ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4401/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.02.2018 pe rolul Curții de Apel București, astfel cum a fost modificată, reclamanții A. S.R.L., B., B. - administrator și C., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Vămilor au solicitat obligarea la plata sumei de 10.000.000 RON, în solidar, cu titlu de prejudiciu aferent perioadei 01.10.2013 - 31.12.2015, obligarea, la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului ce urmează a fi stabilit la punctul anterior până la data plății efective; obligarea, în solidar, cu titlu de prejudiciu la plata sumei de 350.000 Euro, reprezentând contravaloarea vânzării proprietății personale a asociaților B., C. si a administratorului B. pentru plata contractului de credit încheiat cu D., ca urmare a nerealizării cifrei de afaceri, cauzate de interdicția utilizării produselor E. si F..

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 5438 din 18 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamanților B., B. și C.. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a respins cererea formulată de către reclamanții A. S.R.L., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Vămilor, Direcția Generală a Vămilor, ca prescrisă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamanții A. S.R.L., B. și C., criticând-o pentru motive de nelegalitate, arătând în esență următoarele: Instanța de fond a pronunțat sentința civilă nr. 5438 pronunțată în ședința publică în data de 18.12.2018 de către Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ si Fiscal cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv, art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2.537 din C. civ. Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate, pentru respingerea cererii de chemare în judecată, două instituții juridice puse în discuția părților la termenul de judecată și nu a aplicat corect legea, astfel: (i) Excepția prescripției dreptului la acțiune formulată în conformitate cu art. 19 din legea 554/2004 privind contenciosul administrativ - a fost admisă nelegal de către instanța de fond prin pronunțarea sentinței civile nr. 5438/18.12.2018 de către Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ si Fiscal; (ii) Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B. si C., respinsă, dar neanalizarea pe fond a pretențiilor urmare a ordinii în care trebuiau soluționate excepțiile procesuale în cauză. Excepția prescripției dreptului la acțiune formulată în conformitate cu art. 19 din egea 554/2004 privind contenciosul administrativ a fost admisă nelegal de către instanța de fond prin pronunțarea sentinței civile nr. 5438/18.12.2018 de către Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ si Fiscal. Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 cu denumire marginală "Termenul de prescripție pentru despăgubiri" (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei." Se reglementează situația premisă de la care se pleacă și anume anularea unui act administrative nelegal, care marchează si momentul obiectiv de care se naște dreptul de dezdăunare. Așadar, prin Legea 554/2004 s-a reglementat un regim juridic diferențiat în situația solicitării despăgubirilor pentru actele administrative nelegale, în sensul că, se acordă posibilitatea formulării ei pe cale separată, în termen de un an de la data când persoana vătămata a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Prin dispozițiile art. 11, 16 si 19 din Legea 554/2004 se reglementează răspunderea materială/patrimonială, care implică angajarea răspunderii materiale a autorității publice pentru pagubele materiale cauzate de emiterea actelor administrative nelegale. Instanța de fond se raportează eronat si nelegal la momentul de început a termenului de prescripție speciala - 1 an - în materia contenciosului administrativ (art. 19), prin indicarea datei emiterii actelor administrative cu adresa nr. x/01.10.2013, nr. x/SLV/21.01.2014, nr. 52631/SLV/17.01.2014, nr. 47802/SLV/06.12.2013, nr. 46952/SLV/03.12.2013, - decizia civilă nr. 525/16.02.2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul x/2014 Recurenții au mai arătat că, prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007 a CCR referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 Curtea constată, așadar, că termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existenta și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima si pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni. Din această motivare a Curții Constituționale rezulta că, recurenții nu au cunoștință, în mod cumulativ, atât de: (a) existenta prejudiciului - operând o prezumție de legalitate a actului administrativ care se va anula prin primul ciclu procesual; cât si (b) întinderea pagubei suferite de reclamanți, asa cum au arătat în petitul cererii introductive de instanța nu reprezintă decât o estimare, fără un calcul de natură contabilă în baza actelor doveditoare deținute de către ANAF. În baza probatoriului administrat și a considerentelor nelegale reținute de către instanța de fond, recurenții reclamanți au luat cunoștință de decizia irevocabilă (de anulare a actului administrativ decizia civila nr. 525/16.02.2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2014) la data de 16 februarie 2017 ("dată de referință a momentului nașterii dreptului la dezdăunare decurgând din interdicția instituită nelegal de către ANAF "), de la această dată se socotește că se naște dreptul cu privire la paguba provocată. Este indiscutabil ca formularea legiuitorului nu lasă loc interpretării că, cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 este condiționată de existenta unei hotărâri judecătorești, prin care a fost admisă acțiunea îndreptata împotriva actului administrativ nelegal, acțiunea pentru repararea pagubei incluzând-se în latura intrinseca a litigiului administrativ complex (1) anularea act administrativ nelegal și (2) acoperirea prejudiciului cauzat de anularea acestui act. Invocă și considerente de speță: decizia nr. 1.668 din 1 aprilie 2014, decizia nr. 402 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 12 mai 2008, Jurisprudența C.J.U.E. (Hotărârea din 15.07.1963 - Cauza Plaumann contra Comisiei, C-25/62) a statuat că termenul de prescripție pentru formularea cererii în despăgubire nu a început să curgă atât timp cât actul administrativ nu a fost anulat, până la acest moment actul nefiind susceptibil a produce prejudicii. Dreptul la despăgubire al reclamanților, în reglementarea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este un drept condițional afectat de condiția suspensiva a anularii actelor administrative negale printr-o hotărâre judecătoreasca definitva: Susțin recurenții că, dreptul la despăgubire este un drept subsecvent anulării actului administrativ nelegal și în consecință, este afectat de o condiție suspensivă astfel încât dreptul se naște doar de la momentul îndeplinirii evenimentului viitor si incert ("16.02.2017"), adică al pronunțării - hotărârii de anulare a actelor administrative atacate prin care s-a instituit interdicția comercializării produselor de către reclamnta A. S.R.L. - adică, decizia civila nr. 525/16.02.2017 a Î.C.C.J. in dosarul x/2014 . Totodată, recurenții au mai susținut nelegalitatea admiterii excepției prescripției, în sensul incidenței întreruperii termenului de prescripție extinctivă odată cu introducerea primei cereri de chemare în judecată - dosarul x/2014 a ICCJ, conform art. 2537 alin. (2). C. civ. Astfel, din interpretarea sistematică a art. 19 din Legea 554/2004 și ale dispozițiilor art. 2537 alin. (2). C. civ. se deduce neechivoc că, prin introducerea primei cereri de chemare in judecată ce a fost soluționată irevocabil prin admiterea acțiunii de anulare a actelor administrative nelegale reprezintă o veritabilă cauza de întrerupere a prescripției extinctive. Totodată, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional. Consideră incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 incontestabilă în cauza pendinte asupra dreptului de despăgubire a reclamanților rezultând din anularea actelor administrative, întrucât Curtea a statuat cu valoare de principiu, că, "noțiunea de bunuri" are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale, incluzând si drepturile de creanța, cum este cel dedus judecății. Așadar, momentul de la care începe sa curgă termenul de 1 an de zile este de la rămânerea definitiva a hotărârii instanței de anulare a acutelor administrative 16.02.2017, data de la care reclamantul/reclamanții a/au cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei cauzata de emiterea actelor administrative nelegale. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B. si C., respinsă, dar neanalizarea pe fond a pretențiilor urmare a ordinii în care trebuiau soluționate excepțiile procesuale în cauză. Prin cererea de chemare în judecată modificată s-au solicitat două categorii de prejudicii: (i) Prejudiciul direct al reclamantei A. S.R.L. reprezentat de suma iîn cuantum de 10.000.000 RON, cuantificat provizoriu, aferent perioadei 01.10.2013 ("data primei adrese nr. x/01.10.2013 ANAP") - 31.12.2015 (data intrării în vigoare a noului Codul fiscal și a Normelor metodologice de aplicare a acestuia); inclusiv dobânzile legale aferente prejudiciului până la data plății efective; (ii) Prejudiciul indirect al reclamanților persoane fizice în cuantum de 350.000 euro reprezentând contravaloarea vânzării proprietății personale (asociați B., C. si admnistrator B.) pentru plata contractului de credit D., urmare a nerealizării cifrei de afaceri din necomercializarea G.. Arătă în legătură cu prejudiciul indirect, faptul că, s-a produs direct în patrimoniul celor doi asociați B., C., întrucât imobilul teren se afla în patrimoniul acestora. Astfel, potrivit și prevederilor dreptului comun, art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat sa îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpa", iar potrivit prevederilor art. 1349, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Prejudiciul a fost cauzat urmare a acțiunii pârâtelor de interzicere a comercializării substanțelor reprezentate de G., obiect de activitate a societății reclamante a rezultat consecința diminuării încasărilor și angajării unui litigiu contra ANAF pentru evitarea unor proceduri de executare silită din partea băncii creditoare s-a ajuns la înstrăinarea bunului imobil proprietatea celor doi asociați in scopul acoperii creditului A. S.R.L. acordat de banca D.. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 19 din Legea nr. 554/2004, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Apărările formulate în cauză Intimații pârâți Agenția Națională de Administrare Fiscală, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Vămilor au fost legal citați în cauză. Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la cererea de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței civile nr. 5438/18.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, arătând în esență următoarele: În fapt, prin cererea de chemare în judecată, recurenta - reclamantă a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea în solidar la plata sumei de 10.000.000 RON cu titlu de prejudiciu cuantificat provizoriu, aferent perioadei 01.10.2013 - 31.12.2015, obligarea în solidar cu titlu de prejudiciu la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului ce urmează a fi stabilit, începând cu data de 01.10.2013 până la data plății efective, obligarea în solidar la plata cu titlu de prejudiciu a sumei de aproximativ 350.000 euro, reprezentând contravaloarea vânzării proprietății personale pentru plata contractului de credit încheiat cu D.. Prin sentința civilă nr. 5438/18.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a dispus respingerea acțiunii ca prescrisă. Solicită instanței respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate prin care s-a respins acțiunea ca prescrisă, pentru următoarele considerente: Hotărârea pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, Curtea de Apel București a reținut în mod corect atât situația de fapt cât și prevederile legale incidente în speță, argumentele invocate de recurenta - reclamantă în motivele de recurs nefiind de natura să ducă la modificarea sentinței primei instanțe. În primul rând, apreciază că, în mod corect, prin sentința civilă nr. 5438/18.12.2018, Curtea de Apel București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. În mod corect, instanța a admis excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, raportat la termenul de 1 an instituit de legea contenciosului administrativ. Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). Prin urmare, acțiunea astfel formulată trebuie să fie în mod real motivată pe o situație obiectivă, iar reclamanta trebuie să probeze momentul la care a luat cunoștință de întinderea pagubei și să respecte termenul de prescripție de un an calculat de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În speță, plecând chiar de la raționamentul și algoritmul de calcul al prejudiciului invocat de reclamantă în considerentele cererii de chemare în judecată, rezultă că aceasta a putut cunoaște întinderea pagubei încă din data de 01.10.2013 - data de la care solicită acordarea prejudiciului și dobânzii legale. De asemenea, reclamanta a arătat în susținerea prejudiciului solicitat împrejurarea că nu a mai avut posibilitatea legală a comercializării echivalenților G. pe perioada 01.10.2013-31.12.2015. Recurenta - reclamantă a arătat că prejudiciul poate fi cuantificat prin raportare la perioada de referință - 01.10.2013 - 31.12.2015. Mai mult, reclamanta a susținut faptul că, începând cu anul 2013 solvabilitatea sa a fost pusă în discuție de către banca creditoare, ca urmare a diminuării veniturilor cu sumele rezultând din comercializarea coloranților reprezentați de echivalenții G.. Pe cale de consecință, din toate aceste susțineri ale reclamantei se desprinde concluzia clară că, aceasta a cunoscut întinderea pagubei pretinse de la data de 01.10.2013, iar acțiunea a fost introdusă la data de 13.02.2018 - potrivit portalului instanței. În altă ordine de idei, instanța de fond a reținut și împrejurarea că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând prejudiciul produs ca urmare a vânzării unui imobil, or vânzarea s-a produs la data de 19.10.2015, astfel încât reclamanții cunoșteau cuantumul pagubei produse încă de la data vânzării. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă. Pentru toate aceste considerente solicită instanței respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței civile nr. 5438/18.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018. În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. .

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 3 iunie 2019 a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 21 septembrie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamnați este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Astfel, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte constată că recurenții reclamanți critică hotărârea primei instanțe cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților B. și C.. Referitor criticile recurenților vizând soluția dată de instanța de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, pentru cele ce se vor arăta în continuare În mod corect a reținut prima instanță că, prin raportare la faptul că, reclamanții B. și C. au arătat în cuprinsul acțiunii că, solicită obligarea pârâților la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând prejudiciu produs ca urmare a vânzării unui imobil la data de 19 octombrie 2015, reiese că, aceștia cunoșteau cuantumul pagubei produse încă de la data vânzării. Pe cale de consecință, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 13.02.2018, în mod obiectiv, recurenții reclamanți cunoșteau de mai mult de 1 an toate elementele necesare pentru stabilirea prejudiciului, astfel încât termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 era împlinit, astfel că, în mod legal a fost admisă la fond, excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă. În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 22/24.06.2019, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei sus amintite, următoarele: "75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ". Jurisprudența la care face trimitere recurenții nu are incidență în cauză, fiind anterioară Deciziei pronunțată în interesul legii, la care s-a făcut referire anterior și care este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, și de Decizia ÎCCJ nr. 22/24.06.2019, Înalta Curte constată că, instanța de fond a avut în vedere și a aplicat în mod corect, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). Neîntemeiate sunt și criticile recurenților referitoare la incidența Protocolului nr. 1 la CEDO, întrucât necesitatea respectării termenelor impuse de Legea specială a contenciosului administrativ, nu este de natură să încalce dreptul recurenților la despăgubiri recunoscut de Protocolul invocat, aceștia având respectat accesul la justiție, însă cu respectarea exigenței legii naționale, care are în vedere anumite termene, impuse de natura raporturilor de drept administrativ. Totodată, Înalta Curte constată, că trimiterile recurențior la Decizia nr. 568 din data de 7 iunie 2007 a Curții Constituționale a României nu vin să susțină recursul formulat. Astfel, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată de Societatea Comercială "H." S.A. din Galați în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Galați, secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ, reținând în considerente că, - în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la particularitatea și întinderea termenelor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, exemplu în acest sens fiind Deciziile nr. 171/2007, nr. 123/2006 și nr. 534/2006. De principiu, Curtea a reținut, cu acele prilejuri, că "stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil". Aceasta, deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege"-. Referitor la criticile recurenților privitoare la soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților B. și C., Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurenților, din considerentele sentinței recurate, fila x a acesteia, reiese că, instanța de fond, a soluționat prioritar excepția invocată de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, referitoare la lipsa calității procesual active a recurenților reclamanți, pe care a respins-o, iar ulterior, a analizat și a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, Înalta Curte constată din analiza criticilor invocate în susținerea acestui motiv de recurs că, recurenții nu fac altceva decât să reia motivele prezentate odată cu judecarea în fond a prezentei cauze, motive care nu vizează considerentele sentinței atacate, fără a aduce vreo critică legală sau pertinentă, astfel că, acestea nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. . Prin urmare, aspectele invocate de recurenții reclamanți prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, întrucât sentința recurată nu este afectată de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.