale celor 9 societăți prestatoare.

Ceea ce i se reproșează reclamantei este participarea la o fraudă fiscală, prin aceea că în realitate aceste prestații pretins contractate au fost efectuate de ea însăși, documentele justificative fiind întocmite în scopul diminuării taxelor și impozitelor datorate bugetului general consolidat.

Sub acest aspect este relevantă jurisprudența unională avută în vedere de instanța de fond, potrivit căreia, fără o reluare exhaustivă a acesteia, dreptul de a deduce TVA plătită în amonte nu poate fi afectat de faptul că în lanțul livrărilor sau prestărilor din care fac parte, există o tranzacție anterioară sau ulterioară viciată de o fraudă în materie de TVA, despre care persoana impozabilă nu știa sau nu avea posibilitatea să știe.

În acest sens, autoritățile fiscale trebuie să stabilească elemente obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată era implicată într-o fraudă fiscală, nefiind de acceptat instituirea unui sistem de răspundere obiectivă care ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice.

Analiza în concret a instanței de fond, necombătută corespunzător de recurente, a demonstrat că nu s-a dovedit în cauză că reclamanta a efectuat ea însăși lucrările facturate de terți, și nu știa și nu avea cum să știe de pretinsa fraudă imputată acesteia și furnizorilor săi, concluziile organelor fiscale bazându-se în exclusivitate pe prezumții fără probarea faptelor vecine și conexe pe care se întemeiază, iar nu pe elemente factuale concrete.

Așa fiind, este justă concluzia instanței de fond conform căreia nu au fost identificate elemente obiective care să probeze că reclamanta ar fi știut sau ar fi trebuit să știe că este implicată într-o fraudă fiscală, în afară de aparentul comportament fraudulos al unei singure societăți, care prin el însuși nu poate proba un comportament fraudulos al reclamantei.

În concluzie, instanța de fond a apreciat în mod just că în mod nelegal au fost stabilite obligații fiscale suplimentare constând în TVA în valoare de 1.827.923 RON, la care se adaugă accesorii de 764.976 RON reprezentând dobânzi și 272.047 RON penalități de întârziere.

Referitor la impozitul pe profit, instanța de control judiciar reține că potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, sunt considerate nedeductibile de la calculul acestui impozit cheltuielile cu prestările de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu sunt încheiate contracte.

În explicitarea acestei norme prin pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 s-a stabilit că în vederea deducerii cheltuielilor trebuie ca serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege, justificarea prestării efective a acestora putând a fi efectuată prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare, iar contribuabilul să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate.

În cauză, așa cum s-a reținut în precedent, instanța de fond a identificat în concret că reclamanta deține contracte de prestări servicii încheiate, precum și procese-verbale de recepție sau situații de lucrări, după caz.

De asemenea, reclamanta a dovedit și necesitatea efectuării acestor cheltuieli privind lucrări de spart beton, săpat, pozat cabluri și astupat șanț, depunând în acest sens contractele pe care le avea în derulare cu beneficiarii finali, contracte ce aveau ca obiect, printre altele, aceste operațiuni, precum și facturile și procesele-verbale de recepție aferente acestora.

Desfășurarea acestor lucrări de către reclamantă au fost confirmate și prin declarațiile martorilor audiați în cauză, persoane angajate cu responsabilități de supraveghere a acestor lucrări.

În consecință, și în această privință este temeinică și legală concluzia instanței de fond în sensul că nu pot fi considerate cheltuieli nedeductibile cele efectuate cu cei 9 prestatori de servicii, acestea îndeplinind condițiile legale pentru deductibilitate fiscală în materia impozitului pe profit, astfel că în mod nelegal s-a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare constând în impozit pe profit în sumă de 1.262.608 RON, la care se adaugă accesorii de 514.016 RON reprezentând dobânzi și 189.391 RON penalități de întârziere.

Prin urmare, actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale, reclamantei fiindu-i refuzat nelegal exercițiul dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă achizițiilor analizate și deductibilitatea cheltuielilor de la calculul impozitului pe profit, astfel că hotărârea instanței de fond care le-a invalidat este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, pentru menținerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva sentinței nr. 186/CA/2018 din data de 29 noiembrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.