ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4258/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea formulată la data de 07.06.2016 și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 și completată la data de 07.11.2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/26.05.2016, constarea inexistenței unui conflict de interese în ceea ce privește participarea sa la deliberarea și adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin nr. 109/31.05.2013 privind atribuirea prin contract de închiriere a spațiului situat în Drobeta Turnu Severin, str. x, B. municipală Drobeta Turnu Severin, hotărâre în baza căreia a fost încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr. x/14.10.2013, între Unitatea Administrativ-Teritorială a municipiului Drobeta Turnu Severin (în cadrul căreia deținea funcția de viceprimar, respectiv consilier județean), în calitate de locator și B., în calitate de locatar, spațiul fiind atribuit în folosință pentru desfășurarea activității specifice B. municipală Drobeta Turnu Severin (organizație în cadrul căreia reclamantul deține funcția de președinte). Prin cererea modificatoare depusă la data de 07.11.2016, reclamantul a mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010, ca urmare a faptului că evaluarea sa a fost făcută inițial de un inspector (C.) și a fost finalizată de un al doilea inspector (D.), ceea ce atrage nulitatea actului. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată, acțiunea astfel cum a fost completată/modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamantul A. invocând motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susținut următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., se critică soluția primei instanței sub aspectul nemotivării și al reținerii unor considerente străine de natura cauzei, în sensul respingerii unui motiv de nulitate al Raportului de evaluare cu o motivare străină de critica efectiv invocată de reclamant, ori chiar nemotivat. Astfel, una dintre criticile de nelegalitate ale Raportului de evaluare evocate în fața primei instanțe a constat în constatarea de către intimată a existenței stării de conflict de interese pe baza aplicării coroborate a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 ori ale art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu cele ale art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004. A fost criticat Raportul din această perspectivă întrucât noțiunea de interes personal, astfel cum este prevăzută la art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 ori art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 a fost extinsă în mod nelegal de către pârâtă la aceeași terminologie prevăzute de art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004, dar care are un alt obiect de reglementare (conținutul declarației de interese) și nu privește, sub nicio formă, starea de conflict de interese așa cum este prevăzută de dispozițiile anterior citate. Motivarea instanței în această privință este, pe de o parte, inexistentă și, pe de altă parte, justificată de un text legal ce nu face obiectul analizei instanței și nici nu poate oferi o justificare soluției pronunțate. Instanța de fond reține, în esență, că dispozițiile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prevăd în mod expres că aceasta se completează cu alte acte normative, însă, această motivare nu justifică critica reclamantului care a susținut, în concret, faptul că situația de conflict de interese este de strictă interpretare, sub toate aspectele, și nu poate fi coroborată cu alte acte normative spre a extinde sfera de aplicare. Într-adevăr și în mod normal, dispozițiile Legii nr. 176/2010, care reglementează activitatea de verificare a integrității în exercitarea funcției publice, trebuie coroborate cu limitările funcției publice, ce fac obiectul analizei autorității intimate. Chestiunea litigioasă ce trebuia dezlegată de prima instanță era posibilitatea de a interpreta noțiunea de interes personal, prevăzută în cadrul prev. art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 ori art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și care reglementează conflictul de interese, cu aceeași terminologie folosită de art. 75 din Legea nr. 393/2004, dar care are un alt obiect de reglementare (conținutul declarației de interese). Or, o asemenea dezlegare nu a fost dată de instanță, fiind reținute în justificarea soluției de respingere a criticii reclamantului o serie de aspecte străine de această chestiune litigioasă. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamantul pretinde că se referă la greșita interpretare și aplicare a legii, raportat la situația de fapt dedusă judecății. În primul rând se susține că instanța de fond a realizat o greșită interpretare a art. 9 si art. 12 din Legea nr. 176/2010, întrucât cu privire la aceeași lucrare nu pot exista 2 proceduri consecutive de repartizare aleatorie. Odată repartizată lucrarea unui inspector de integritate, redistribuirea lucrării nu poate fi făcută decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Inițial, lucrarea privind verificarea reclamantului pentru o potențială stare de conflict de interese administrativ în care s-ar fi aflat la adoptarea H.C.L. Dr. Tr. Severin nr. 109/31.05.2013 a fost repartizată d-lui inspector C. (în sistem aleatoriu, prin sistemul electronic integrat al Inspecției de Integritate - S.I.M.I.D.A.I.), pentru ca ulterior, aceeași lucrare să fie repartizată d-nei inspector D., care, de altfel, a efectuat în concret evaluarea reclamantului și a emis Raportul de evaluare, fără a exista vreun act/document din care să rezulte motivul și însăși faptul redistribuirii lucrării către aceasta din urmă. Prima instanță, în lipsa unui text legal, stabilește că o sesizare adresată A.N.I. urmează a parcurge 2 proceduri distincte de repartizare aleatorie, una pentru verificarea unor "condiții de ordin general" și una pentru verificarea unor "elemente specifice", în condițiile în care legea nu prevede un asemenea mecanism/o asemenea procedură. Or, nici în lege și nici în actele normative subsecvente (spre ex. ROF ANI - aprobat prin Ordinul Președintelui A.N.I. nr. 83/2013), legiuitorul nu a reglementat o asemenea procedură, ci din contră, prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 176/2010, au fost reglementate cazurile expres si limitativ prevăzute de lege în care se poate decide redistribuirea unei lucrări. Prin comparație, principiul repartizării aleatorii poate fi asemănat cu cel aplicabil în materie judiciară, finalitatea fiind aceeași, respectiv, imposibilitatea alegerii judecătorului, ori, în cazul de față, a inspectorului de integritate. Ducând comparația până la capăt, practic, prima instanță susține că ar exista o "procedură de regularizare" a sesizărilor adresate A.N.I., de care se ocupă un inspector de integritate, pentru ca ulterior, "soluționarea" sesizării să se facă de un alt inspector, după încă o repartizare aleatorie a lucrării. Or, tocmai acest mecanism a dorit legiuitorul a fi evitat, adică, lăsarea la îndemâna autorității posibilitatea ca anumite lucrări să fie repartizare unor anumiți inspectori. Se mai pretinde greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, reclamantului nefiindu-i respectat dreptul la apărare în condițiile în care temeiul legal al constatării existenței unei stări de conflict de interese a fost invocat direct prin Raportul de evaluare, iar nu și prin încunoștințarea prealabilă, în urma căreia putea formula punct de vedere. Prima instanță a respins această critică pe motiv că "reclamantul nu a denumit și nu a probat pretinsa vătămare decurgând din nemenționarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 215/2001, cu atât mai mult cu cât, în Raportul de evaluare, alături de celelalte texte legale sunt menționate și dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea 215/2001". Or, nu se poate reține că dreptul la apărare a fost respectat, câtă vreme se recunoaște faptul că nu a putut formula un Punct de vedere care să aibă în vedere și dispozițiile art. 46 din Legea nr. 215/2010. Simplul fapt că Raportul de evaluare poate fi contestat în fața instanței, nu înseamnă că obligația de informare a celui verificat și acordarea acestuia a dreptului la apărare în procedura prealabilă emiterii acestuia, este respectată. Dreptul la apărare trebuie garantat, în primul rând, anterior emiterii Raportului de evaluare. S-ar putea ajunge în situația în care prin înștiințările prealabile, autoritatea să informeze o persoană despre o pretinsă faptă de conflict de interese, pentru ca mai apoi, Raportul de evaluare să se refere la o cu totul altă faptă, săvârșită în alte circumstanțe. În opinia recurentului, instanța de fond a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 ori ale art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, fiind nelegală extinderea interpretării noțiunii de "interes personal" prevăzută limitativ de art. 46 alin. (11) din Legea nr. 215/2001 ori ale art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, la aceeași terminologie prevăzute de art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004, dar care are un alt obiect de reglementare (conținutul "declarației de interese"). Starea de conflict de interese pe care ANI o poate analiza și, eventual, o poate constata, în virtutea atribuțiilor dobândite de aceasta în temeiul Legii nr. 176/2010, trebuie să fie prevăzută în mod expres și limitativ de un act normativ. Este inacceptabilă extinderea unei anumite condiții, sau doar anumitor condiții referitoare la existenței conflictului de interese, cu alte dispoziții legale/acte normative, care nu vizează situațiile de conflict de interese. Această soluție rezultă, în primul rând, prin prisma consecințelor juridice ale unei astfel de constatări, ce pot duce la încetarea funcției sau demnității publice, restrângerea unor drepturi fundamentale garantate constituțional. Precizarea nu se găsește fără de finalitate, în condițiile în care aceste consecințe tind spre o asemănare din punct de vedere juridic cu sancțiunile de natură penală, iar în această materie, aplicarea prin analogie a legii este interzisă. Orice coroborare cu alte prevederi din alte acte normative, pentru ca prin aceasta să se extindă sfera de reglementare a conflictului de interese, reprezintă o măsura nelegală și contrară legii. Nici prevederile art. 46 din Legea nr. 215/2001 și nici ale a art. 70, art. 76 din Legea nr. 161/2003 - ce reglementează conflictul de interese - nu pot fi interpretare prin coroborare cu dispozițiile privind conținutul declarației de interese, reglementată de art. art. 75 din Legea nr. 393/2004. Dispozițiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 fac parte din Capitolul VIII al acestui act normativ, ce reglementează "Registrul de interese". Potrivit art. 74 din Legea nr. 393/2004, aleșii locali sunt obligați să își facă publice interesele personale printr-o declarație pe propria răspundere, depusă în dublu exemplar la secretarul comunei, orașului, municipiului, sectorului municipiului București, respectiv la secretarul general al județului sau al municipiului București, după caz. Se poate astfel observa că art. 75 din Legea nr. 393/2004 care definește/reglementează noțiunea de interes personal, se referă exclusiv la conținutul declarației de interese pe care un ales local este obligat să o facă publică, iar nicidecum la noțiunea de conflict de interese, reglementat de Legea nr. 161/2004. Dacă legiuitorul ar fi vrut ca prin art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 să se raporteze la un interes personal, astfel cum e reglementat prin art. 75 din Legea nr. 393/2004, atunci nu ar fi făcut nicio mențiune cu privire la urmarea actului îndeplinit în virtutea funcției de viceprimar - folosul patrimonial, care nu include și "dezavantajul" reglementat în art. 75 din Legea nr. 393/2004 sau nu ar fi fost determinată sfera persoanelor care ar putea beneficia de acest folos patrimonial - pentru sine, soț sau rude de gradul al patrulea inclusiv, ci la toate persoanele enunțate la lit. a) - f) din art. 75 din Legea nr. 393/2004. Or, scopul celor 2 reglementări este complet diferit, în opinia recurentului, neputându-se ajunge ca printr-o interpretare coroborată, ca una dintre ele să fie extinsă prin cealaltă, ori restrânsă, în mod corespunzător. Soluția primei instanței este nelegală și sub aspectul verificării condiției de a exista "un folos material personal" al reclamantului, ca "element constitutiv" al conflictului de interese. Noțiunea de interes personal nu se raportează la demersurile/actele efectuate/întocmite personal de către persoana verificată, ci, de finalitatea acestora, respectiv, de efectul generator al unui folos patrimonial. În primul rând, prima instanță reține în mod greșit faptul că reclamantul ar fi deținut calitatea de Președinte al B., la momentul adoptării H.C.L. nr. 109/2013, ci doar calitatea de președinte al Organizației Municipale Drobeta Turnu Severin. În al doilea rând, analizând condițiile pentru reținerea stării de conflict de interese administrativ în care reclamantul s-ar fi aflat la data adoptării HCL 109/2013, prima instanță a reținut în mod nelegal faptul că interesul/beneficiul personal al acestuia rezultă din faptul că eram interesat ca "organizația pe care o conduceam, să obțină beneficiul sediului/spațiului respectiv". Noțiunea de interes personal este greșit interpretată de prima instanță. Pentru a fi incidente disp. art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/20014, legiuitorul a impus existența a 3 condiții cumulative pentru a se reține existența unui stări de conflict de interese: a. participarea de către un consilier local la deliberare și adoptare unei hotărâri a consiliului local; b. actul juridic menționat la pct. a. să aibă ca finalitate un interes/beneficiu patrimonial prin însăși efectele sale pentru o persoană; c. interesul patrimonial ce rezultă din adoptarea să beneficieze persoanei care a participat la vot sau soției, ori unei rude de până la gradul al patrulea inclusiv. Participarea reclamantului la lucrările ședinței Consiliului Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin din data de 31.05.2013, prin care s-a adoptat H.C.L. nr. 109/2013 și astfel, s-a atribuit prin închiriere un imobil cu destinație de sediu Organizației mun. Dr. Tr. Severin B., nu a adus niciun beneficiu material acestuia, soției sale, ori unei rude de gradul de gradul al patrulea. În mod similar, condiția nu este îndeplinită nici pentru prevederile art. 70, art. 76 din Legea nr. 161/2003. Art. 76 alin. (1), prevăzut în Secțiunea a 3-a (având denumirea marginală Conflictul de interese privind aleșii locali), din Titlul IV - Cartea I din Legea nr. 161/2003, stabilește: "primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I." Astfel, legislația specială aplicabilă reclamantului, prevede în mod expres și limitativ actele pe care legea le interzice a le emite/încheia/adopta în exercitarea funcției - act administrativ, act juridic, dispoziție, finalitatea acestor acte - respectiv producerea unui folos material și persoanele fată de care se produc aceste foloase materie - pentru sine, soț sau rude de gradul I pentru a se reține existența unui conflict de interese. Instanța de fond face indirect referire la noțiunea de "interes personal" prevăzută de art. 75 din Legea nr. 393/2004, însă, și în acest caz, existența sau inexistența unui conflict de interese trebuie să se raporteze în mod strict doar la criteriile impuse de această dispoziție legală. Soluția instanței sub aspectul dovedirii interesului personal direct al subsemnatului este nelegală și prin raportare la elementul de fapt care să facă o asemenea dovadă, reținând că "pe de altă parte, interesul personal direct al reclamantului este pe deplin probat și prin demersurile și activități întreprinse de acesta privind întocmirea notei de fundamentare și a proiectului Hotărârii ..." Or, interesul personal se raportează la finalitatea actului încheiat, iar nu la însuși conținutul actului pretins a constitui element al unei cauze de conflict de interese. La data de 8 septembrie 2020 reclamantul a depus la dosarul cauzei o suplimentare a motivelor de recurs, care în opinia sa reprezintă motive de ordine publică, prin care s-au adus critici hotărârii instanței de fond din perspectiva următoarelor aspecte: Sentința recurată este dată cu încălcarea principiului legalității abaterii disciplinare a conflictului de interese, componentă a principiului legalității garantat de art. 1, alin. (5) din Constituție. Abaterea disciplinară a conflictului de interese în cazul viceprimarului - în sensul art. 25, alin. (1) din Legea 176/2010 - este reglementată expres exclusiv de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003 și nu poate fi extinsă la alte situații sau prevederi legale, așa cum în mod greșit a procedat prima instanță (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.). Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privitoare la nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de pârâta Agenția Națională de Integritate - ANI în lucrarea nr. 32479/S/II/07.09.2015, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/26.05.2016, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 13, alin. (2) din Legea nr. 176/2010, dat fiind că solicitarea de date și informații nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.). Instituirea unei sancțiuni a nulității absolute exprese nu poate fi decât de ordine publică. Sentința recurată este nelegală având în vedere că prima instanță nu a sancționat nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, decurgând din încălcarea dreptului Uniunii Europene în materie, așa cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE Bara pronunțată în Cauza C-201/14. 1.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinare pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este motivată și dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile. În privința cererii de recurs cu motive de ordine publică pârâta intimată solicită respingerea acesteia ca tardiv formulată. 1.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Reclamantul a solicitat să fie adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare, întrebările ce vor fi expuse în cele ce urmează, și să se dispună, în temeiul art. 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate: Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este invalidă, lipsită de efecte juridice, deci inaplicabilă începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se mai regăsește între competențele Uniunii Europene post-Lisabona, determinate potrivit principiului atribuirii? Efectele încetării efectelor unui act juridic al UE asupra legislației de implementare a acelui act este o chestiune de dreptul UE, care poate face obiectul unei trimiteri preliminare in interpretare, în temeiul art. 267 TFUE? Dacă răspunsul la întrebările nr. 1 și 2 este afirmativ, legislația internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE, respectiv Legea 176/2010, este, la rândul ei, lipsită de efecte juridice și dispozițiile ei trebuie înlăturate de la aplicare, deși este în vigoare potrivit dreptului național? Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților persoanelor care ocupă funcții publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare? Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează dreptul de apărare ai persoanei evaluate în cadrul unei proceduri referitoare la un conflict de interese, reprezintă o excepție de la obligația de informare a persoanei în cauză, în sensul Directivei 95/46/CE privind protecția datelor cu caracter personal? Principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani? Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 și 40 din Cartă, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? În cadrul unei acțiuni aflate pe rolul unei instanțe judecătorești care are drept obiect contestarea unui act administrativ emis în baza legislației de implementare a dreptului UE, cum este cazul, în litigiul principal, a raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate în baza Legii 176/2010, și care atrage, în cazul respingerii contestației împotriva actului administrativ, aplicarea unei sancțiuni în temeiul legii, ope legis, așadar care exclude o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancțiuni, este necesar să fie analizată problema conformității prevederii din legislația națională care instituie această sancțiune cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene? II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului și a incidentelor procedurale 2.1. Excepția tardivității motivele de recurs de ordine publică. Reclamantul a completat cererea de recurs la data de 8.09.2020, în mod evident și necontestat, peste termenul legal în care cererea și motivele de recurs puteau fi depuse la instanța a cărei hotărâre se atacă, conform art. 490 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004. Recurentul reclamant se prevalează de împrejurarea că sunt motive de ordine publică, sens în care devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. care permit invocarea acestor motive de casare peste termenul legal pentru exercițiul căii de atac a recursului. Se omite însă a se observa că potrivit normei anterior menționate motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu numai de către instanță, părțile fiind ținute a le invoca în termenele prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. Nu este exclus de legiuitor, ca în condițiile invocării tardive a unor asemenea motive de către părți, cum este cazul de față, instanța de recurs să le califice ca fiind de ordine publică și să-și însușească invocarea lor, situație în care nu mai poate fi pusă în discuție tardivitatea cererii de recurs în cuprinsul căreia au fost menționate. Însă o asemenea manifestare de voință din partea completului de recurs nu a fost înregistrată, noile motive invocate de reclamant nefiind motive de ordine publică, astfel că în raport de această calificare ele trebuiau invocate în termenul de 15 zile prevăzut la art. 20 din Legea nr. 554/2004, condiție care așa cum s-a menționat în precedent nu a fost îndeplinită. În consecință, vor fi respinse motivele de recurs de ordine publică formulate de reclamant ca tardiv declarate. 2.2. Cererea de sesizare a C.J.U.E. Examinând cererea reclamantului, de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a C.J.U.E. nu întrunește cerința de a fi pertinentă în soluționarea litigiului. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din T.F.U.E. dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre C.J.U.E. și instanța națională, instituită prin art. 177 din T.F.U.E., este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă. În cauză, reclamantul a propus întrebări întrebările care să fie adresate instanței unionale în legătură cu motivele de recurs de ordine publică și a considerentelor care le susțineau, care potrivit argumentelor expuse în precedent, s-a preconizat a fi respinse ca tardive. În raport de cererea de recurs, a apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare și a considerentelor instanței de fond cererea de trimitere preliminară nu este pertinentă, dezlegările solicitate instanței unionale nefiind în măsură a ajuta la soluționarea cauzei. 2.3. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantului este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează. Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea contestației formulată de reclamantul A. având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/26.05.2016, prin care autoritatea publică pârâtă a constatat existența unui conflict de interese de natură administrativă în ceea ce privește participarea sa la deliberarea și adoptarea Hotărârii Consiliului Local al municipiului Drobeta Turnu Severin nr. 109/31.05.2013 privind atribuirea prin contract de închiriere a spațiului situat în Drobeta Turnu Severin, str. x, B. municipală Drobeta Turnu Severin, hotărâre în baza căreia a fost încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr. x/14.10.2013, între Unitatea Administrativ-Teritorială a municipiului Drobeta Turnu Severin (în cadrul căreia deținea funcția de viceprimar, respectiv consilier județean), în calitate de locator și B., în calitate de locatar, spațiul fiind atribuit în folosință pentru desfășurarea activității specifice B. municipală Drobeta Turnu Severin (organizație în cadrul căreia reclamantul deține funcția de președinte). Prima instanță a respins acțiunea reclamantei apreciind că din analiza stării de fapt a reieșit că reclamantul, în calitate de viceprimar al municipiului Drobeta Turnu Severin și președinte al B. municipală Drobeta Turnu Severin s-a aflat în conflict de interese, situație juridică constatată de inspectorii intimatei fiind făcută cu respectarea exigențelor art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010 și cu aplicarea temeinică a art. 46 din Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004. Soluția instanței de fond este nelegală, reflectând interpretarea și aplicarea eronată art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010. Din punct de vedere formal, în vederea desfășurării activității de evaluare cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților persoanelor care fac obiectul Legii nr. 176/2010, cu respectarea principiilor imparțialității și independenței operaționale prevăzute la art. 8 alin. (3) din lege, repartizarea lucrărilor se face în mod aleatoriu, de către conducerea inspectorilor de integritate, prin sistem electronic. Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 "Redistribuirea lucrărilor repartizate inspectorilor de integritate se poate face numai în următoarele cazuri: a) imposibilitate de exercitare a atribuțiilor timp de cel puțin 20 de zile; b) solicitare motivată a inspectorului de integritate căruia i-a fost repartizată lucrarea; c) suspendare din activitate, în condițiile legii; d) incompatibilitate; e) conflict de interese; f) există diferențe semnificative în sensul prevederilor art. 18 între modificările intervenite în averea inspectorului de integritate pe durata exercitării funcției publice și veniturile obținute în această perioadă; g) lăsarea în nelucrare, din motive imputabile inspectorului de integritate, pe o durată mai mare de 30 de zile lucrătoare". De asemenea, potrivit art. 12 alin. (4) din lege repartizarea lucrării se face în mod aleatoriu, potrivit art. 9 alin. (1), indiferent de natura sesizării, la solicitarea oricărei persoane fizice sau juridice, ori a celei din oficiu. Din cele ce preced, rezultă că înregistrarea unei sesizări de competența Agenției Naționale de Integritate, presupune, în prealabil, repartizarea acesteia unui inspector de integritate, care este obligat a-și exercita circumstanțiat atribuțiile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 176/2010. În cazul specific al unei sesizări privind conflictul de interese, se impunea repartizarea în mod aleatoriu a cauzei unui inspector de integritate, care era obligat a evalua situația de fapt rezultată în urma administrării mijloacelor de probă legale și a adopta soluția ce se impunea conform convingerii proprii. Prin aceste soluții nu se numără și dispoziția de înregistrare ca sesizare cu consecința efectuării unei noi repartizări aleatorii a acesteia, în condițiile în care inspectorul de integritate fusese legal învestit și nu se constatase incidența uneia din situațiile prevăzute la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 care permit cu caracter excepțional redistribuirea cauzelor. Pe de altă parte, principiile legalității, confidențialității, imparțialității, independenței operaționale, celerității, bunei administrări, cu respectarea cărora se desfășoară potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 activitatea de evaluare desfășurată de inspectorii intimatei, sunt incompatibile cu evaluarea generală inițială a unei petiții care prealabil fusese repartizată unui inspector de integritate, pentru ca ulterior, constatându-se îndeplinirea caracteristicilor unei reale sesizări aceasta să fie redistribuită unui alt inspector de integritate. Astfel fiind, Înalta Curte constată că există o încălcare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, hotărârea instanței de fond care a validat o astfel de conduită fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice citate. Încălcarea constatată este suficientă pentru constatarea sancțiunii nulității raportului de evaluare contestat în prezenta cauză, astfel că nu se mai impune cercetarea celorlalte motive de nelegalitate. 2.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 593 din 22 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite acțiunea formulată și va anula Raportul de evaluare nr. x/26.05.2016 emis de A.N.I.