ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 403/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea parțială a Deciziei nr. 80/22.12.2017, emisă de pârât, iar în subsidiar reindividualizarea sancțiunii aplicate către minimul legal al acesteia.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 253 din 23 iulie 2020, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut, în esență, faptul că sentința recurată nu conține motivele pe care se întemeiază, fiind preluate argumentele pârâtei, reprezentând afirmații generale, abstracte sau cu valoare de principiu, fără să explice în concret, cu indicarea textului de lege aplicabil, afirmațiile sale.

Mai mult, considerentele instanței nu sunt doar părtinitoare, dar și încalcă unul din principiile dreptului de asociere, chiar între concurenți, având în vedere generalitatea și neclaritatea expunerii motivării. Instanța nu arată nici care este textul de lege conform căruia tăcerea are valoare de manifestare de voință, respectiv că tăcerea înseamnă intenția de a acționa, nefăcând altceva decât sa preia cele susținute de Consiliul Concurenței, fără niciun fel de argumentație a convingerii sale intime.

În ceea ce privește calculatoarele de formare de preț, instanța nu argumentează cum a ajuns la concluzia că un calculator de formare de preț poate să intre sub incidența legii concurenței, care sunt probele privitoare la B. și care este norma de drept material care susține concluziile acesteia.

De asemenea, instanța a făcut abstracție de probatoriul restrictiv administrat în cauză, arătând că "reiese cu claritate că implicarea B. [...] nu s-a limitat la chestiuni de ordin tehnic, ci a indicat metoda de calcul a prețului corect, cu indicarea limitei minime de la care prețul practicat de întreprinderile concurente pe piața este considerat legitim", fără a indica, în concret, care este proba (din cele 12 indicate de către Consiliul Concurentei) sau care este raționamentul care să explice această afirmație.

Cu privire la vinovăție, instanța folosește argumentul că "este greu de conceput că un agent economic participă la realizarea unei asemenea practici fără a avea reprezentarea faptului că acționează împotriva prevederilor legale", ceea ce înseamnă în concret negarea principiului nevinovăției. În aceeași sfera își găsește incidența argumentul invocat în apărare, cu privire la aplicarea principiului in dubio pro reo, pe care instanța nu arată de ce l-a respins.

Apreciază recurenta că invocarea de către instanță a unei jurisprudențe europene, mai ales după ce a considerat că nu se aplică art. 101 din TFUE, nu este suficientă pentru a acoperi nemotivarea cu privire la elementele de răspundere individuală cu privire la faptă, vinovăție, legătura de cauzalitate și probele care să susțină cele reținute.

Cu privire la standardul de probă și probatoriul administrat apreciază că instanța adaugă probatoriului strict administrat în cauză, ce se rezumă la Opisul de la filele x (propus de pârâtă) și Opisul de la filele x (propus de reclamantă).

Consideră ca afirmațiile instanței despre expunerea într-o maniera "logică și elocventă" a situației de fapt, care să justifice individualizările de sancționare, cuprinde valențe tendențioase. Menționează că este greșit ca cei care au fost autorii faptei anticoncurențiale să plece de la aceeași sancțiune de bază ca cei care au tăcut/au rămas în pasivitate.

Instanța nu a arătat nici de ce notorietatea publică și publicitatea anterioară a calculatorului C. este compatibilă cu schimbarea de informații sensibile.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, instanța nu a motivat de ce a respins apărările sale punctuale și nici care sunt motivele pentru care elementele de individualizare ale Consiliului Concurenței sunt temeinice.

Astfel, în ceea ce privește gravitatea faptei instanța s-a mărginit a spune doar că fapta este gravă, ceea ce ă semnifică de fapt o nemotivare, pentru că menționarea cadrului general al art. 5 din Legea concurenței nu suplinește motivarea.

Cu privire la durată, instanța reține că fapta a început să se întâmple în anul 2013, însă nu arată până când durează, pentru a aprecia dacă este de durată scurtă, medie sau lungă, ceea ce echivalează, de asemenea, cu nemotivare.

Tot astfel, instanța nu s-a pronunțat cu privire la circumstanța atenuantă prevăzută la lit. e) a punctului 18, Secțiunea C a Capitolului III din Instrucțiunile de individualizare, ceea ce echivalează tot cu lipsa unei motivări, aceeași fiind situația și în ceea ce privește ultima mențiune, cu privire la cifra de afaceri, afirmația reținută de instanța fiind și neprobată, având în vedere că deși a solicitat proba cu expertiza contabilă aceasta a fost respinsă. Efectuarea expertizei era necesară față de scopul pentru care a fost instituită circumstanța de la art. 18 lit. c) din Instrucțiuni, respectiv reducerea amenzii raportat la impactul minor al societății investigate în piața supusă investigației, sens în care la individualizarea sancțiunii ar fi trebuit avută în vedere cifra de afaceri rezultată din serviciile de pază prestate către societățile care nu fac parte din D., însă instanța nu a răspuns și nu a judecat această apărare.

În ceea ce privește individualizare susține că a invocat circumstanțe atenuante de natură a modifica cuantumul amenzii, respectiv "comportamentul anticoncurențial al întreprinderii a fost autorizat sau încurajat de autorități publice sau de legislația existentă" și a demonstrat, prin probe, incidența acestei norme și faptul că durata nu a fost dovedită de către Consiliul Concurenței, însă instanța nu a răspuns acestor apărări și critici, sens în care apreciază atât că instanța nu a motivat, cât și că nu s-au aplicat normele de drept material referitoare la individualizare, cuprinse în Instrucțiunile de individualizare a sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996 publicate în M.Of. nr. 882/3.11.2016, atât cu privire la durata săvârșirii faptei, cât și cu privire la circumstanța atenuantă de la art. 18 pct. c) din Instrucțiuni.

Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., invocate generic de către recurenta-reclamantă, fără a subsuma criticile prin raportare la normele invocate, la situația de fapt și la prevederile legale incidente, sunt nefondate.

Astfel, arată că sentința recurată cuprinde considerentele care au fundamentat concluzia instanței de fond în sensul că Consiliul Concurenței a constatat în mod temeinic și legal incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței în privința înțelegerii anticoncurențiale la care a participat B., în calitate de concurent pe piața serviciilor de pază umană și a stabilit în mod corect amenda față de aceasta.

Instanța de fond a reținut în mod temeinic și justificat faptul că Decizia C. civ. conține toate elementele de fapt și de drept esențiale care contribuie la stabilirea neechivocă a faptei anticoncurențiale sancționate, prin identificarea tuturor aspectelor care au determinat incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, cât și ansamblul probatoriu care dovedește implicarea reclamantei în săvârșirea faptei anticoncurențiale.

De asemenea, sentința cuprinde argumentația care a fundamentat concluzia instanței de fond conform căreia amenda aplicată recurentei-reclamante este temeinică și legală. În concret, individualizarea sancțiunii în cazul B. s-a făcut în funcție de gravitatea si durata faptei, criterii prevăzute la art. 57 din Legea concurenței, avându-se în vedere și anumite circumstanțe atenuante reglementate în "Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor prevăzute la art. 55 din Legea concurenței".

În ceea ce privește circumstanța atenuantă prevăzuta la art. 18 lit. c) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor, astfel cum se reține în sentința recurată aceasta vizează situația în care în perioada încălcării, cifra de afaceri realizată din comercializarea produselor/serviciilor care constituie obiectul practicii anticoncurențiale reprezintă o parte relativ redusă, de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii, dar cu condiția ca acest fapt să poată fi stabilit cu certitudine.

Or, în speță, datele depuse de reclamantă pentru susținerea cererii completatoare a acțiunii introductive nu sunt însoțite de documente în măsură să le confirme veridicitatea și conduc la concluzia că cifra de afaceri obținută de reclamantă din furnizarea serviciilor de pază umană depășește semnificativ 20% din cifra de afaceri totală, realizată anual de către B..

Analizând sentința recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Concurenței prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele arătate anterior, întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător și pe larg argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

În speță, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a subliniat, așa cum s-a arătat în precedent, că prima instanță nu a analizat și nu a răspuns corespunzător criticilor formulate prin cererea introductivă referitoare la dovedirea faptei anticoncurențiale, vinovăția sa, motivarea deciziei sub aspectul faptei imputate și modalitatea de individualizarea a sancțiunii.

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic expuse anterior la speța dedusă judecății, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susținerilor părților și a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 80 din 22.12.2017 emisă de Consiliul Concurenței, invocând faptul că nu s-a făcut aplicarea dreptului comunitar al concurenței, că decizia este nemotivată cu privire la fapta ce i se impută, că nu au fost excluse probele obținute în mod nelegal, fără autorizare, și că interpretează în mod tendențios probele cauzei. De asemenea, s-a susținut inexistența unei încălcări a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, iar în privința modului de individualizare a sancțiunii, că fapta este una de gravitate medie și că circumstanțele atenuante nu au fost stabilite corect.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate Înalta Curte constată că prima instanță a analizat toate criticile formulate de recurenta-reclamantă, iar motivarea este clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar și adecvată soluției pronunțate, cu arătarea considerentelor de fapt și de drept care au condus la adoptarea acestei soluții precum și cu arătarea motivelor pentru care s-au respins solicitările acesteia.

În realitate, susținerile părții referitoare la inexistența temeiurilor de drept pe care și-a fundamentat raționamentul judecătorul fondului reflectă dezacordul acesteia în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate, fără a susține motivul de casare invocat.

Altfel spus, Înalta Curte reține că în realitate recurenta este nemulțumită de modul în care prima instanță a interpretat și valorificat probele din dosar, în special cele administrate de autoritatea de concurență, aspecte care nu se circumscriu unei eventuale nemotivări a hotărârii.

În aceste condiții, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate din această perspectivă fiind nefondate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, Înalta Curte reține că acesta este invocat formal, nefiind dezvoltate în concret critici care să poată fi subsumate acestui motiv.

Astfel, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Simpla afirmație în sensul că prima instanță, pe lângă o motivare necorespunzătoare, "nu a aplicat normele de drept material de individualizare din Instrucțiunile de individualizare a sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996 ("Instrucțiunile") publicate în M. Of. nr. 882/3.11.2016 cu privire atât la durata săvârșirii faptei, cât și circumstanța atenuantă de la art. 18 pct. c din Instrucțiuni" nu se circumscrie unor veritabile critici vizând greșita aplicare a normelor de drept material.

De fapt, nemulțumirea recurentei-reclamante cu privire la acest aspect se referă la faptul că instanța a respins proba cu expertiza contabilă care era necesară, în aprecierea sa, pentru a se aplica circumstanța atenuantă de la art. 18 lit. c) din Instrucțiuni, respectiv reducerea amenzii raportat la impactul minor al societății investigate în piața supusă investigației, sens în care ar fi trebuit stabilită cifra de afaceri rezultată din serviciile de pază prestate către societățile care nu fac parte din D..

Înalta Curte reține că aceste critici nu vizează nelegalitatea sentinței atacate, ci constituie aspecte de netemeinicie ale acesteia, referitoare la modul în care instanța de fond a apreciat cu privire la utilitatea unei probe solicitată a fi administrată în cauză și a reținut situația de fapt, chestiuni care nu pot fi supuse cenzurii în recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 253 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.