ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3664/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.10.2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/16.09.2014 întocmit de instituția pârâtă.

Prin încheierea de ședință din 2 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de amânare formulată de reclamantă, pentru lipsă de apărare și, raportat la prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., a amânat pronunțarea hotărârii la data de 16 februarie 2015.

Prin sentința civilă nr. 407 din 16 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierii din 2 februarie 2015, a promovat recurs reclamanta A., solicitând, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri ale instanței de fond și, pe cale de consecință, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei, admiterea contestației și anularea raportului de evaluare întocmit de instituția pârâtă.

Criticile aduse încheierii din 2 februarie 2015 au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin prisma încălcării dreptului fundamental la apărare al părții.

În ceea ce privește criticile aduse sentinței primei instanțe, acestea se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 23 lit. d) și e), art. 49 din Legea nr. 269/2003 și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, precum și a încălcării dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 176/2010.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că în ceea ce privește sentința, instanța de fond a reținut greșit încălcarea regimului incompatibilităților, prin prisma incidenței dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003, fără a avea în vedere dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 care stabilesc că funcționarul public cu statut special poate exercita și alte activități circumscrise unor funcții din sectorul privat, sub condiția ca respectivele funcții să nu aibă legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, potrivit fișei postului.

Din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. (2) și (3) din Legea nr. 188/1999 coroborat cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 269/2003, prevederile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 erau incidente și în cauză, fiind permisă exercitarea de către reclamantă a activităților desfășurate de aceasta în cadrul unor entități juridice de drept privat, în scopul promovării valorilor comunităților evreiești.

Recurenta a invocat prevederile art. 53 din Constituția României, potrivit cărora restrângerea drepturilor fundamentale are caracter excepțional, motiv pentru care se poate realiza numai cu respectarea condițiilor prevăzute de legea fundamentală, printre care se numără și respectarea proporționalității cu situația ce a determinat atingerea adusă drepturilor vizate, precum și a principiului accesibilității și previzibilității legii, fiind importantă astfel, interpretarea corectă a legii și desprinderea exactă a sensului și mai ales a finalității vizate de legiuitor.

Or, asigurarea integrității în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și prevenirea faptelor de corupție, deci incidența incompatibilităților instituite prin lege, sunt măsuri ce se impun doar în condițiile în care există premise reale, de natură a amenința în mod efectiv valorile protejate de lege.

Reținerea unei stări de incompatibilitate, învederează recurenta, poate fi justificată legal și motivată doar prin existența efectivă a anumitor situații personale care fac să planeze asupra persoanei vizate unele suspiciuni privind exercitarea cu imparțialitate a unei demnități sau funcții publice.

Scopul Legii nr. 176/2010 este clar, a menționat recurenta, acesta nevizând includerea în sfera de incidență a incompatibilităților a situațiilor juridice și faptice care prin natura lor sunt inapte a pune în pericol integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice sau a genera premisele unor fapte de corupție.

Recurenta-reclamantă, a mai precizat aceasta, nu a ocupat funcții private care să fie în legătură directă sau in directă cu atribuțiile exercitate în calitate de consilier diplomatic și care să pună în pericol demnitatea publică exercitată, în condițiile în care funcțiile care creează pretinsa incompatibilitate, așa cum sunt reținute prin raportul de evaluare contestat, sunt funcții în cadrul unor organizații fără scop lucrativ având ca obiect practicarea ritului mozaic și promovarea culturii evreiești în spațiul românesc.

Mai mult, din interpretarea teleologică a dispozițiilor Legii nr. 161/2003 și a Legii nr. 269/2003, rezultă neechivoc că starea de incompatibilitate implică suprapunerea exercițiului efectiv al funcției publice concomitent cu funcția privată în discuție, premisă de natură a susține posibilitatea generării unor interese personale conflictuale cu exercitarea funcției/demnității de consilier diplomatic.

Or, atâta vreme cât exercițiul funcției de consilier diplomatic a încetat, la data de 22.02.2010, urmare a numirii în funcția de subsecretar de stat, nu se poate reține, nici din această perspectivă, existența stării de incompatibilitate la care se face referire în raportul de evaluare contestat, prin raportare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, în mod eronat intimata și instanța de fond au apreciat că suspendarea din funcția de consilier diplomatic nu conduce la pierderea acestei calități ci aceasta se păstrează și în situația în care reclamanta a fost numită subsecretar de stat, făcând abstracție de faptul că starea de incompatibilitate are la bază exercițiul funcției publice și nu simpla deținere în abstract a acesteia, sens în care, în opinia recurentei, nu se mai puteau crea premisele existenței unei stări de incompatibilitate cât timp nu mai deținea funcția de consilier diplomatic și, pe cale de consecință, nu mai putea exercita concomitent funcțiile reținute prin raportul de evaluare.

Totodată, recurenta a menționat că în mod greșit a reținut prima instanță că pentru analiza stării de incompatibilitate prezintă relevanță faptul că reclamanta a încheiat convenții civile cu organizațiile în cadrul cărora deține calitatea de membru, fiind remunerată pentru serviciile prestate, în condițiile în care activitățile desfășurate nu au creat vreun pericol pentru integritatea funcției publice dobândite, neavând niciun fel de legătură cu exercițiul atribuțiilor circumscrise calității de consilier diplomatic.

În plus, obținerea calității de membru al unei organizații este strâns condiționată de încheierea unor acte juridice civile în baza cărora persoana interesată dobândește calitatea de membru, a mai învederat recurenta.

Prin recursul declarat a fost invocată excepția tardivității evaluării stării de incompatibilitate și implicit a întocmirii raportului de evaluare, prin prisma dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora activitatea de evaluare a reclamantei trebuia realizată până cel mai târziu în anul 2013, iar în cauza de față raportul a fost emis în data de 16.01.2014, deci cu depășirea termenului de 3 ani, în condițiile în care, la momentul reținerii stării de incompatibilitate funcția de consilier diplomatic nu mai era exercitată efectiv.

În ceea ce privește nelegalitatea încheierii de ședință din data de 02.02.2015, recurenta a arătat că, respingând cererea de amânare pentru angajarea unui apărător, precum și cererea de probațiune, la primul termen de judecată stabilit în cauză, instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea dreptului la apărare consacrat prin art. 24 din Constituție, aspect de natură a conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, astfel că hotărârea pronunțată în cauză este lovită de sancțiunea nulității, fiind dată cu încălcarea regulilor și garanțiilor de procedură expres instituite de art. 13 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii din 02.02.2015 și a sentinței civile nr. 407/16.02.2015 ca fiind temeinice și legale.

În susținerea poziției sale procesuale, intimata a arătat, în esență, că instanța de fond a respectat dreptul la apărare al părților, deoarece la termenul de judecată din 02.02.2015, raportat la prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ. s-a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Reluând aspectele de fapt și de drept iterate prin raportul de evaluare și prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, intimata-pârâtă a considerat că hotărârea primei instanțe nu a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A arătat că în mod corect a fost reținută starea de incompatibilitate prevăzută de art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României, raportul de evaluare fiind întocmit cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând hotărârile atacate, respectiv sentința civilă nr. 407 din 16 februarie 2015 și încheierea din 2 februarie 2015, prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă a criticat încheierea din data de 2 februarie 2015, prin care i-a fost respinsă cererea de amânare a judecății în vederea angajării unui apărător, sub aspectul încălcării dreptului la apărare garantat de prevederile art. 13 C. proc. civ. și art. 24 din Constituția României, aspect de natură a conduce, în opinia sa, la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că cererea de amânare a fost formulată de parte la primul termen de judecată stabilit de instanța de fond pentru judecarea cauzei, respectiv termenul din data de 02.02.2015, în contextul în care contestația împotriva Raportului de evaluare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.10.2014, judecătorul fondului apreciind că, față de această împrejurare, partea a avut la îndemână un interval de timp rezonabil în interiorul căruia avea posibilitatea să își angajeze un apărător ales.

Cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare a fost respinsă de către instanța de fond în considerarea dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., pronunțarea fiind amânată pentru a acorda reclamantei posibilitatea să depună concluzii scrise, tocmai în vederea garantării exercitării dreptului la apărare.

Textul stabilește un caz particular de amânare a procesului, respectiv pentru lipsă de apărare. Condițiile în care se poate dispune o astfel de amânare rezultă din conținutul intrinsic al normei procesuale evocate.

Însă, amânarea pentru lipsa de apărare are un caracter excepțional. Ea se poate dispune numai pentru motive temeinice, astfel cum precizează primul alineat al textului analizat. Un reper important în determinarea motivelor temeinice este reprezentat și de referirea legii la acordarea unei atare amânări numai în mod excepțional. Pe de altă parte, tot primul alineat al textului supus exegezei precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părții sau reprezentantului ei. O atare abordare normativă evidențiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare.

Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție, iar pentru eventualele abuzuri sau greșeli de judecată datorate încălcării dreptului la apărare, partea care se consideră lezată are la îndemână remedii prevăzute de lege.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte precizează că dreptul la apărare, deși un drept de o importanță deosebită în economia procesului civil, nu este un drept absolut. Astfel, pentru a se putea asigura desfășurarea în condiții optime a procesului, acesta comportă o serie de condiții și limitări care nu constituie în sine o restrângere a acestuia, ci doar o descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale, prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției.

Se impune și mențiunea că desfășurarea cu celeritate a procesului reprezintă una dintre cele mai importante garanții ale liberului acces la justiție, legea prevăzând o serie de drepturi și obligații ale justițiabililor în acest scop.

Astfel, motivul invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cererii de amânare, constând în absența sa din țară pentru o perioadă îndelungată, nu constituie un motiv temeinic în sensul legii procesuale civile având în vedere că partea avea posibilitatea angajării unui apărător calificat încă de la momentul depunerii contestației pe rolul instanței. În plus, distinct de împrejurarea că motivul invocat în susținerea cererii de amânare nu a fost dovedit, constituind astfel o simplă afirmație, de la acest moment și până la termenul de judecată din data de 02.02.2015, reclamanta a avut la îndemână o perioadă de aproape 4 luni de zile în care avea posibilitatea șă își angajeze un apărător care să o reprezinte în cauză.

Ca atare, judecătorul fondului a procedat judicios la respingerea cererii de amânare, făcând corecta aplicare a prevederilor art. 222 C. proc. civ., ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să nu își găsească incidența în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la sentința pronunțată de instanța de fond, preliminar, Înalta Curte reține că prin Raportul de evaluare contestat în prezenta cauză au fost identificate elemente în sensul existenței unei incompatibilități, prin nerespectarea de către recurenta-reclamantă a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României care prevăd că este incompatibilă calitatea de membru al acesuti corp cu orice funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul instituțiilor de învățământ universitar acreditate.

În susținerea acestei constatări s-a reținut prin raportul contestat că, în perioada 21.09.2005 și până la momentul emiterii acestuia - 16.09.2014, reclamanta, consilier diplomatic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a exercitat simultan cu deținerea acestei calități și următoarele funcții private: membru în Consiliul de conducere al B., începând cu data de 21.09.2005, în baza convențiilor civile nr. 6096/21.09.2005 și nr. 4851/15.07.2010, fiecare încheiată pe o durată de 4 ani; consilier culte în cadrul Fundației "C." România, în perioada 01.09.2006-01.09.2010, în baza contractului individual de muncă nr. x/01.09.2006, a Actului aditional nr. 1/18.08.2007 și a Deciziei de încetare nr. 336/30.08.2010; consilier culte în cadrul Complexului Educațional "D." România, începând cu data de 01.09.2010, pe durată nedeterminată, în baza contractului individual de muncă nr. x/16.08.2010.

Recurenta-reclamantă a invocat, prin recursul formulat, excepția tardivității evaluării stării de incompatibilitate și implicit a întocmirii raportului de evaluare, prin raportare la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora activitatea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

În susținerea excepției s-a menționat că exercițiul funcției de consilier diplomatic, în raport de care a fost reținută starea de incompatibilitate, a încetat în anul 2010, urmare a numirii în funcția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului Culturii și Patrimoniului, astfel că activitatea de evaluare trebuia realizată până cel mai târziu în anul 2013.

Ținând seama de împrejurarea că intimata-pârâtă a reținut prin raportul de evaluarea contestat faptul că și la momentul emiterii acestuia starea de incompatibilitate a reclamantei dăinuia, datorită calității acesteia de membru al Corpului diplomatic și consular care nu a încetat odată cu suspendarea sa, la data de 22.02.2010, din funcția și gradul diplomatic de consilier diplomatic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, excepția apare ca fiind neîntemeiată, constituind mai degrabă, în aprecierea instanței de recurs, o veritabilă apărare de fond prin raportare la chestiunea ce se impune a fi dezlegată în cauză, vizând determinarea naturii și efectelor juridice generate de suspendarea reclamantei din funcția și gradul de consilier diplomatic din perspectiva incompatibilităților instituite de cadrul legal aplicabil.

Prin urmare, efectuând propria analiză asupra modalității de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute prin raportul de evaluare, de altfel necontestate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat într-o manieră judicioasă la respingerea contestației formulate împotriva actului administrative întocmit de către intimata-pârâtă, prin care s-a constatat nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 269/2003.

Reține Înalta Curte că, prin Ordinul Ministrului Afacerilor Externe nr. 1287/12.09.2005, începând cu data de 01.06.2005, recurenta-reclamantă a fost angajată în Ministerul Afacerilor Externe, cu contract individual de muncă, pe durată nedeterminată, în condițiile cumulului pensiei cu salariul, în funcția și gradul diplomatic de consilier diplomatic, la Direcția Orientul Mijlociu și Africa.

De asemenea, se reține că, în baza Ordinului Ministrului Afacerilor Externe nr. 283/29.03.2010, începând cu data de 22.02.2010, contractual individual de muncă încheiat cu MAE a fost suspendat, în temeiul art. 66 din Legea nr. 269/2003 și art. 50 lit. e) din Codul muncii, pe perioada numirii în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Conform prevederilor art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, "calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul instituțiilor de învățământ superior acreditate".

În susținerea incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 23 lit. d) și e) și art. 49 din Legea nr. 269/2003, precum și a dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 269/2003, "membrii Corpului diplomatic și consular al României au următoarele drepturi specifice: d) să desfășoare activitate didactică și științifică, în țară și în străinătate, cu respectarea prevederilor prezentului statut; e) să adere și să activeze în cadrul asociațiilor profesionale și al organizațiilor științifice din țară și din străinătate, cu respectarea prevederilor prezentului statut".

Mai reține Înalta Curte că, în privința dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, trebuie avute în vedere modificările succesive ale corpului normei. Astfel, până la data de 12.11.2009, acestea aveau următorul cuprins:

"funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice". Ulterior datei menționate, urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 330/2009, norma în cauză prevedea că "funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice și în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, potrivit fișei postului".

Modificări ale aceleiași norme au intervenit și prin pct. 3 din Legea nr. 284/2010, astfel că, începând cu 01.01.2011, "funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice. Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului".

Acceptând, teoretic, teza interpretativă avansată de către recurenta-reclamantă, conform căreia în ceea ce o privește sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr161/2003, Înalta Curte reține că anterior datei de 12.11.2009, acest cadru legal nu permitea reclamantei să dețină sau să exercite activități în sectorul privat.

Or, în cauză este de necontestat că, până la data de 12.11.2009, reclamanta deținea funcția și gradul diplomatic de consilier diplomatic în cadrul MAE, concomitent cu calitatea de membru în Consiliul de conducere al B., începând cu data de 21.09.2005 și cea de consilier culte în cadrul Fundației "C." România, începând cu 01.09.2006, încălcând, prin urmare, și dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, ceea ce determină incompatibilitatea sa, până la epoca menționată, și în raport de aceste dispoziții legale.

În altă ordine de idei, în raport de criticile recurentei, Înalta Curte precizează că instanța de fond a dat o dezlegare corectă conflictului dintre dispozițiile legii speciale (art. 49 din Legea nr. 269/2003) și cele cuprinse în legea general în materia incompatibilităților (art. 23 lit. d) și e) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003), cu respectarea și aplicarea judicioasă a principiului specialia generalibus derogant, în favoarea celei dintâi, reținând că acestea sunt aplicabile în speță, având în vedere funcția publică și gradul diplomatic deținut de partea menționată, împrejurare care o supune regulilor speciale regăsite în Statutul Corpului diplomatic și consular al României, din care aceasta face parte.

Relevantă sub acest aspect este și concluzia instanței de fond, prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, potrivit căreia art. 49 din Legea nr. 269/2003 reglementează incompatibilități specific cu character special aplicabile personalului membru al Corpului diplomatic și consular al României.

În plus, instanța de recurs menționează că prevederile art. 49 din Legea nr. 269/2003 nu disting în privința funcțiilor private a căror deținere este incompatibilă cu calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă.

În stabilirea înțelesului noțiunii de funcție private, în sensul legislației care reglementează regimul incompatibilităților, nu se face distincție în funcție de caracterul permanent sau ocazional ori periodic al activității sau de caracterul remunerat ori neremunerat al acesteia.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante conform cărora interpretarea art. 49 din Legea nr. 269/2003 trebuie să țină seama de finalitatea prevederilor urmărită de legiuitor prin edictarea normei.

Recurenta-reclamantă pretinde instanței să aprecieze cu privire la starea de incompatibilitate în funcție de existența sau inexistența unor premise reale de amenințare în mod efectiv a valorilor sociale apărare prin reglementarea acestei incompatibilități, însă textul de lege citat nu permite o astfel de evaluare judiciară, simpla deținere a celor două funcții incompatibile încadrându-se în ipoteza prevederilor legale care reglementează starea de incompatibilitate.

Din alt unghi de vedere, împrejurarea că prevederile art. 49 din Legea nr. 269/2003 sunt aplicabile litigiului pendinte rezultă și din faptul că funcțiile îndeplinite de către aceasta în cadrul B. și asociațiilor/fundațiilor fără scop lucrativ Fundația "C." România și Complexul Educațional "D." România, având ca obiect practicarea ritului mosaic și promovarea culturii evreiești, conform susținerilor acesteia, se încadrează în conceptul de "funcție privată" în sensul dispozițiilor legale care reglementează regimul incompatibilităților, întrucât, conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, asociațiile și fundațiile sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, iar potrivit prevederilor art. 2 din Statutul federației menționate aceasta este organizație apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică, cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil și educațional.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la lipsa incompatibilității sale, începând cu data de 22.02.2010, când contractual individual de muncă încheiat cu MAE a fost suspendat, în temeiul art. 66 din Legea nr. 269/2003 și art. 50 lit. e) din Codul muncii, pe perioada numirii în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Înalta Curte precizează că singura condiție impusă de legiuitor pentru reținerea stării de incompatibilitate este deținerea simultană a funcțiilor/calităților declarate de lege ca fiind incompatibile, exercitarea lor efectivă neavând relevanță.

Potrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 269/2003, membrilor Corpului diplomatic și consular al României numiți în funcții de demnitate publică li se suspendă raporturile de muncă pe perioada mandatului, iar la încetarea funcției de demnitate publică și la revenirea în Ministerul Afacerilor Externe li se recunoaște vechimea în activitatea diplomatică sau consulară.

Prin urmare, coroborând dispozițiile normei legale anterior evocată cu prevederile art. 49 și 96 din Legea nr. 188/1999 și efectuând examenul interpretării sistematice a acestora, Înalta Curte învederează că suspendarea raporturilor de serviciu sau de muncă nu echivalează cu pierderea sau încetarea calității de funcționar public și de titular al funcției publice, în speță membru al Corpului diplomatic și consular.

Prin suspendarea contractului de muncă în cadrul MAE, la data de 22.02.2010, reclamanta nu și-a pierdut calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular, exercitarea funcției deținute fiind doar întreruptă.

Suspendarea raportului său de muncă reprezintă o suspendare a principalelor sale efecte, adică prestarea muncii și plata salariului, manifestându-se printr-o încetare temporară a îndeplinirii atribuțiilor specific fișei postului, în timp ce celelalte drepturi și obligații continua să se aplice.

Suspendarea se deosebește de încetarea raporturilor de serviciu sau de muncă prin faptul că încetarea presupune dispariția efectelor sale, iar suspendarea presupune doar întreruperea acestora.

Pe durata susperndării, raportul de serviciu sau de muncă al funcționarului public nu poate fi modificat și nici nu poate înceta, motiv pentru care respectarea regimului juridic al incompatibilităților specific funcției din care a intervenit suspendarea este în continuare o obligație active care produce efecte juridice specific în cazul nerespectării.

Așadar, Înalta Curte precizează că starea de incompatibilitate nu este condiționată de exercitarea efectivă a funcției publice, dispozițiiol legale incidente prevătzând într-o manieră clară, lipsită de echivoc, faptul că deținerea cumulativă a unor funcții atrage incompatibilitatea persoanei în cauză.

În speță nu sunt aplicabile nici prevederile art. 23 lit. d) și e) din Legea nr. 269/2003, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, întrucât activitatea reclamantei în cadrul B., a asociațiilor/fundațiilor fără scop lucrativ Fundația "C." România și Complexul Educațional "D." România, s-a desfășurat în baza contractelor de muncă sau convențiilor civile în temeiul cărora aceasta a prestat servicii de consiliere activitate culturală sau relații publice ori specifice activității/atribuțiilor membrilor în Consiliul de conducere, contra unei remunerații determinate, în calitate de prestator/executant și nu în calitate de membru al acestor organizații.

Un ultim aspect se impune a fi examinat și anume cel referitor la restrângerea legală a exercițiului unor drepturi civile fundamentale protejate de dispozițiile art. 53 din Constituție, de care recurenta a înțeles să se prevaleze în cadrul criticilor formulate.

Din aceste punct de vedere, Înalta Curte menționează că, astfel cum rezultă și din jurisprudența instanței de contencios constitutional, stabilirea cazurilor de incompatibilitate nu constituie o restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți, ci o garanție de natură să confere o autoritate morală de necontestat persoanelor care au calitatea de funcționari publici, prin asigurarea imparțialității, protejarea interesului social și evitarea conflictului de interese (a se vedea Decizia CCR nr. 396/2017, pct. 28).

De altfel, instanța de recurs menționează că și în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 se prevede că acest act normative reglementează regimul incompatibilităților privind demnitățile publice și funcțiile publice pentru a se crea cadrul legal pentru prevenirea și combaterea folosirii abusive a funcțiilor publice, a obținerii unor venituri în exercitarea acestora, prevederi ce se înscriu pe linia documentelor internaționale în materie și se regăsesc în mare parte în legislațiile europene.

În concluzie, contrar susținerilor recurentei-reclamante, prin instituirea unui regim al incompatibilităților pentru funcționarii publici nu se aduce atingere nici dreptului la muncă conscrat de art. 41 alin. (1) din Constituție și nici oricărui alt drept civil protejat de art. 53 din legea fundamentală, respectiv a dreptului de a fi ales/numit/desemnat într-o funcție sau demnitate publică.

Față de considerentele de fapt și de drept anterior expuse, constatând că sentința nr. 407 din 16 februarie 2015 și încheierea din 2 februarie 2015, ambele pronunțate de instanța de fond, se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat împotriva acestora, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 407 din 16 februarie 2014 și încheierii din 2 februarie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.