Decizia nr. 3072/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 340/2020 a Curții de Apel Timișoara

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 23.09.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, a solicitat anularea deciziilor anterioare și aprobarea transferului său din Penitenciarul Timișoara, unde se află în prezent, în Penitenciarul Oradea. Ulterior, la termenul de judecată din data de 24.11.2020, instanța de fond a luat act de precizarea acțiunii formulată de reclamant, în sensul că solicită anularea adresei nr. x/20.08.2020 emise de pârâtă și obligarea acesteia să admită cererea privind transferul în Penitenciarul Oradea. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 340 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul A., aflat în Penitenciarul Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, a anulat adresa nr. x/20.08.2020 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să admită cererea reclamantului privind transferul său în Penitenciarul Oradea. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 340 din 24 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului cum a fost formulat, rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea recursului, recurenta-pârâta a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a făcut aplicarea prevederilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și a prevederilor art. 108 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, precizând că aceste dispoziții legale reglementează o simplă posibilitate/vocație a deținuților de a fi custodiați în unități penitenciare cât mai apropiate de domiciliu, dar nu consacră un drept al acestora în acest sens. Repartizarea deținuților în unitățile penitenciare este un proces care implică analiza mai multor elemente nu doar domiciliul persoanei condamnate. A învederat faptul că transferul unui deținut de la un penitenciar la altul nu reprezintă un drept pentru acesta ci o posibilitate, lăsată la aprecierea conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor ca aparat central și a comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită la nivelul unității penitenciare conform art. 32 din Legea nr. 254/2013. Cu alte cuvinte, simpla cerere depusă de o persoană privată de libertate nu este de natură a conferi acesteia dreptul de a fi transferat la altă unitate penitenciară, neexistând o obligație legiferată în sarcina sistemului penitenciar de a soluționa favorabil o cerere de transfer. A menționat că trebuie analizate cumulativ criteriile prevăzute la art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, iar instanța de fond, în analiza făcută asupra cererii de chemare în judecată, s-a substituit ANP-aparat central și Comisiei prevăzute la art. 32 din Legea nr. 254/2013, a decis în favoarea transferării deținutului, însă nu analizat și nu a ținut cont de toate criteriile, ci doar de criteriul apropierii domiciliului persoanei private de libertate. Or, din cuprinsul hotărârii pronunțate pe fond se poate observa faptul că nu s-a analizat niciun alt criteriu prevăzut de art. 11, respectiv: regimul de executare a pedepsei privative de libertate, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sexul și vârsta reclamantului. Totodată, a precizat faptul că art. 108 din H.G. nr. 157/2016 reglementează criteriile avute în vedere de comisia de transfer constituită la nivelul unităților penitenciare, însă nici aceste criterii nu au fost avute în vedere în analiza realizată de instanță. În continuare, a criticat soluția instanței de fond care a ignorat argumentele cu privire la faptul că deținutul se află în cadrul Penitenciarului Timișoara datorită unor demersuri care au pornit de la dorința acestuia de a muncii, că există o diferență de specializare a regimului de executare al pedepselor privative de libertate între Penitenciarul Timișoara și Penitenciarul Oradea și că singura posibilitate pentru deținutul reclamant de a ajunge la Penitenciarul Oradea este aceea de a fi selecționat de această unitate penitenciară pentru a muncii, lucru care nu s-a realizat până în prezent, întrucât reclamantul nu și-a manifestat o asemenea dorință. A făcut referire și a redat dispozițiile pe care le-a considerat incidente speței, precum art. 108 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, art. 45 alin. (1) și art. 48 alin. (8) din Legea nr. 254/2013, art. 3 alin. (5) din Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 360/2020 privind profilarea locurilor de deținere. A arătat că, în perioadele executării pedepsei privative de libertate în Peritenciarul Timișoara, deținutul A. a formulat 4 cereri de transfer în vederea executării pedepsei la Penitenciarul Satu Mare și 4 cereri de transfer în vederea executării pedepsei la Penitenciarul Oradea, acestea fiind respinse întrucât Penitenciarul Satu Mare nu dispune de spații suficiente de cazare, iar Penitenciarul Oradea deține persoane private de libertate clasificate în regim deschis, folosite la activități productive, însă deținutul petent nu a fost selecționat pentru munci. A învederat și dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. d) ale Legii nr. 55/2020 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 potrivit cărora conducerea Administrației Naționale a Penitenciarelor are posibilitatea de a iniția demersuri de limitare a transferurilor persoanelor private de libertate. Formularea unei cereri de transfer, în aceste condiții, nu are ca finalitate obligația realizării transferului unui deținut, întrucât legislația amintită conferă directorului general al ANP, în calitate de decident, instrumentele necesare pentru evaluarea situației de ansamblu a condițiilor de detenție, supraaglomerare etc, la nivel de sistem, necesare pentru luare unei decizii fundamentate. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii Curții de Apel Timișoara, apreciind-o ca fiind justă, întemeiată și în concordanță cu legea. A arătat că prima instanță a constatat că sunt întrunite toate cerințele indicate de legiuitor pentru a primi o soluție favorabilă, și anume, transferarea la Penitenciarul Oradea conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Cu privire la susținerea recurentei-pârâte în sensul că nu și-a manifestat dreptul la muncă a arătat că, în acest sens, a transmis un memoriu, la care a atașat o rezoluție a Penitenciarului Oradea la o cerere pentru muncă formulată de el. A mai învederat faptul că Administrația Penitenciarelor, în analiza cererii sale de transfer, a insistat că, în această perioadă, din cauza pandemiei de COVID-19 sunt restricționate activitățile de transfer ale unor efective mari de persoane între locurile de deținere, însă transferurile se efectuează în continuare. A precizat că cererea de transfer se întemeiază pe motive familiale care vizează părinții săi, în vârstă și bolnavi, care nu se pot deplasa la o distanță atât de mare pentru a-l vizita. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 16 mai 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Înalta Curte constată întemeiată critica la adresa legalității sentinței civile recurate, apreciind că hotărârea primei instanțe reflectă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și a prevederilor art. 108 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016. Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea adresei nr. x/20.08.2020 emise de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și obligarea acesteia să aprobe transferul său din Penitenciarul Timișoara, unde se află în prezent, în Penitenciarul Oradea. Instanța de fond, soluționând cauza, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamant, a anulat adresa nr. x/20.08.2020 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să admită cererea reclamantului privind transferul său în Penitenciarul Oradea. Pentru a pronunța această soluție, a reținut, în esență, că sunt întrunite toate cerințele indicate de legiuitor pentru ca reclamantul să primească o soluție favorabilă din partea directorului instituției pârâte, contrar răspunsului conținut de adresa contestată, refuzul instituției pârâte fiind unul nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că cererea de transfer formulată de reclamantul A. a fost avizată de comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită la nivelul unității penitenciare, comisie prevăzută la art. 32 din Legea nr. 254/2013 și transmisă, ulterior, Administrației Naționale a Penitenciarelor - aparat central pentru a dispune asupra acesteia. După analizare, Administrației Naționale a Penitenciarelor, a dispus netransferarea reclamantului, întrucât unitatea solicitată (Penitenciarul Oradea) deține persoane private de libertate clasificate la regim deschis, folosite la activități productive și reclamantul nu a fost selecționat. În analiza cererii, Înalta Curte observă că s-au avut în vedere dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 care prevăd: "La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.", precum și dispozițiile art. 108 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 "Comisia prevăzută la art. 32 din Lege face propuneri de transfer Administrației Naționale a Penitenciarelor, în următoarele situații: d) folosirea deținuților la muncă, la activități de educație și de asistență psihologică și asistență socială" coroborat cu art. 108 alin. (4) din același act normativ "Transferarea deținuților la un alt penitenciar se face conform profilării penitenciarelor, stabilite prin decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor prevăzută la art. 45 alin. (1) din Lege, și va ține cont, de regulă, ca penitenciarul să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a acestora." Referitor la criticile recurentei-pârâte în sensul că transferul unui deținut de la un penitenciar la altul nu reprezintă un drept pentru acesta ci o posibilitate lăsată la aprecierea conducerii Administrației Naționale aparat central și comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită la nivelul unității penitenciare, Înalta Curte le găsește întemeiate. Din considerentele sentinței recurate Înalta Curte, observă că prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 108 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 din 10 martie 2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 "Deținuții pot formula cereri de transfer în alt penitenciar"și, dispozițiile art. 45 alin. (2) din același act normativ "Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, (...), se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor". În plus, a reținut că solicitarea reclamantului a fost avizată de Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, după cum dispune textul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 254/2013. Analizând textele normative incidente speței, Înalta Curte observă că art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 nu este situat, din punctul de vedere al topografiei textului, în capitolul V "Drepturile persoanelor condamnate", ci în capitolul I "Organizarea executării pedepselor privative de libertate", situație în care executarea pedepsei într-un penitenciar apropiat de domiciliul persoanei condamnate sau al familiei acesteia, invocată de persoana privată de libertate ca un drept, nu poate fi pusă pe același plan cu drepturile la care se referă articolele din capitolul V, neputând fi apreciată ca un drept intangibil sau necondiționat, ci, mai degrabă, ca un principiu prin raportare la care se organizează executarea pedepselor, principiu ce se aplică în funcție de toate criteriile prevăzute la art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. Așadar, în materia transferării persoanelor private de libertate pentru executarea pedepsei există doar o competență legală, exclusivă, cea a Administrației Naționale a Penitenciarelor, prin intermediul directorului său general. În acord cu suținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului, în mod greșit, în analiza făcută asupra cererii de chemare în judecată, s-a raportat doar la criteriul aproprierii domiciliului persoanei privative de libertate și nu a analizat niciun alt criteriu prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, criterii care trebuie analizate cumulativ. Or, apropierea de domiciliu reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea penitenciarului, însă el nu are o valoare absolută, fiind în corelare cu alte aspecte, care țin de specificul național, și anume: regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă, dar și de necesitatea ca administrația să poată gestiona deplasările/transferările persoanelor condamnate între penitenciare și să asigure condiții cât mai bune de cazare acestora. Înalta Curte găsește întemeiate și criticile din recurs cu privire la faptul că instanța de fond a ignorat argumentele pârâtei care arătau că există o diferență de specializare a regimului de executare al pedepselor privative de libertate între Penitenciarul Timișoara și Penitenciarul Oradea și că reclamantul nu a fost selecționat de către Penitenciarul Oradea pentru a desfășura activități productive. Astfel, Penitenciarul Timișoara custodiază deținuți din regimul deschis și semideschis, în timp ce Penitenciarul Oradea custodiază deținuți din regimul închis și maximă siguranță. Deținuții din regim deschis pot ajunge la Penitenciarul Oradea (regim închis) doar dacă sunt selecționați pentru muncă. Mai mult, Înalta Curte observă că, inițial, reclamantul s-a aflat în Penitenciarul Satu Mare și, ca urmare a manifestării dorinței sale de a muncii, a fost transferat la Penitenciarul Timișoara, fiind selecționat de către comisia de selecționare și repartizare la muncă din cadrul acestei unități. În speță, intimatul-reclamantul A. își execută pedeapsa la Penitenciarul Timișoara în regim deschis, așadar singura posibilitate pentru acesta de a ajunge la Penitenciarul Oradea (regim închis) este aceea de a fi selecționat de către această unitate penitenciară pentru a munci, selecție care se face în funcție de mai multe criterii, printre care și disponibilitatea locurilor de muncă. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanța de fond atunci când a reținut că "Reclamantul își execută pedeapsa în regim deschis, Penitenciarul Oradea deținând astfel de persoane" a omis condiția esențială pentru care Penitenciarul Oradea deține persoane private de libertate clasificate în regim deschis, respectiv aceea de a desfășurarea activități productive, iar reclamantul nu a fost selecționat pentru munci. În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind fondat. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea precizată de reclamantul A..