ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4129/2021

Cererea de chemare în judecată Prin sesizarea formulată de către persoana privată de libertate A., adresată inițial Tribunalului Deva, iar ulterior Judecătoriei Deva, fiind înaintată pe cale administrativa judecătorului de supraveghere a privării de libertate din Penitenciarul Deva, reclamantul a solicitat transferarea la Penitenciarul Timișoara. În motivarea cererii reclamantul a arătat ca s-a adresat Administrației Naționale a Penitenciarelor, dar această autoritate în mod abuziv i-a respins cererea de transfer. Prin încheierea din data de 19.09.2019, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din Penitenciarul Deva a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 30.90.2019. La data 22.11.2019 pârâta a depus un înscris prin care a învederat instanței ca s-a dispus transferul petentului A. la Penitenciarul Timișoara.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 288 din 16 decembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins cererea formulată de reclamantul A., în prezent deținut în Penitenciarul Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, ca devenită fără obiect.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând instanței să dispună obligarea Administrației Naționale a Penitenciarelor să modifice decizia emisă,în sensul executării restului de pedeapsă în Penitenciarul Timișoara și nu în Penitenciarul Deva. În dezvoltarea recursului promovat, recurentul-reclamant a susținut că din probatoriul administrat în cauză de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor rezultă că nu a creat probleme care să necesite luarea unor măsuri speciale în privința sa, prin cererea de transfer formulată intenționând să participe la cursuri liceale și alte activități socio-educative în cadrul Penitenciarului Timișoara. A mai susținut recurentul că scopul pedepsei privative de libertate este să-l ajute să-și schimbe atitudinea și comportamentul față de trecutul său infracțional și că acest scop nu ar putea fi îndeplinit în situația în care ar fi transferat înapoi la Penitenciarul Deva, după încheierea activității la care participă în prezent în cadrul Penitenciarului Timișoara. În plus, a arătat că Penitenciarul Deva nu poate să-i ofere această posibilitate de a participa la cursuri liceale și activități socio-educative, deși a făcut solicitări în acest sens. Pentru considerentele arătate, recurentul-reclamant a solicitat instanței să dispună obligarea Administrației Naționale a Penitenciarelor să modifice decizia emisă, în sensul executării restului de pedeapsă în Penitenciarul Timișoara și nu în Penitenciarul Deva.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la data de 14.02.2020, solicitând, în principal anularea cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat. Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare, însă a depus o cerere prin care a solicitat instanței de recurs să ia act de retragerea recursului, cerere comunicată intimatei-pârâte la 17 martie 2020. Prin punctul de vedere exprimat în raport de această solicitare a recurentului, intimata-pârâtă a arătat că este de acord cu cererea părții de renunțare la calea de atac promovată în cauză.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în cauză recurentul-reclamant a formulat cerere de renunțare la judecarea recursului, iar intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chestiuni ce urmează a fi soluționate în conformitate cu prevederile art. 248 din același act normativ, potrivit cărora: (1) "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei"; (2) "În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc". În acest sens, analizând cererea recurentului-reclamant de renunțare la judecarea recursului promovat în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Legea recunoaște reclamantului, ca expresie a principiului disponibilității, dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o, la judecată, fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă în mod vădit intenția de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecății și în orice proces civil. Sesizată fiind cu soluționarea prezentei acțiuni, Înalta Curte constată că la data de 02 martie 2020 recurentul-reclamant a formulat cerere de retragere a recursului promovat în cauză. Cererea de renunțare a fost comunicată intimatei - pârâte Autoritatea Națională a Penitenciarelor, care, la data de 24.03.2020, a formulat un punct de vedere față de solicitarea părții recurente, susținând că este de acord cu renunțarea la calea de atac promovată în cauză și solicitând instanței să ia act de voința recurentului-reclamant. Având de analizat cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată de recurentul-reclamant A., Înalta Curte reține că, potrivit art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi, ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre." În cauză, cererea de renunțare la judecata recursului a fost comunicată intimatei-pârâte, care, prin punctul de vedere exprimat a solicitat să se ia act de manifestarea de voință, fără a formula alte pretenții. Sub acest aspect este de observat că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecarea căii de atac, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului-reclamant, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ. În acest context, constatând că recurentul-reclamant a formulat cerere de renunțare la judecata căii de atac, instanța de control judiciar apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 463 alin. (1) din C. proc. civ. În egală măsură, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care prevăd că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", precum și dispozițiile art. 9 alin. (2) și (3) din același act normativ, ce reglementează, precum s-a arătat, "Dreptul de dispoziție al părților", dispoziții în virtutea cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate renunța oricând la judecată sau la însuși dreptul pretins, inclusiv la exercitarea căilor de atac, în condițiile legii. Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile legale menționate supra, Înalta Curte va lua act de cererea recurentului-reclamant de renunțare la recursul promovat în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în raport de dispozițiile art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentului-reclamant A. la judecata recursului declarat împotriva sentinței nr. 288 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. PENTRU ACESTE MOTIVE,