ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3212/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 17.10.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei FGA nr. 17091/25.09.2018 și obligarea FGA să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/02.08.2018.

Prin sentința civilă nr. 411/2019 din 05 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată și anulată decizia FGA nr. 17091/25.09.2018.

A fost obligat Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/02.08.2018, precum și la cheltuieli de judecată către reclamantă în sumă de 50 RON taxă timbru si 500 RON onorariu redus de avocat.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, rejudecarea litigiului în fond.

În motivarea recursului, a arătat că motivarea instanței de fond este contradictorie. Astfel, pe de o parte se afirmă că nașterea dreptului de creanță la repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, această dată fiind data producerii evenimentului asigurat, iar pe de altă parte se invocă în mod eronat dispozițiile art. 663 din C. proc. civ.

A menționat recurentul că instanța de fond a apreciat în mod eronat că data de la care curge termenul de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este data emiterii facturii. A mai reținut instanța de fond că la data emiterii facturii creanța devine certă, lichidă, exigibilă, acesteia cunoscându-se întinderea, însă o factură nu poate fi un titlu executoriu pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 663 din C. proc. civ., cum în mod eronat a apreciat instanța de fond.

Astfel, instanța de fond a apreciat greșit că termenul de decădere începe să curgă de la data emiterii facturii, iar nu de la data producerii evenimentului asigurat.

A mai arătat recurentul că, în cazul dedus judecății, deși prescripția este de doi ani în materia asigurărilor, termenul de prescripție este cel general de trei ani.

În cazul dedus judecății, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) teza finală din Legea 213/2015 este de decădere, fiind evident că acestui termen nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la repunerea în termenul de prescripție.

A concluzionat recurentul că ar fi trebuit ca reclamanta să fi formulat cererea de plată în termenul prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei FGA nr. 17091/25.09.2018 și obligarea FGA să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/02.08.2018.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

În argumentarea acestui caz de casare, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond, pe de o parte, afirmă că nașterea dreptului de creanță la repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, această dată fiind data producerii evenimentului asigurat, iar pe de altă parte invocă în mod eronat dispozițiile art. 663 din C. proc. civ.

Or, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține indicarea unor motive contradictorii de către instanță în cuprinsul sentinței atacate, întrucât, în realitate, nemulțumirea recurentului vizează o pretinsă interpretare și aplicare greșită a legii, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat și că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, criticile recurentului-pârât urmând să fie analizate în mod unitar și să primească răspuns prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

În ceea ce privește data nașterii creanței intimatei-reclamante, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă, nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Autoritatea pârâtă a apreciat că, deși dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, petenta nu a înțeles să formuleze cererea de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta împlinindu-se la 24.04.2017, având în vedere că la data de 23.01.2017 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamanta a depus în termen legal cererea sa de despăgubire la FGA cu nr. x/02.08.2018, în condițiile în care aceasta a cunoscut efectiv paguba în momentul achitării contravalorii acesteia, iar nu la data evenimentului rutier.

În cauza de față, data nașterii dreptului de creanță al reclamantei privind despăgubirile este aceea la care a cunoscut fapta prejudiciabilă (vătămarea) și autorul acesteia, la data evenimentului rutier reclamanta a cunoscut doar in abstracto că există o pagubă, dar nu și cuantumul acesteia.

Astfel, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data de 07.07.2018, dată la care aceasta a făcut plata contravalorii reparațiilor ca urmare a avarierii autoturismului său în sumă de 1340,31 RON conform facturii x/07.07.2018 achitate cu bonul fiscal nr. 38/07.07.2018 emis de C. S.R.L..

În aceste condiții, calculând de la data de 07.07.2018 cele 90 de zile prevăzute de 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, rezultă că reclamanta a depus în termenul legal cererea sa de despăgubire la FGA cu nr. x/02.08.2018.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut că decizia contestată este nelegală.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata A. a sumei de 1500 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a chitanței nr. x din 13.05.2019.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 411/2019 din 05 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 411/2019 din 05 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata A. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 mai 2021.