ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4006/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat anularea Deciziei medicale nr. A2904/16 din 28.03.2017 emisă de Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară a Ministerului Apărării Naționale, precum și anularea prevederii de la nr. curent 105 (coloana 4 și coloana 3) din Anexa nr. 2 a Ordinului ministerului apărării naționale nr. M8 din 04.02.2013 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea stării de sănătate și stabilirea aptitudinii medico-militare a personalului participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului român și a baremului medical aferent.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3057 din 26 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii judecătorești indicate în punctul I.2 a formulat recurs reclamantul A., prin care, apreciind incidente prevederile art. 488 alin. (1), pct. 2, 6 și 7 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței civile nr. 3057 din 26 iunie 2018 și admiterea recursului. În motivarea căii de atac promovate, a arătat recurentul că nelegalitatea soluției primei instanțe ar deriva din faptul că aceasta nu a apreciat ca fiind exces de putere sau abuz de putere sau stare de nelegalitate, faptul că ordinul de ministru atacat este în contradicție cu norma națională, reprezentată de Ordinul ministrului sănătății nr. 1216/2010, fiind astfel ignorat ghidul de practică medicală reglementat prin această din urmă normă. Mai arată recurentul că aspectul emiterii ordinului atacat de către pârât cu exces de putere rezidă în faptul că singura bază legală invocată în elaborarea baremului medical este Legea 121/2011, însă un astfel de act normativ reglementează ipoteza misiunilor și operațiilor în afara țării, iar nu și pe cea a participării cadrelor militare la cursuri în străinătate, ipoteză care are ca bază legală o hotărâre de guvern. De asemenea, prima instanță nu a realizat o comparație risc-beneficiu (pentru un risc de complicații infim - de 0,2% pe an, de altfel acoperit), evitând să țină cont și să aprecieze contradicția dintre barem și normele naționale și mondiale, ce recomandă expectativa, arătând că a fost, astfel ignorat faptul că un act de putere trebuie să fie echilibrat, logic, corect, să nu discrimineze, să se bazeze pe o lege/normă. Totodată, arată recurentul că prima instanță nu a apreciat faptul că riscul prevăzut de manualul Merk se referă doar la cel de complicații, care este de 2%, existând astfel o contradicție cu cel din norma națională care este de 0,3%, adică de 7 ori mai mic, iar prin invocarea manualului Merk pârâtul nu s-a referit și la riscul de apariție a simptomelor, amestecând în mod voit cele două categorii de riscuri. Arată recurentul că în norma națională riscul de apariție al simptomelor este de 1,5-2% pe an, iar soluția instanței de fond de a apreciat că un manual (fie el și medical) poate fi considerat drept un act în vigoare, este una incorectă. Mai mult, arată recurentul că instanța nu a avut în vedere faptul că ipoteza unei crize acute nu implică în mod automat o intervenție chirurgicală, existând și soluții neinvazive. O altă critică adusă de recurent vizează maniera de administrare a probatoriului, apreciind recurentul că prima instanță nu a interogat pârâtul și nu a stabilit de ce acesta nu a prezentat acte de conținut, care să dovedească raționamentele medicilor. Mai arată recurentul că excesul de putere în emiterea ordinului atacat ar deriva și din faptul că măsura dispusă nu era necesară, în contextul în care riscul infim de complicații era acoperit de către un acord în vigoare cu țara gazdă. Dintr-o altă perspectivă, învederează recurentul că prima instanță nu a evaluat exprimarea neclară și confuză a legii ca motiv de anulare a actului administrativ, deși neclaritatea normei este elocventă. Astfel, arată recurentul că baremul nu enunță subcategoria în care acesta se încadrează, existând, totodată, contradicție între prevederile baremului de la poziția 105 în comparație cu poziția 106, în contextul în care litiaza biliară veziculară operată, fără complicații generează calificativul Apt (poziția 106), dar litiaza biliară veziculară asimptomatică neoperată generează calificativul Inapt (poziția 105) De asemenea, consideră recurentul că maniera în care comisia de evaluare a interpretat baremul reglementat prin Ordinului ministerului apărării naționale nr. M8 din 04.02.2013 a fost una subiectivă. Totodată, recurentul apreciază că nelegalitatea hotărârii atacate ar deriva și din faptul că litigiul pendinte a trenat din luna mai 2017 până în data de 01.03.2019, antrenând 4 judecători.

Apărările formulate în cauză Legal citat, pârâtul Ministerul Apărării Naționale nu a depus întâmpinare față de recursul reclamantului.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 14 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin Decizia medicală nr. A 1904/17/16.03.2017, Comisia de Expertiză Medico - Militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central "Carol Davila" București a stabilit, în urma evaluării capacității de muncă precum și a aptitudinii col. A. pentru misiune externă, că acesta este apt pentru serviciul militar, combatant în timp de pace și război, conform H.G. nr. 56/2012, însă este inapt pentru misiune externă, conform paragraf 105 din M8/2013. Reclamantul a formulat contestație împotriva acestei Decizii medicale, soluționată prin decizia nr. A 2904/16/28.03.2017, prin care Comisia Centrală de Expertiză Medico - Militară din cadrul intimatului - pârât a reținut, la rându-i, incidența dispozițiilor pct. 105 din Ordinul M8/2013, raportat la diagnosticul Litiază veziculară biliară asimptomatică. Legalitatea unui astfel de act administrativ cu caracter individual, din perspectiva confirmării calificării "inapt pentru misiune externă", dar și cea a prevederii de la nr. curent 105 (coloana 4 și coloana 3) din Anexa nr. 2 a actului administrativ cu caracter normativ reprezentat de Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M8 din 04.02.2013 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea stării de sănătate și stabilirea aptitudinii medico-militare a personalului participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului român și a baremului medical aferent ("Ordinul MApN M8/2013"), au fost contestate de reclamantul A. prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului pendinte, ce a fost însă, respinsă de prima instanță, judecătorul fondului constatând legalitatea celor două acte atacate. Împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de fond (sentința civilă nr. 3057 din 26 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) a formulat recurs reclamantul, prin care, clamând incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1), pct. 2, 6 și 7 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței atacate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând modalitatea de interpretare și apreciere, de către instanța de judecată, a probatoriilor administrate în cauză (cum ar fi, cu titlu de exemplu, criticile aduse modului de apreciere a forței probante a manualului Merk), care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinței recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere aceste critici doar în măsura în care sunt de natură a susține cazurile de casare invocate de recurent. Cât privește criticile prin care recurentul evocă aspectul nelegalității actelor administrative atacate întrucât acestea ar fi fost emise cu depășirea cadrului legal statuat prin Legea nr. 121/2011, ce reglementează doar ipoteza misiunilor și operațiilor în afara țării, iar nu și pe cea a participării cadrelor militare la cursuri în străinătate, Înalta Curte reține că acestea reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) și care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată. De asemenea, Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant, pentru prima data în notele scrise depuse în dosarul instanței de fond la ultimul termen de judecată din data de 24.04.2018. Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate, pe care, în mod legal, față de limitele învestirii, Curtea de Apel București nu le-a analizat, nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia. În aceeași situație se regăsesc și criticile privind exprimarea neclară și confuză a Ordinului MApN M8/2013 ca motiv de anulare a actului administrativ, prin cererea de chemare în judecată recurentul susținând, în realitate, teza clarității actului cu caracter normativ, dar o interpretare subiectivă a prevederilor acestuia dată de către comisia de Expertiză Medico - Militară. În plus, instanța de control judiciar observă că invocarea argumentului lipsei specializării membrilor comisiei medicale de evaluare a fost, deja, calificată de instanța de fond, prin încheierea de ședință din data de 24.04.2018, ca fiind tardiv realizată, iar împotriva unei astfel de soluții (de respingere a criticii ca tardiv invocate) recurentul nu a promovat cale de atac. Totodată, examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constata ca nu este întemeiat motivul subsumat de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., câtă vreme prin acesta legiuitorul a reglementat posibilitatea reformării hotărârii doar în contextul în care a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. Or, în cauza de față nu poate fi reținută niciuna dintre tezele stipulate în sus indicatul text normativ, câtă vreme hotărârea a fost pronunțată de același judecător care a participat la dezbateri, iar cauza a fost soluționată de completul de judecată nr. 4 al secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, desemnat aleatoriu la momentul repartizării cauzei (potrivit procesului-verbal x/2017 din 18.05.2017), schimbarea componenței completului în discuție nefiind de natură a genera incidența unui astfel de caz de casare. Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută nici incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme invocarea acestor prevederi a fost realizată doar formal de către recurent, fără ca acesta să clameaze, prin considerentele memoriului de recurs, o nemotivare (de către prima instanță) a sentinței atacate, ori un caracter contradictoriu al silogismelor judecătorului fondului, ori străin de natura cauzei. De altfel, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile reclamantului, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, prima instanță expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. De asemenea, Înalta Curte apreciază că evocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. are tot un caracter formal, în contextul în care recurentul nu indică, în cuprinsul memoriului de recurs o hotărâre judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată prin sentința civilă nr. 3057 din 26 iunie 2018 și nici nu formulează critici de nelegalitate în acest sens. Cu toate acestea, observând că ceea ce recurentul - reclamant tinde, în realitate, să invoce este o incidență, în cauză, a motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.. Înalta Curte, examinând din această perspectivă criticile exhibate în recurs, le găsește, însă, nefondate, instanța de fond realizând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. Astfel cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată, în planul contestării legalității actului administrativ cu caracter normativ, recurentul-reclamant a înțeles să își întemeieze pretențiile pe argumente de fapt și de drept referitoare la modul în care autoritatea publică pârâtă și-a exercitat puterea discreționară în emiterea acestuia, susținând, în esență, că nu există o justificare rezonabilă pentru includerea în categoria afecțiunilor ce determină stabilirea calității "inapt" a Litiazei biliare, coledociane sau pancreatice, neoperate (prevedere cuprinsă la nr. curent 105, coloana 4 și coloana 3, din Anexa nr. 2 a Ordinului MApN M8/2013). Contrar, însă, celor afirmate de recurent, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a stabilit, în mod legal, că autoritatea publică emitentă nu a acționat discreționar, cu exces de putere, atunci când a apreciat oportun să stabilească faptul că o astfel de condiție medicală are capacitatea de a afecta stărea de sănătate și aptitudinea medico-militară a personalului militar într-o măsură care să îl facă inapt pentru a participa la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, prima instanță aplicând în mod corect criteriile de evaluare a raportului legalitate - oportunitate. Astfel, Înalta Curte arată că legalitatea actului administrativ normativ, a cărui anulare se solicită, trebuie analizată prin prisma marjei de apreciere pe care autoritatea publică a avut-o în vedere, pentru a constata oportunitatea emiterii ordinului respectiv, în vederea atingerii scopului legii în executarea căreia a fost dat. Înalta Curte observă că sus indicatul Ordin a fost emis în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (2) și art. 19 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 121/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, precum și a prevederilor pct. 4 lit. d) din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 584/2005 privind finanțarea unităților sanitare din sistemul de apărare, ordine publică, siguranță națională și autoritate judecătorească, cu modificările ulterioare, ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 5 lit. e) din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 121/2011: Selecționarea personalului și stabilirea duratei participării acestuia la misiunile și operațiile prevăzute la art. 2 alin. (1) se fac pe baza criteriilor și metodologiei stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale. Pe cale de consecință legiuitorul primar a plasat criteriile și metodologia de selecționare a personalului pentru participarea la misiunile și operațiile în sfera de competențe a Ministrului apărării naționale, conferind astfel acestuia o marjă de apreciere, ce trebuie, însă, exercitată de autoritate în limite de proporționalitate și legalitate, ea devenind ilegală atunci când este excesivă în raport cu finalitatea acțiunii administrative. Fără a reitera aspectele reținute de instanța de fond, legate de interpretarea prevederilor Ordinul ministrului sănătății nr. 1216/2010, pe care instanța de control judiciar le consideră ca fiind corecte, Înalta Curte arată că nu poate reține argumentul recurentului potrivit căruia norma națională primară, în raport de care ar trebui analizată legalitatea nr. curent 105 (coloana 4 și coloana 3) din Anexa nr. 2 a Ordinului MApN M8/2013, ar fi reprezentată de sus indicatul ordin al ministrului sănătății (nr. 1216/2010), având în vedere, pe de o parte, natura juridică a acestuia, ce este tot cea a unui act administrativ cu caracter normativ, aspect ce îl plasează, în ierarhia normelor juridice, pe același nivel cu cel ocupat de Ordinul MApN M8/2013. Pe de altă parte, Înalta Curte observă că Ordinul ministrului sănătății nr. 1216/2010, privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie, este emis în vederea aplicării prevederilor art. 16 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, act normativ ce reglementează sfera generală a asigurării mijloacelor de protejare a stării de sănătate a întregii populații la nivel național. Or, sfera de incidență a Legii nr. 121/2011, în aplicarea căreia este emis Ordinul MApN M8/2013, este una specială, derogatorie de la cea generală și vizează o categorie particulară de cetățeni: personalul forțelor armate. Mai mult, sfera de reglementare a actului normativ în discuție cunoaște o dublă specializare, vizând nu doar aptitudinea medicală a individului de a avea, în general, calitatea de personal al forțelor armate, ci și pe cea de a intra în acea categorie a personalului forțelor armate expus contextului de a participa la misiuni în afara teritoriului statului român. În acest context, finalitatea celor două ordine este diferită, sens în care modul de evaluare a calificării medicale sau a riscurilor prezentate de diferitele afecțiuni sau disfuncții fiziologice, realizat la momentul elaborării Ordinul ministrului sănătății nr. 1216/2010 nu poate fi opus ipostazelor particulare reglementate de Ordinul MApN M8/2013 (inclusiv din perspectiva Litiazei biliare, coledociane sau pancreatice, neoperate reglementate prin nr. curent 105 din Anexa nr. 2 a celui din urmă menționat ordin), întrucât parametrii de referință sunt diferiți. Consecințele pe care o anumită afecțiune le poate genera în ipostaza unui cetățean ce are calitatea de personal al forțelor armate (și desfășoară, în acest context, o activitate particulară) pot fi diferite de cele ale populației generale, aflate în ipostaze uzuale. Astfel de aspecte sunt cu atât mai relevante în ipoteza particulară a personalului forțelor armate ce tinde a participa la misiuni în afara teritoriului țării. Or, aprecierea unor atare consecințe, în planul particular descris, aparține exclusiv autorității administrației publice ce a fost abilitată legal să evalueze un astfel de context (ce conform art. 14 din Legea nr. 121/2011 este Ministrul apărării naționale). Acea marjă lăsată la libera apreciere a unei autorități, ce se subsumează noțiunii de puterea discreționară, reprezintă un drept al administrației publice aferent exercitării activității sale, în virtutea căruia aceasta poate recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale stabilite legal și poate alege între mai multe soluții posibile, pe cele pe care le consideră eficiente pentru satisfacerea interesului public general și realizarea scopului legii. În acest sens, Înalta Curte reține că deși instanța de contencios administrativ se poate pronunța asupra legalității unui act administrativ și prin prisma aspectelor de oportunitate (privite, însă, doar ca dimensiune a legalității), aceasta poate interveni în dreptul de apreciere al autorității publice doar sub aspectul limitării puterii discreționare atunci când se demonstrează, de către persoana interesată, că aceasta a fost uzitată abuziv, fără justificare legală, respectiv cu depășirea criteriilor de proporționalitate. În cauza de față, însă, Înalta Curte nu poate reține alegațiile recurentului prin care acesta afirmă că Ordinul MApN M8/2013 nu are un caracter echilibrat, logic, corect și bazat pe lege/normă, în contextul în care sus indicatul act administrativ cu caracter normativ întrunește, inclusiv din perspectiva includerii în categoria afecțiunilor ce determină stabilirea calității "inapt" a Litiazei biliare, coledociane sau pancreatice, neoperate (nr. curent 105 -coloana 4 și coloana 3- din Anexa nr. 2 a Ordinului MApN M8/2013), toți parametrii de proporționalitate. Astfel, Înalta Curte reține că maniera de stabilire a modului de evaluare a condiției medicale stabilite în nr. curent 105 (coloana 4 și coloana 3) din Anexa nr. 2 a Ordinului (ce privește ipostaza neoperată a acesteia) vizează un scop legitim, respectiv cel al realizării unei selecții a personalului forțelor armate în vederea participării la misiuni și operații în afara teritoriului statului român într-o manieră care să asigure siguranța în desfășurarea acestora, fără riscuri de natură medicală, precum și cel al diminuării numărului de intervenții chirurgicale efectuate în afara unui astfel de teritoriu, inclusiv din perspectiva optimizării bugetelor relevante. Din această perspectivă, nu poate fi ignorat faptul că în raporturile de drept administrativ primează interesul public și satisfacerea nevoilor comunitare. De asemenea, includerea afecțiunii indicate în nr. curent 105 (coloana 4 și coloana 3) din Anexa nr. 2 în categoria celor pentru care este acordat calificativul inapt, are caracter adecvat, întrucât astfel se creează probabilitatea ca scopul măsurii (siguranța în desfășurarea misiunilor și operațiilor, diminuarea intervențiilor chirurgicale, optimizarea costurilor ect.) să fie atins sau, cel puțin, ca atingerea acestuia să fie încurajată, favorizată. De altfel, Înalta Curte arată că în planul analizării oportunității actului administrativ, ca dimensiune a legalității acestuia, ceea ce instanța verifică nu este problema dacă măsură adoptată era singura sau cea mai adecvată posibil, ci doar dacă aceasta are un caracter vădit inadecvat în raport cu obiectivul pe care instituțiile competente îl urmăresc, or, în cauza de față, în raport de aspectele menționate anterior nu poate fi reținută teza unui caracter vădit inadecvat. De asemenea, instanța de control judiciar nu poate reține nici argumentul recurentului prin care acesta exhibă existența unui acord bilateral de asistență medicală între România și Statele Unite ale Americii, unde urmau a se desfășura cursurile de pregătire la care acesta dorea să participe, aspect ce, în opinia recurentului ar genera, în ipostaza sa particulară, o nelegalitate a actului administrativ, întrucât, pe de o parte, prin demersul de includere în categoria afecțiunilor ce determină stabilirea calității "inapt" a Litiazei biliare, coledociane sau pancreatice, neoperate, autoritatea administrativă a vizează contextul general al tuturor misiunilor și operațiilor în afara teritoriului statului român (iar nu doar a celor desfășurate în state cu care România are asigurat un potențial acord de asistență medicală). Pe de altă parte, în ceea ce privește critica de nelegalitate referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat chestiunea reducerii sau eliminării riscurilor financiare, în contextul existenței sus indicatului acord cu Statul American, Înalta Curte o apreciază drept nefondată, în contextul în care, din considerentele sentinței recurate, rezultă că judecătorul fondului s-a aplecat și asupra unor astfel de aspecte. În acest sens, prin hotărârea atacată, prima instanță a apreciat că, în lipsa unor dispoziții legale în sensul că la stabilirea aptitudinii medico-militare vor fi avute în vedere condițiile concrete de acordare a asistenței medicale în străinătate, nu pot fi avute în vedere aspecte obiective concrete privind reducerea sau eliminarea riscurilor din punct de vedere financiar, considerente pe care instanța de control judiciar le apreciază drept corecte. De asemenea, Înalta Curte reține că interesul privat al reclamantului nu poate să primeze interesului public pe care autoritatea este datoare să îl protejeze în contextul desfășurării misiunilor în afara teritoriului statului român, inclusiv din perspectiva diminuării intervențiilor chirurgicale realizate în afara unui astfel de teritoriu și optimizării costurilor, necesitatea și proporționalitatea măsurii impuse prin nr. curent 105 -coloana 4 și coloana 3- din Anexa nr. 2 a Ordinului MApN M8/2013, încadrându-se în limitele marjei de apreciere a autorității publice cu atribuții de reglementare în domeniu. Cât privește criticile duse de recurent modului în care judecătorul fondului a analizat legalitatea actului administrativ cu caracter individual reprezentat de Decizia nr. A 2904/17/16.03.2017 a Comisiei Centrale de Expertiză Medico - Militară din cadrul MAPN, ce a confirmat Decizia medicală nr. A 1904/17/16.03.2017 a Comisiei de Expertiză Medico - Militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central "Carol Davila" București, din perspectiva conformității sale cu actele administrative cu caracter normativ ce reglementează criteriile de emitere a acestuia, Înalta Curte, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, nu poate reține calitatea Ordinului ministrului sănătății nr. 1216/2010 de act administrativ cu caracter normativ ce trebuia avut în vedere la momentul emiterii Deciziei nr. A 2904/17/16.03.2017, ce a confirmat Decizia medicală nr. A 1904/17/16.03.2017. Potrivit art. 1 alin. (1) din Metodologia privind evaluarea stării de sănătate și stabilirea aptitudinii medico-militare a personalului participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului roman, adoptată prin Ordinul MApN M8/2013 ("Metodologia"): Evaluarea stării de sănătate și stabilirea aptitudinii medico-militare a personalului participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului român se efectuează obligatoriu la plecarea și la înapoierea din misiune cu scopul stabilirii calității de "apt" sau "inapt" pentru participarea la misiune și depistării unor eventuale afectări ale stării de sănătate, determinate cauzal de participarea la misiune. De asemenea, conform art. 16 din Metodologie: (1) Stabilirea aptitudinii medico-militare pentru personalul participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, cu excepția personalului prevăzut la art. 2 alin. (2) lit. a), d) și e), se efectuează în conformitate cu concluziile de aptitudine cuprinse în coloana nr. 3 din Baremul medical pentru stabilirea aptitudinii medico-militare a personalului participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului român. (2) Stabilirea aptitudinii medico-militare pentru personalul prevăzut la art. 2 alin. (2) lit. a), d) și e) se efectuează în conformitate cu concluziile de aptitudine cuprinse în coloana nr. 4 din Baremul medical pentru stabilirea aptitudinii medico-militare a personalului participant la misiuni și operații în afara teritoriului statului român. Din analiza prevederilor art. 2 din Metodologie rezultă că ipostaza în care se încadrează recurentul este cea reglementată de lit. d) a acestuia, respectiv personalul militar și civil din Ministerul Apărării Naționale care participă la orice formă de pregătire în străinătate mai lungă de 3 luni. Pe cale de consecință, unicul act administrativ ce trebuia avut în vedere de Comisia Centrală de Expertiză Medico - Militară din cadrul MAPN, ce a confirmat diagnosticul și calificarea dată afecțiunii recurentului de Comisia de Expertiză Medico - Militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central "Carol Davila", era reprezentat de Ordinul MApN M8/2013, cu anexele acestuia. De asemenea, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte consideră că evaluarea și interpretarea dată de Comisia Centrală de Expertiză Medico - Militară din cadrul MAPN, dar și de Comisia de Expertiză Medico - Militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central "Carol Davila" prevederilor nr. curent 105 -coloana 4 și coloana 3- din Anexa nr. 2 a Ordinului MApN M8/2013 nu este una subiectivă, diagnosticul Litiază veziculară biliară asimptomatică, stabilit în privința recurentului - reclamant, fiind inclus în categoria Litiazei biliare, coledociane sau pancreatice. Astfel, prin aplicarea metodei de interpretare gramaticală a textului în discuție, instanța de control judiciar reține că utilizarea, în cuprinsul sus indicatului nr. curent 105, a semnului de punctuație constând în virgulă indică în mod clar prezența unei enumerări, ceea ce infirmă susținerile recurentului privind o circumstanțiere a afecțiunii litiazei biliare, doar la categoriile ciledociane sau pancreatice, cu excluderea litiazei biliare veziculare. Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță interpretând și aplicând corect normele de drept material relevante cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3057 din 26 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,