ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4119/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, revocarea Deciziei nr. 46 din data de 29.05.2018 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și emiterea unei noi decizi de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 1961/10.10.2017 a fost obligată Înalta Curte de Casație și Justiție la recalcularea indemnizației lunare a reclamanților și intervenienților, judecători și magistrați asistenți, prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare stabilită prin Ordinul nr. 350 din 28.11.2016 și Ordinul nr. 33 din 31.01.2017 emise de către pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referință sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON +4% +10%. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare cuvenite reclamanților și intervenienților, rezultate din recalcularea indemnizațiilor cuvenite potrivit pct. 1, pe ultimii 3 ani în raport cu data introducerii acțiunii (respectiv începând cu 17.07.2014), diferențiat până la 1 decembrie 2015 și după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, diferențe în valoare actualizată și daune moratorii constând în dobânda legală, până la data plății efective. În executarea acestei sentințe, Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 296/07.11.2017, prin care a stabilit că judecătorii și magistrații asistenți vor fi salarizați prin acordarea valorii de referință sectorială în sumă de 463,5 RON, respectiv VRS 405 RON + 4%, procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008 + 10% procent prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Prin sentința nr. 1984 din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, îndreptată prin încheierea din data de 08 octombrie 2019 pronunțată în același dosar, în sensul constatării calității de reclamanți și a numitelor E., G., H. și F., s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele A.,B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj; a anulat Hotărârea nr. 4/29.06.2018 și Decizia nr. 46/29.05.2018 și a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantelor prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,14 RON începând cu data de 1 mai 2018.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut, sub un prim aspect, că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, în raport de art. 37 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 și art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, ale căror dispoziții le-a enunțat.

În referire la excepția invocată a arătat că reclamantele nu sunt angajatele Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a subliniat că, în raport de considerentele relevante ale Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pe care le-a expus, calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului unei autorități publice nu conferă automat acesteia și calitatea de pârâtă.

A mai arătat recurentul-pârât că începând cu data de 01 ianuarie 2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. În acest sens a evocat prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 și art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, apreciind că din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că noile salarii de bază din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la data de 01.01.2011.

Pe fondul recursului, sentința primei instanțe a fost criticată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru greșita acordare a valorii de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007, considerând acesta că reclamantele nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în favoarea cărora legiuitorul a optat să acorde majorările în discuție.

Sub aspectul reliefat a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale a României, exemplificând în acest sens Decizia nr. 289/07.06.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 586/07.07.2005, și Decizia nr. 693 din 17.10.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 915/10.11.2006, prin care s-a statuat, în esență, asupra faptului că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

A invocat jurisprudența CEDO în susținerea opiniei potrivit căreia statul beneficiază de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, precum și Deciziile Curții Constituționale nr. 818-821 din 03.07.2008, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În continuare, recurentul-pârât a enunțat dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, art. 3

1

alin. (1

3

) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 și a arătat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, a enunțat prevederile art. 1 alin. (1) și alin. (2) și art. 2 din O.G. nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008, abrogată prin art. 48 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, de asemenea abrogată, și a susținut că s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015-31.07.2016, 01.08.2016-30.09.2016 și 01.10.2016-31.12.2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

A evidențiat recurentul și faptul că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, prin care a fost consacrat principiul alinierii drepturilor salariale cuvenite întregului personal din categoriile menționate, diferențiat pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, și anume judecători, magistrați-asistenți, personal auxiliar de specialitate și personal conex din cadrul instanței supreme, sunt neconstituționale.

Prin decizia anterior menționată, Curtea Constituțională a concluzionat în sensul că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive. Totodată, s-a reținut că acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familiei ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

În final recurentul-pârât a susținut că, ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 în Monitorul Oficial, ordonatorii de credite din sistemul justiției au procedat la recalcularea indemnizațiilor brute lunare și a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, începând cu data de 09.04.2015.

Așadar, a concluzionat recurentul, egalizarea drepturilor salariale nu poate viza o dată anterioară celei menționate, deoarece începând cu 09.04.2015 s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupațională "Justiție", prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar din data de 01.12.2015 salarizarea s-a făcut prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respingerii acțiunii, în principal ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârii atacate, precum și a încheierii de ședință din data de 08 octombrie 2019, și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În susținerea recursului a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. și, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a criticat soluția instanței de fond din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, precum și a omisiunii instanței de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, invocată de acesta prin întâmpinare.

A reiterat recurentul excepția lipsei calității procesuale pasive, invocând în susținerea acesteia prevederile art. 36 teza I din C. proc. civ. în virtutea cărora calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

În acest sens a mai susținut, în contextul enunțării dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că reclamantele se consideră vătămate prin decizia de salarizare emisă de ordonatorul secundar de credite, prin care s-au stabilit drepturi de natură salarială, însă, având în vedere că actul administrativ contestat este emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, nu se justifică chemarea în judecată în calitate de pârât a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, acesta neavând legitimare procesuală în cauză.

Cât privește fondul cauzei deduse judecății, recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat soluția primei instanțe pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, făcând trimitere la actul administrativ contestat, respectiv Decizia nr. 46/29.05.2018, prin care reclamantele au beneficiat, începând cu data de 01.05.2018, de drepturile salariale prevăzute în Anexa 1 în cazul personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și în Anexa 2 în cazul personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și Parchetul de pe lângă judecătoria Craiova, evidențiind în acest sens, nominal, încadrările salariale efectuate.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat a susținut recurentul că, în mod greșit a constatat instanța de fond că prin decizia contestată s-au încălcat prevederile Legii nr. 153/2017 referitoare la salarizarea personalului ce face parte din familia ocupațională "Justiție".

Astfel, a arătat că potrivit art. 7 lit. a) din Legea nr. 153/2017 salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcției, gradului/treptei profesionale, gradației, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX. Totodată, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 153/2017, prin art. 36 s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, respectiv 1 iulie 2017, trebuie să se procedeze la reîncadrarea personalului salarizat "pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38".

Interpretând dispozițiile legale enunțate, recurentul-pârât a apreciat că stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare se efectuează în condițiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, ce cuprinde dispoziții prin care se determină în mod specific condițiile de aplicare în timp a legii, respectiv în alin. (1) este instituită regula aplicării etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, iar etapele temporare apar expuse în alin. (2)-(6).

Expunându-și în continuare raționamentul, recurentul-pârât a susținut că pentru anul 2019 legea prevedea acordarea cuantumului brut al salariilor de bază și al celorlalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate cu 25%, fără a se depăși limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul respectiv și desfășoară activitatea în aceleași condiții. Excepțiile de la regula înscrisă la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este prevăzută la art. 38 alin. (6) din lege, aceasta constând în aceea că, în situația în care, începând cu data de 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite prin lege pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, urmarea majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

În aplicarea prevederilor legale menționate, a susținut recurentul că a procedat procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova la emiterea deciziei contestate, stabilind în mod unitar și nediscriminatoriu față de un grefier aflat în condiții identice cu reclamantele, plafonat la grila prevăzută pentru anul 2022, iar noul cuantum al drepturilor salariale de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate începând cu data de 1 mai 2018 a fost stabilit prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială majorată de la 445,50 RON la 463,50 RON, calculat conform art. 38 alin. (3) și alin. (6).

A considerat recurentul-pârât că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în vigoare, precum și a principiului sustenabilității financiare, învederând că la stabilirea salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor trebuie avute în vedere dispozițiile din anexa V la cap. II, art. 17 din Legea-cadru nr. 153/2017.

A mai criticat recurentul sentința de fond și din perspectiva reținerii de către prima instanță a altor hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare, arătând sub acest aspect că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe. Totodată, în referire la efectele hotărârilor judecătorești, a subliniat că acestea au aplicabilitate numai la speță, sunt obligatorii și produc efecte numai între părți și succesorii acestora și nu se pot extinde la terți, efectele acestora neputând fi extinse astfel la cauze similare.

În plus, a afirmat că la momentul emiterii deciziei contestate reclamantele nu dețineau hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut valoarea de referință sectorială de 440,16 RON (majorată cu 10%), pentru a fi luată în considerare la stabilirea drepturilor salariale și nici la nivelul ordonatorului secundar de credite nu existau asemenea hotărâri.

În acest context, baza de calcul stabilită prin decizia menționată a avut în vedere valoarea de referință sectorială de 463,50 RON din grilele de salarizare pentru grefieri, emise de secția de resurse umane și documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca autoritate competentă a stabili salariul de bază/indemnizația de încadrare la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor unităților de parchet subordonate, astfel cum prevede art. art. 17 pct. 1, 2 și 3 din Anexa V Cap II, precum și art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

Concluzionând pe aspectul reliefat, recurentul a susținut că în cauză nu este vorba despre o diminuare salarială, întrucât actul administrativ contestat nu vizează plafonarea în mod nejustificat a salariului de bază sau aplicarea vreunei sancțiuni disciplinare în sensul Legii nr. 567/2004, ci o creștere salarială în limitele stabilite de legiuitor prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În fine, recurentul-pârât a criticat sentința de fond din perspectiva greșitei rețineri de către prima instanță a încălcării principiului nediscriminării în privința salarizării. În acest sens a apreciat că se poate considera că în speță tratamentul diferențiat aplicat reclamantelor ar fi criteriul acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală, nefiind invocată discriminarea reclamantelor prin raportare la ceilalți angajați ai angajatorului care îndeplinesc aceleași condiții de muncă, același grad profesional sau aceeași vechime în muncă cu reclamantele, ci se compară cu situația altor categorii de funcții din cadrul Ministerului Public sau cu alți salariați din sistemul judiciar, ai altor angajatori, și care dețin hotărâri judecătorești în vederea calculării drepturilor salariale cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484 RON.

În susținerea criticii formulate a evocat considerentele Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru lămurirea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i și alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, prin care s-a statuat în sensul că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care unor angajați ai parchetelor s-au acordat anumite drepturi salariale, nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați, conchizând astfel că în cauză nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării.

A mai susținut recurentul că reclamantele nu au reușit să răstoarne prezumția de legalitate de care beneficiază actul administrativ contestat, din perspectiva principiului nediscriminării acesta neaducând atingere Protocolului nr. 1 CEDO, conform jurisprudenței europene exemplificate prin indicarea Hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, și nici Constituției României, evocând în acest sens Deciziile nr. 818-820 din 3 iulie 2008, nr. 1325 din 4 decembrie 2008 și nr. 146 din 25 februarie 2010.

Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și a încheierii din data de 08 octombrie 2019 și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și respingerii acțiunii față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive, precum și respingerii pe fond a acțiunii față de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiată, menținându-se astfel Decizia nr. 46 din 29.05.2018 ca temeinică și legală.

Cererile de recurs formulate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, au fost comunicate părților intimate, însă acestea nu au formulat întâmpinări.

5.1. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului declarat în cauză de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să respingă acest recurs ca lipsit de interes, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor legale menționate supra, "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Excepția lipsei de interes reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia din cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepție de fond, întrucât se invocă încălcarea cerințelor interesului - condiție de exercitare a acțiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii, și absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

În argumentarea acestei soluții Înalta Curte are în vedere că, în conformitate cu art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

De asemenea, urmează a fi avute în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Întrucât cauza de față are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 46/29.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu consecința anulării acesteia și emiterii unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vor fi avute în vedere soluția pronunțată de prima instanță și eventuale modificări survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate.

Sub acest aspect, în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă la data de 02.10.2018 în dosarul de fond, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat admiterea acesteia.

În susținerea excepției invocate a arătat că legitimarea procesuală pasivă revine doar instituției cu care are încheiate raporturi de muncă reclamantul, deoarece acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale.

Totodată, a arătat că interesul atragerii în proces a ordonatorului principal de credite pe motiv că acest demers ar putea reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției cu care este stabilit raportul de muncă nu este de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție a ordonatorului de credite menționat.

În final, a subliniat că nu este emitentul actelor administrative a căror anulare se solicită și nu are calitatea de plătitor al drepturilor solicitate de reclamante, astfel că nu se justifică chemarea sa în judecată, neavând calitate procesuală pasivă.

Prin încheierea interlocutorie din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a respins cererea introdusă în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantele au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 4/29.06.2018 și nr. 5/10.08.2018 emise de colegiul de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care au solicitat revocarea acestor decizii și emiterea noii decizii și, în aceste condiții, calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu nu poate avea decât emitentul actului.

În cauză, reclamantele nu au promovat recurs împotriva acestei încheieri interlocutorii și nici împotriva sentinței de fond pronunțate, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, emitentul actelor administrative contestate, prin recursul formulat în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nu a criticat soluția primei instanțe sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context Înalta Curte reține că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susținerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care excepția lipsei calității sale procesuale pasive, invocată în fața primei instanțe, a fost admisă, soluția fiindu-i astfel favorabilă, iar reclamantele nu au promovat recurs împotriva încheierii interlocutorii din 24 aprilie 2019 și nici împotriva sentinței nr. 1984/11.06.2019, soluția pronunțată prin hotărârea instanței de fond fiindu-le favorabilă. Totodată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin recursul formulat în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nu a criticat soluția primei instanțe sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, cum interesul de a acționa al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același act normativ, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

5.2. În ceea ce privește recursul promovat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, Înalta Curte urmează să analizeze, cu prioritate, criticile formulate în numele și în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj.

Așadar, este de observat că prin cererea de recurs formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat soluția instanței de fond sub aspectul omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, invocată prin întâmpinare, înțelegând să reitereze în numele acestuia excepția invocată, din perspectiva acelorași argumente.

Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte constată că susținerile părții nu se verifică în cauză, deoarece prin încheierea interlocutorie din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și s-a respins cererea introdusă în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, astfel cum s-a arătat și în cazul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că reclamantele au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 4/29.06.2018 și nr. 5/10.08.2018 emise de colegiul de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care au solicitat revocarea acestor decizii și emiterea noii decizii și, în aceste condiții, calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu nu poate avea decât emitentul actului.

În consecință, cum excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj a fost analizată de prima instanță, care a admis-o cu motivarea expusă supra, soluția pronunțată nefiind atacată de reclamante sau de ceilalți pârâți, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, invocate în numele și în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, sub aspectul omisiunii instanței de a se pronunța asupra excepției invocate.

Cât privește recursul promovat în nume propriu de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte urmează să analizeze legalitatea hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate și încadrate de parte în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

Recurentul-pârât a reluat criticile invocate în fața primei instanțe, susținând, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 38 din Legea-cadrul nr. 153/2007.

Din această perspectivă a considerat că în mod greșit a constatat instanța de fond că prin decizia contestată s-au încălcat prevederile legale din Legea nr. 153/2017 referitoare la salarizarea personalului ce face parte din familia ocupațională "Justiție", criticând soluția instanței de fond și pentru încălcarea principiului nediscriminării în privința salarizării, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe O.G. nr. 13/2008, art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016, decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, Codul Muncii, Legea nr. 62/2011, C. civ., art. 14 CEDO, Decizia nr. 21/2015 și nr. 23/2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reclamantele au solicitat revocarea Deciziei nr. 46 din 29.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

Prin decizia nr. 46 emisă la data de 29.05.2018, a fost stabilit noul cuantum al drepturilor salariale de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate și tehnicienii criminaliști, ca personal asimilat grefierilor, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetelor de pe lângă Tribunalele Dolj, Gorj., Mehedinți și Olt, începând cu data de 1 mai 2018, prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială în sumă de 463,50 RON, fiind calculat conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 și ținând cont de nota nr. x/2018 a secției de resurse umane și documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova sub nr. x/28.05.2018.

În contextul în care reclamanții au susținut că valoarea corectă a VRS pentru toată perioada în discuție este de 484,18 RON, aceștia au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune de revocare a Hotărârilor nr. 4 din 29.06.2018 și nr. 5 din 10.07.2018 ale Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a respins contestația împotriva Deciziei nr. 46 din 29.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, solicitând în acest sens obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate care să cuprindă o valoare de referință sectorială de 484,50 RON.

Raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente.

Prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere a acțiunii pe dispozițiile Legii nr. 71/2015 de aprobare a O.U.G. nr. 83/2014, care reglementează situația salarizării personalului bugetar ce beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație. Curtea a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (5

1

) din Lege, care statuează că personalul aflat în situația menționată va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prevederile din legile de salarizare anuale a personalului bugetar reglementează dreptul beneficiarilor de a fi salarizați la nivelul salariului maxim acordat pentru activitate desfășurată în aceleași condiții, or, în condițiile în care reclamanții au făcut dovada că personalul din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" a beneficiat de hotărâri judecătorești prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mare, de 484,18 RON, majorări salariale prevăzute de O.G. nr. 13/2008, reținerile primei instanțe sunt fondate.

Într-adevăr, dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, menționează expres acest principiu în art. 1 alin. (5

1

) și art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea pe anul 2014, făcând referire la nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare. Această sintagmă este definită în art. 5 alin. (1

1

)

din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, potrivit căruia, prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare, se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii:medii, superioare, postuniversitare, doctorale, de vechime, și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

Este de observat că, la adoptarea Legii nr. 71/2015 legiuitorul a avut în vedere că au existat situații de aplicare neuniformă a legii de salarizare și interpretări eronate, precum și faptul că aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările aduse prin Legea nr. 71/2015, actul normativ fiind necesar pentru eliminarea diferențelor salariale între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime.

Ca urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că tratamentul diferențiat aplicat reclamanților ar fi criteriul acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală prin prisma faptului că nu se invocă discriminarea prin raportare la ceilalți salariați ai angajatorului care îndeplinesc aceleași condiții de muncă, același grad profesional sau aceeași vechime în muncă, ci cu situația altor categorii de funcții din cadrul Ministerului Public sau cu alți salariați din sistemul judiciar cu care nu au în comun nici măcar angajatorul. Sub acest aspect este de observat că alegațiile recurentului sunt rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor legale incidente, în realitate, voința legiuitorului fiind aceea a egalizării salariale la nivelul familiei ocupaționale, în mod corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate.

În acest context sunt nefondate și criticile recurentului referitoare la greșita reținere de către instanța de fond a hotărârilor judecătorești pronunțate în spețe similare, susținând acesta că efectele hotărârilor judecătorești se produc numai între părți și succesorii acestora și nu se pot extinde față de terți.

Instanța de contencios constituțional a statuat, în Decizia nr. 794/2016, că "hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei și pentru a defini, cu toată precizia, voința legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală."

Curtea Constituțională a concluzionat că "întrucât hotărârile judecătorești invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate se referă la majorarea indemnizațiilor de încadrare, vizând, de fapt, și întreaga Familie ocupațională a "Justiției", aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate."

De asemenea, se impune a se reține că prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept, admițându-se sesizarea Curții de Apel București, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membrii ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Prin urmare, elementul de calcul al indemnizației de bază, valoarea de referință sectorială, este unic la nivel național pentru familia ocupațională Justiție, fiind necesară egalizarea drepturilor salariale prin luarea în considerare a acelorași componente ale indemnizației.

În aceste condiții, nu poate fi primit raționamentul recurentului în sensul că nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării în condițiile în care reclamanții au invocat discriminarea prin raportare la salariați ai altor angajatori din sistemul judiciar și la situațiile altor categorii de funcții din cadrul Ministerului Public, câtă vreme egalizarea salarizării potrivit dispozițiilor legale invocate se face la nivelul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" și nu prin raportare la ceilalți salariați ai aceluiași angajator, în speță negăsindu-și aplicabilitatea considerentele evocate din Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Judecătorul fondului are dreptul, dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, inclusiv din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

De altfel, spre această dezlegare conduc și principiile reglementate de art. 3 din aceeași Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare, în special cel definit la lit. c):"echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetari".

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală sub acest aspect, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reținând că este întemeiată excepția lipsei de interes în promovarea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul acestui pârât ca lipsit de interes. Totodată, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și, în consecință, va menține încheierea din data de 8 octombrie 2019 și sentința de fond atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 1984 din 11 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj împotriva sentinței nr. 1984 din 11 iunie 2019 și a încheierii din data de 8 octombrie 2019 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.