ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4500/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. și B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției nr. 112/07.02.2019, înregistrată de către Direcția de inspecție pentru judecători sub nr. x, comunicată în data de 13.03.2019, prin care inspectorul judiciar C. a dispus clasarea sesizării formulate de reclamantă, și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 882 din 29 noiembrie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. și B. S.R.L., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, faptul că hotărârea atacată este nemotivată, în sensul că, în cauză, au fost invocate susținerile părților însă fără a fi trecute prin propriul filtru și fără a se indica raționamentul magistratului care a pronunțat respectiva hotărâre.

3.2. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că sesizat autorității intimate faptul că i s-a eliberat o copie a unei încheieri de ședință cu un alt conținut decât cel aflat la dosar, însă nu a primit răspuns la acest aspect de la respectiva autoritate, dar nici de la instanță, care nu a oferit o dezlegare acestei chestiuni.

Totodată, o altă critică se referă la cele reținute de Curtea de apel, în sensul că intimata nu se poate substitui ipso facto unei instanțe de control judiciar, singura în măsură să analizeze pe fond dacă o soluție este corectă sau nu, și faptul că este obligatorie doar respectarea deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii.

Potrivit recurentei, intimata-pârâtă are competența de a analiza pe fond soluțiile pronunțate de către magistrați pentru a elucida dacă acestea încalcă sau nu prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, făcând trimitere, în acest sens, la rezoluția din lucrarea nr. 19-3940, în care aceeași autoritate a reținut că are competențe de a declanșa verificări pe fond ale soluției pronunțate.

Referitor cele reținute de prima instanță, cu referire la obligativitatea respectării doar a deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii, a apreciat, din motivarea hotărârii, că se poate trage concluzia că magistrații nu sunt obligați să respecte legea atunci când pronunță o hotărârea judecătorească, ci doar anumite legi.

În concluzie, recurenta a opinat că prima instanță a interpretat eronat prevederile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 în raport cu conținutul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., pentru că obligativitatea instanțelor de a aplica și hotărârile date în dezlegarea unor chestiuni de drept este astfel instituită de lege.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 112 din 7 februarie 2019, emisă de pârâtă.

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut, în esență, că nu a primit răspuns la aspectele semnalate, nici de la intimată și nici de la instanța de judecată, care s-a limitat la preluarea susținerilor părților, însă fără ca acestea să fie trecute prin propriul filtru și fără a se indica raționamentul avut în vedere la soluția pronunțată.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor incidente prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și art. 99 din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Se reține că, prin sesizarea adresată autorității pârâte, reclamanta a solicitat cercetarea disciplinară a magistraților care au compus completurile care au soluționat recursul, respectiv contestația în anulare, în cele două dosare aflate pe rolul

Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă (dosarul nr. x/2016 și dosarul nr. x/2018), pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, cu privire la completul care a soluționat recursul, prin decizia civilă nr. 22/20.02.2018, reclamanta a arătat că deși partea introductivă conține numele tuturor membrilor completului, în partea finală încheierea din data de 13 februarie 2018 conține doar numele a doi membri din completul de judecată, alături de numele grefierului, nu și numele celui de-al treilea membru.

Totodată, fiind nesemnată această încheiere a apreciat că este nulă, dar în plus nici măcar nu conține în mod fizic pe cel de-al treilea membru al completului în partea finală, lucru ce atrage cu atât mai mult nulitatea ei. Pe cale de consecință, făcând corp comun cu decizia, atrage astfel nulitatea acesteia în totalitate.

A mai arătat reclamanta că instanța de recurs nu a aplicat Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care era obligatorie față de data publicării în Monitorul Oficial, astfel, prin decizia pronunțată, completul din recurs a încălcat prevederile art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Referitor la completul care a soluționat contestația în anulare, prin decizia civilă nr. 141/23.11.2018, reclamanta a arătat că deși a învederat motivele nulității deciziei de recurs nr. 22 din 20 februarie 2018 și cele ale nerespectării prevederilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016, la care s-a adăugat și decizia nr. 19/2018, aceasta din urmă cu aplicare la data la care acest al doilea complet s-a pronunțat, instanța a respins și contestația în anulare, încălcându-se astfel prevederile art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Prin Rezoluția nr. 112/07.02.2019, Inspecția Judiciară, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată și republicată, a dispus clasarea sesizării, reținând că, din verificările efectuate, nu s-au conturat indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată.

Împotriva măsurii de clasare dispuse, reclamanta a formulat plângere, în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, care a fost respinsă prin Rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-1076.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe faptul că, în opinia părții, intimata are competența de a analiza pe fond soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată pentru a elucida dacă acestea încalcă sau nu prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, invocând, totodată, că nu a primit răspuns la aspectul sesizat cu referire la împrejurarea că i s-a eliberat o copie a unei încheieri de ședință cu un alt conținut decât cel aflat la dosar, dar și interpretarea eronată a prevederilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 în raport cu conținutul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Referitor la critica părții potrivit căreia nu ar fi primit răspuns cu privire la faptul că i s-a eliberat o copie a unei încheieri de ședință cu un alt conținut decât cel aflat la dosar, instanța de control judiciar constată, contrar afirmațiilor părții, că respectiva susținere a fost analizată, judecătorul fondului reținând că instanța învestită cu contestația în anulare a fost sesizată cu acest aspect și a observat că încheierea de amânare a pronunțării din data de 13.02.2018, practicaua și decizia nr. 22/20.02.2018 poartă trei semnături aparținând celor trei judecători ce au participat la soluționarea cauzei, apreciind că au fost respectate prevederile art. 266 din C. proc. civ. de la 1865 și cele ale art. 84 din Regulamentul de organizare interioară a instanțelor.

Totodată, a concluzionat în mod corect că o eventuală neconcordanță între copia comunicată reclamantei și originalul încheierii din dosar nu face dovada existenței unor indicii în sensul săvârșirii unei abateri disciplinare de către judecătorii care au participat în completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei, ci poate fi vorba despre o eroare care s-a produs eventual cu ocazia eliberării respectivului exemplar al încheierii.

Cât privește critica referitoare la interpretarea eronată a prevederilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 în raport cu conținutul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., de asemenea, nu poate fi reținută.

Dispozițiile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 prevăd că reprezintă abatere disciplinară, "nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii ".

În cauză, reclamanta invocă interpretarea greșită a art. 99 lit. ș) Legea 303/2004 în legătură cu nerespectarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constând în interpretarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 517 alin. (4) din Noul C. proc. civ., această decizie este obligatorie în privința interpretării art. 84 alin. (1) din același cod, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, această decizie nu este obligatorie pentru instanțe în privința interpretării altui text de lege, respectiv a dispozițiilor cuprinse în C. proc. civ. de la 1865.

Or, în aceste condiții, în mod corect s-a reținut că respectiva decizie, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu este aplicabilă întrucât cauzele care au format obiectul Dosarului nr. x/2016 și Dosarului nr. x/2018 s-au judecat sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, așa încât nu poate fi incidentă o decizie care interpretat prevederi din Noul C. proc. civ.

De asemenea, se observă că în mod corect prima instanță a reținut că în art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 abaterea disciplinară este prevăzută în cazul nerespectării deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, nu și a hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cum este cazul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016.

Prin urmare, concluzia la care a ajuns partea în această privință nu are suport.

Legat de critica privind competența autorității intimatei de a analiza pe fond soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată, Înalta Curte reține că cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, care reglementează atât competențele Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare.

În raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Totodată, față de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 și ținând cont de principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că verificările administrative nu pot implica analiza unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, o astfel de cenzură excedând competențelor Inspecției judiciare.

Și din perspectiva dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și 99

1

din același act normativ, rezultă că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În fine, aceleași prevederi conține și Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii a secției pentru judecători nr. 9J din 2015, pronunțată în materie disciplinară, din care reiese că practica judiciară în domeniul disciplinar este în sensul că în sfera răspunderii disciplinare poate intra adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori mari, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună - credință) nu poate găsi o justificare.

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, autoritatea pârâtă neputând depăși limitele marjei sale de apreciere conferite de lege, iar rezoluția invocată de recurentă (19-3940) nu are relevanță în cauză, aceasta privește alt petent și alți magistrați.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. și B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 882 din 29 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.