ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4453/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, a solicitat anularea Deciziei nr. 2795/28.06.2017 privind angajarea răspunderii solidare față de aceasta, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. emisă în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale în limita sumei totale de 3.253.923 RON, precum și a Deciziei nr. 53/24.10.2017 în ceea ce privește soluționarea contestației formulată împotriva deciziei anterior menționate.

De asemenea, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 72 din 14 martie 201, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca și Agenția Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 2795/28.06.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orășenesc Cehu Silvaniei, precum și Decizia 53/24.10.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca în privința soluționării contestației împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Împotriva acestei sentințe au promovat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate, astfel că, invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii introductive, ca nefondată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că sentința instanței de fond nu prezintă raționamentul pentru care judecătorul a dispus în sensul admiterii acțiunii, motivarea fiind una sumară.

Instanța de fond, menționează recurentele, nu a făcut o justă și corectă interpretare a dispozițiilor legale aplicabile speței, în raport cu cererile, apărările și probele administrate, înlăturând nelegal apărările făcute prin întâmpinare referitoare la prezentarea de noi motive de nelegalitate ale deciziei de angajare a răspunderii solidare, direct în fața instanței, suplimentare celor invocate în contestația administrativă și lipsa mijloacelor de probă în susținerea contestației administrative.

Procedând astfel, instanța de fond a adus atingere principiului neretroactivității legii civile, precizează recurentele, activând practic dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/25.07.2018, în condițiile în care acțiunea a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Reținerea instanței de fond privind comunicarea actelor de administrativ fiscale în limba italiană, apreciază recurentele, este de asemenea nefondată, respectiv fără temei legal, în contextul în care dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 prevăd că limba oficială în administrația fiscală este limba română.

Recurentele au criticat și reținerea instanței de fond potrivit căreia reclamantul nu avea cunoștință de existența unor obligații fiscale, în condițiile în care acest act administrativ a fost comunicat prin publicitate, conform prevederilor art. 47 alin. (4) și următoarele din aceeași lege, urmare a faptului că nu s-a reușit realizarea comunicării prin poștă cu confirmare de primire, corespondența fiind returnată.

Este lipsită de suport și concluzia instanței de fond referitoare la nesoluționarea și nemotivarea contestației administrative în sensul prevăzut de art. 276 Codul de procedură fiscală, întrucât aceasta a fost soluționată în raport cu susținerile reclamantului, cu documentele existente la dosarul cauzei și în limitele sesizării.

Referitor la apărările formulate cu privire la împuternicirea depusă de reclamant, apreciază că acestea au fost respinse nefondat și nu au fost coroborate toate probele, întrucât, acest înscris nu a fost prezentat cu ocazia soluționării contestației și nici cu ocazia desfășurării inspecției fiscale și, mai mult, nu rezulta cui aparțin semnăturile.

În privința administrării societății de către domnul C., recurentele au menționat că, potrivit informațiilor existente în baza de date ANAF - REVISAL, contractul individual al acestuia a încetat la data de 16.05.2018.

În timpul inspecției fiscale, organele de inspecție fiscala au luat o notă explicativă d-lui C. care a menționat că nu deține documentele contabile ale societății și că acestea se află în posesia administratorului societății A., aspect rezultat chiar din cuprinsul expertizei, în care se consemnează faptul că documentele au fost comunicate de către reclamant.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea acestei poziții procesuale, intimatul a menționat că sunt nefondate criticile privind nemotivarea hotărârii, în contextul în care aceasta este exactă, detaliată, și în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

Decizia de angajare a răspunderii solidare este nulă absolut, menționează intimatul, pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, mai exact fără convocarea acestuia în vederea audierii, iar recursul nu conține nicio critică sub acest aspect.

Criticile recurentelor care vizează motivele invocate în acțiunea introductivă sunt nefondate, arată în continuare intimatul, întrucât prin contestația administrativă a solicitat reanalizarea situației răspunderii sale solidare cu societatea, ceea ce ar fi impus o analiză a condițiilor necesare pentru angajarea acesteia, însă organul de soluționare a contestației s-a rezumat la o analiză superficială, fără a fi analizate în concret condițiile necesare pentru atragerea răspunderii în calitate de administrator al societății, fiind nevoit astfel să dezvolte, prin acțiunea introductivă, motivele din contestația formulată.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (3)

3

C. proc. civ., reclamantul avea dreptul de a lua la cunoștință de toate actele emise de recurente traduse în limba italiană, prin traducător autorizat, iar această obligație nu a fost îndeplinită, fiind astfel în imposibilitate să înțeleagă conținutul acestora, precizează intimatul.

Din perspectiva chestiunilor de fond ale raportului juridic fiscal dedus judecății, intimatul a învederat că organul fiscal nu a dovedit că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății s-ar datora relei sale credințe, conform cerințelor art. 25 lit. d) din Legea nr. 207/2015, decizia nefiind motivată sub acest aspect.

Intimatul a mai învederat că angajarea răspunderii sale solidare a fost cauzată de administratorul de fapt al societății, respectiv de numitul C., răspunzător pentru omisiunea de a prezenta documentele contabile organelor fiscale și, pe cale de consecință, de întocmirea Raportului de inspecție fiscală și a Deciziei de impunere nr. x, din probele administrate în cauză rezultând că acesta din urmă s-a aflat în posesia documentelor contabile până în luna septembrie 2017.

În plus, din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că, la sfârșitul anului 2016, societatea dispunea de fonduri bănești care puteau acoperi obligațiile privind TVA în proporție de numai 0,75%, astfel că nu datorită inacțiunii administratorului sau relei-credințe a acestuia nu s-a făcut o asemenea plată, ci datorită lipsei disponibilităților bănești.

Prin urmare, precizează intimatul, datorită faptului că, începând cu data de 29.08.2016, societății i-a fost interzisă realizarea obiectului principal de activitate, aceasta nu a mai realizat venituri, împrejurare care se traduce într-o imposibilitate obiectivă de plată străină de reaua sa credință.

Nu se poate reține o eventuală rea-credință a administratorului nici cu privire la nedeclararea obligațiilor fiscale, întrucât, după cum rezultă din raportul de expertiză, societatea și-a îndeplinit obligațiile de declarare întocmind decontul privind TVA în perioada supusă inspecției fiscale, înregistrând exclusiv TVA de rambursat, astfel încât nicio sumă stabilită prin decizia de impunere nu rezultă dintr-o datorie reală a societății.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și prin raportare la întreg probatoriul administrat și la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului, reține că recursul de față este fondat, pentru considerentele în continuare expuse.

Referitor la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurente în motivarea recursului declarat, constând, în opinia acestora, în faptul că hotărârea primei instanțe nu satisface exigențele unei motivări rezonabile, fiind una sumară, fără a da eficiență propriilor apărări, dublate de probatoriul administrat, Înalta Curte precizează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentele se află în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond nu este motivată, din perspectiva aspectelor menționate în susținerea acestui motiv de casare.

Instanța de recurs apreciază că judecătorul fondului a efectuat un examen elaborat al tuturor chestiunilor de fapt și de drept supuse analizei sale, astfel încât, din lecturarea sentinței pronunțate se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive în ansamblul său, atât în componenta referitoare la anularea actelor administrativ-fiscale contestate din perspectiva chestiunilor de procedură fiscală, cât și din perspectiva dreptului material, rezultă în mod evident din maniera în care instanța a abordat litigiul, respectiv prin raportare la susținerile părților și probele administrate în cauză.

Nu constituie o nemotivare și astfel nu atrage incidența motivului de casare prezentat, împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parțial, susțineri ale părții potrivnice, acest fapt reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanței cu cele ale uneia dintre părțile litigante.

Așadar, raționamentul instanței de fond este ușor decelabil, lipsit de contradictorialitate, în contextul în care aceasta a apreciat punctual că sunt neîntemeiate toate apărările pârâtelor.

În plus, din punctul de vedere al standardelor de rezonabilitate, Înalta Curte arată că aceasta este suficient de concisă pentru a oferi părților certitudinea unei analize reale a cererii din partea judecătorului fondului, iar eventuala insuficiență a motivării, astfel cum este clamată de către recurente, precum și omisiunea analizării unei realități faptice esențiale, în opinia acestora, nu pot fi asimilate unei nemotivări astfel cum recurenta susține.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., preliminar, Înalta Curte reține că, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.06.2017 emisă de AJFP Sălaj-Serviciul Fiscal Orășenesc Cehu-Silvaniei, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în vederea realizării creanțelor fiscale datorate de societate în sumă de 3.253.923 RON.

Decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă în baza prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/10.05.2017, întocmit de AJFP Sălaj-Serviciul Fiscal Orășenesc Cehu-Silvaniei, debitorul S.C. B. S.R.L. a fost declarat insolvabil cu venituri/bunuri urmăribile cu o valoare însumată estimată, conform documentelor contabile, de 26.699 RON.

Prin Decizia nr. 53/24.10.2017 emisă de DGRFP Cluj-Napoca s-a reținut, prin raportare la actele existente si prevederile legale incidente, că este neîntemeiată contestația formulata de A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr 2795/2017.

Reclamantul a susținut în contestația formulată pe calea administrativă și susține și în acțiunea introductivă faptul că nu are cunoștință despre debitele societății al cărui administrator este față de bugetul general consolidat al statului sau că ar exista vreun act de constatare întocmit de organele fiscale.

Potrivit Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.06.2017, obligațiile fiscale în suma de 3.253.923 RON, pentru realizarea cărora s-a decis angajarea răspunderii solidare, se compun din 2.457.397 RON debite și 796.526 RON dobânzi și penalități. Suma reprezentând debit a fost stabilită în urma inspecției fiscale desfășurate la S.C. B. S.R.L., în acest sens fiind întocmit Raportul de inspecție Fiscală și emisă Decizia de impunere nr. x/19.12.2016 emisă de AIF din cadrul AJFP Sălaj - DGRFP Cluj-Napoca, cu termen de plata la data de 05.02.2017, act administrativ fiscal necontestat, devenind astfel titlu executoriu prin expirarea termenului de plată.

Potrivit Anunțului individual nr. 120/10.01.2017 și Procesului-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate nr. x/10.01.2017 întocmite de AJFP Sălaj - AIF, decizia de impunere nr. x/19.12.2016 a fost comunicata societății S.C. B. S.R.L., în conformitate cu prevederile art. 47 alin. (1) din legea 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Reținând, în esență, că, atât decizia de angajare a răspunderii solidare, cât și decizia de soluționare a contestației, au fost emise cu încălcarea prevederilor legale referitoare la convocarea și audierea contribuabilului, precum și împrejurarea că organul de soluționare a contestației nu a verificat buna sau reaua credință a acestuia, instanța de fond a procedat la admiterea acțiunii introductive și anularea actelor administrativ fiscale contestate.

În opinia Înaltei Curți, un prim aspect se impune a fi clarificat și anume faptul că, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, limba oficială în administrația fiscală este limba română, astfel încât comunicarea către intimatul-reclamant a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.06.2017, varianta în limba română, nu constituie o neregularitate de ordin procedural.

În ceea ce privește emiterea acestei decizii cu nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din aceeași lege, referitoare la obligația audierii persoanei înaintea emiterii deciziei, instanța de recurs consideră necesare câteva precizări de ordin procedural fiscal esențiale în justa soluționare a litigiului pendinte.

Este adevărat, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin excepție de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de angajare a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea.

Însă, trebuie precizat că procedura de contestare a actelor administrativ fiscale reglementată de art. 268 - 281 din Legea nr. 207/2015 este una specială în raport cu procedura de contestare a actelor administrative reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Drept urmare, normele care o reglementează derogă de la normele generale în măsura în care dispun diferit și se completează cu acestea în caz contrar, potrivit regulilor generale de interpretare.

Potrivit prevederilor art. 276 Codul de procedură fiscalălă, în soluționarea contestației organul competent verifică motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport cu susținerile părților, cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu documentele existente la dosarul cauzei, iar soluționarea contestației se face în limitele sesizării.

De asemenea, trebuie reținute și prevederile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora deciziile emise în soluționarea contestațiilor, împreună cu actele administrative fiscale la care se referă, pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Prin urmare, acesta cadru normativ derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și prin celelalte prevederi aflate în conexiune cu acesta, în speță prezentând relevanță dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, iar regularitatea demersurilor procesuale efectuate de intimatul-reclamant nu poate fi apreciată decât prin prisma dispozițiilor speciale în materie de procedură fiscală.

Revenind la speța dedusă judecății, Înalta Curte observă că instanța de fond a constatat nulitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului pentru lipsa prealabilei audieri a acestuia, sancțiune prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 207/2015., ignorând însă împrejurarea că această neregularitate nu a fost invocată nici prin contestația adresată organului fiscal și nici chiar prin acțiunea introductivă înregistrată la instanța de fond, la data de 08.05.2018.

Acest nou motiv de nelegalitate a deciziei de angajare a răspunderii solidare contestate a fost invocat de către reclamant prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 11.12.2018.

Ca atare, se constată că în mod greșit și cu nerespectarea dispozițiilor legale speciale în materie de procedură fiscală, reglementate de art. 276 alin. (1) și art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, instanța de fond a valorificat această apărare a reclamantului, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, ea nu a fost relevată nici în fața organului de soluționare a contestației și nici prin acțiunea introductivă.

Or, un asemenea motiv de nelegalitate trebuia să fie invocat în condițiile prescrise de lege, examenul legalității deciziei de soluționare a contestației neputând fi efectuat de către instanță prin raportare la alte motive decât cele invocate prin contestația administrativă care, potrivit dispozițiilor art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, nu putea fi analizată decât în raport de susținerile reclamantului iar soluționarea acesteia era condiționată de limitele sesizării.

În plus este de reținut că dispozițiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, care prevăd că motivele invocate în cererea de anulare a actului administrativ nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă nu sunt incidente în cauză, pe de o parte datorită specificității litigiilor privind anularea actelor administrativ fiscale, astfel cum s-a arătat în precedent, iar pe de altă parte datorită împrejurării că acestea au fost edictate ulterior învestirii instanței de fond, prin Legea nr. 212/2018 publicată în Montorul Oficial la data de 30.07.2018, neavând astfel aplicabilitate în cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de recurs reține că, în esență, prima instanță a precizat că dispozițiile art. 25 Codul de procedură fiscalălă nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci dimpotrivă, impune probarea relei-credințe, existența acesteia constituind una dintre cele două condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului.

Din această perspectivă, preliminar, Înalta Curte reține că potrivit alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta:

- lit. d) - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.06.2017 a fost emisă având în vedere calitatea reclamantului A. în societatea B. S.R.L., respectiv cea de administrator al societății (potrivit datelor existente în evidențele ONRC-dosar fond), debitor declarat insolvabil de organele fiscale prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/10.05.2017 emis de aceeași unitate fiscală, în considerarea dispozițiilor legale anterior evocate.

Decizia a fost motivată prin aceea că, pentru activitatea desfășurată, debitorul S.C. B. S.R.L. datorează la bugetul general consolidat obligații fiscale în cuantum de 3.253.923 RON, reprezentând TVA și accesorii, neachitate în termen, pentru a căror recuperare au fost întreprinse măsuri de executare silită constând în emiterea de somații și adrese de înființare a popririi asupra disponibilităților bănești, toate comunicate societății conform prevederilor legale incidente, nefiind însă necontestate, dar administratorul societății sau asociatul acesteia nu au făcut dovada stingerii obligațiilor.

În plus, instanța de recurs reține că obligațiile societății au fost stabilite de Activitatea de inspecție fiscală prin Decizia de impunere nr. x/19.12.2016 și se raportează la perioada 23.09.2013-30.04.2016, iar în perioada 2013-2016 societatea a realizat venituri dar nu a achitat obligațiile față de bugetul de stat.

Raportat la aspectele factuale ale speței dedusă judecății, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului, în mod eronat reținându-se neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia.

În cazul de față, din prevederile legale mai sus menționate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 265 Codul de procedură fiscală și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea, care a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, în cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât și a administratorului.

Dacă în privința îndeplinirii primei condiții, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergențe de opinie între părți, existența acesteia fiind deplin dovedită de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/10.05.2017, în privința celei de-a doua condiții, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelență subiectivă a organelor fiscale, revine instanței de judecată stabilirea existenței sau inexistenței acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menționează că în speță este vorba, așadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacțiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat și/sau achitat obligațiile fiscale la scadență.

Tinând seama de aceste aspecte, instanța de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligațiile administratorilor se numără și cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăsește, conform legii societăților comerciale, respectiv art. 73 și obligația de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Faptul că intimatul-reclamant are calitatea de asociat și administrator al societății declarată insolvabilă, conform datelor rezultate din evidențele ONRC, precum și faptul că la sfârșitul anului 2016 societatea dispunea de fonduri bănești în cuantum de 16.787,44 RON care puteau acoperi obligațiile privind TVA-ul pe anii 2013-2016 în proporție de 0,75%, rezultat în termeni lipsiți de echivoc din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză, fără a se face dovada că sumele au fost folosite pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate.

În concluzie, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a acestuia prin decizia contestată, reaua sa credință rezultând din pasivitatea față de obligația de stingere a obligațiilor fiscale.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond prin sentința atacată, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimențială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenței obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua credință a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credință a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranța cât și pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relația cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 și 12, referitoare la obligația de cooperare și bună credință.

Abordarea intimatului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, Înalta Curte reține că acesta nu a manifestat diligența unei persoane/administrator de bună credință, în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală inacțiunea acestuia neputând fi calificată decât ca fiind rezultatul relei sale credințe.

Așadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului/asociatului debitorului insolvabil, în accepțiunea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanțiată sau condiționată, cum greșit a apreciat judecătorul fondului, de existența unei legături de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvabilitate și nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credință nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acțiuni, ci trebuie avute în vedere și inacțiunile, contextualizate conform celor mai sus reținute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligențele administratorului/asociatului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Așa fiind, Înalta Curte are în vedere că intimatul-reclamant se face vinovat neachitarea, la scadență, a obligațiilor fiscale ale societății debitoare și reține că faptele acestuia, exercitate în timpul mandatului de administrator, coroborat cu statutul său de asociat, constând în lipsa acțiunilor și deciziilor de achitare, s-au concretizat în acumularea de debite restante datorate bugetului general consolidat al statului.

Un ultim aspect se impune a fi clarificat, iar acesta privește apărarea reclamantului, eronat apropiată de către judecătorul fondului, potrivit căreia societatea a fost administrată, în fapt, de numitul C., în baza unui mandat acordat de reclamant în formă autentificată, astfel că lipsa sa de implicare în activitatea societății nu poate fi caracterizată ca fiind animată de rea-credință, în accepțiunea legii.

Înalta Curte reține că la dosarul cauzei au fost depuse două procuri autentificate din al căror conținut rezultă mandatele acordate numitului C. de către reclamant.

Potrivit procurii speciale autentificate sub nr. x/08.09.2013 existentă la dosarul instanței de fond, reclamantul l-a împuternicit pe numitul C., ca, în numele său și pentru acesta, să îndeplinească toate formalitățile necesare înființării unei societăți comerciale cu răspundere limitată, în care va avea calitatea de asociat și unic administrator.

De asemenea, prin procura specială autentificată sub nr. x/24.11.2016, reclamantul, în calitate de reprezentant legal al societății S.C. B. S.R.L. a dat mandat special numitului C., acesta din urmă fiind autorizat să predea organelor de control fiscal toate documentele solicitate cu privire la societate, în scopul desfășurării corespunzătoare a controlului fiscal.

Aceste împrejurări însă nu sunt de natură să înlăture atribuțiile și responsabilitățile reclamantului în calitatea sa de administrator, astfel încât pentru creanțele fiscale aferente operațiunilor desfășurate de societate în perioada 2013-2016 acesta este ținut să răspundă solidar pentru obligațiile de plată restante ale societății debitoare declarate insolvabile.

Niciunul dintre cele două mandate speciale nu privesc activități de administrare a societății, ci două activități distincte, precis determinate, una în legătură cu înființarea societății, iar cea de-a două în legătură cu predarea documentelor solicitate de organele fiscale în vederea desfășurării controlului din 2016, astfel încât intimatul-reclamant nu poate invoca cu succes teza potrivit căreia nu i se poate imputa lipsa de diligență și reaua-credință pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, pentru motivul că, în fapt, nu a administrat societatea.

Oricum, acceptând teoretic această apărare, reclamantul nu poate opune organelor fiscale eventualul mandat acordat, în orice formă, numitului C., pentru administrarea societății, chestiunea îndeplinirii defectuoase sau a neîndeplinirii unui asemenea mandat constituind un aspect care privește doar părțile, respectiv reclamantul, în calitate de mandant și mandatarul său, răspunderea sa în calitate de administrator neputând fi astfel înlăturată, în considerarea celor expuse în precedent.

Având în vedere cele anterior expuse, constatând că actele administrativ fiscale atacate sunt legale, precum și faptul că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, fapt care atrage incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va proceda la admiterea recursului declarat de pârâte, cu consecința casării hotărârii atacate și, rejudecând procesul în fond, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva sentinței civile nr. 72 din 14 martie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2021.