ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3146/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 noiembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița ("APIA"), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 10414/31.10.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea reclamantei de plată nr. x/07.09.2016.

1.2. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 noiembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 10414/31.10.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea reclamantei de plată nr. x/07.09.2016.

1.3. Prin încheierea din 19 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a dispus trimiterea acestui dosar, potrivit art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în vederea reunirii cu dosarul nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2312 din 16 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 10414/31.10.201, emisă de FGA și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă a sumei de 586 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 2312 din 16 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susține că, potrivit dispozițiilor art. 11 și art. 13 din Legea nr. 213/2015 și art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, obligația legală a FGA este limitată la plata creanțelor de asigurări, Fondul neavând calitatea de continuator al asigurătorului și nesubstituindu-se acestuia în obligațiile contractuale stabilite conform contractelor de asigurare.

Arată că asigurătorul A. S.A. ("A.") a emis polița de asigurare Casco seria x 3053280/17.02.2016, pentru autoturismul proprietatea reclamantei, polița având valabilitate pentru perioada 18.02.2016 - 17.02.2017. Potrivit art. 7.5 și 7.6 din condițiile generale de asigurare, precum și în raport de art. 2209 C. civ., denunțarea unilaterală a contractului de asigurare trebuia făcută de intimata-reclamantă printr-o notificare transmisă cocontractantului A.. În cauză, reclamanta nu a procedat la denunțarea contractului în această modalitate, ci a înaintat notificarea către terțul FGA, care nu este parte contractuală în raportul de asigurare și, astfel, nu a putut lua act de denunțarea unilaterală a contractului.

Susține recurentul-pârât că instanța de fond a reținut în mod greșit că, la 02.09.2016, data formulării notificării de denunțare, FGA avea calitatea de administrator al asigurătorului A.. Astfel, prima instanță a încălcat prevederile art. 258 lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar al A. fiind persoana căreia trebuia să-i fie adresată notificarea de denunțare a contractului.

În acest sens, pârâtul invocă și greșita interpretare a art. 6 alin. (2) și (3) din Decizia ASF nr. 1498/2016 (raportat la deciziile ASF anterioare, nr. 603/2016 și nr. 327/2016), cu referire la durata mandatului acordat FGA pentru administrarea temporară a activității societății A., arătând că acest mandat a fost acordat pentru perioada 09.03.2016-01.09.2016, iar notificarea de denunțare unilaterală a contractului de asigurare a fost adresată de reclamanta APIA la data de 02.09.2016, dată la care FGA nu mai avea nicio atribuție în ceea ce privește reprezentarea A. S.A.

Greșită este, în opinia recurentului-pârât și obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamantă, câtă vreme FGA nu preia obligațiile asigurătorului în faliment, nu este suucesorul în drepturi și obligații al acestuia și nu preia riscul neexecutării contractelor de asigurare. Fondul nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în activitatea sa, analizează cererile de plată conform procedurii stabilite de Legea nr. 213/2015, stabilind dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitat reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se acordă în limita disponibilităților Fondului.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă APIA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de pârât se circumscriu, în esență, argumentului adresării greșite a notificării de denunțare unilaterală a contractului de asigurare, de către reclamanta APIA către Fondul de Garantare a Asiguraților, autoritate care, pe de-o parte, este terță persoană față de contractul de asigurare, iar pe de altă parte, nu mai avea calitatea de reprezentant al asigurătorului A. la data primirii notificării.

În speță nu pot fi contestate susținerile recurentului-pârât referitoare la lipsa calității sale de parte a contractului de asigurare, însă Înalta Curte constată că notificarea de denunțare unilaterală, formulată de reclamantă potrivit art. 7.5 și 7.6 din condițiile generale de asigurare și art. 2209 C. civ., nu a fost comunicată FGA în nume propriu, ci în calitatea acestuia de reprezentant al asigurătorului în faliment, A. S.A. În cuprinsul notificării reclamanta a arătat în mod expres că persoana notificată este societatea de asigurare, iar nu pârâtul FGA, contrar celor reținute prin decizia de respingere a cererii de plată, contestată în cauză.

Nefondate sunt și criticile referitoare la lipsa calității FGA de reprezentant al asigurătorului A. la data notificării.

Potrivit Deciziilor ASF nr. 603/2016 și nr. 1498/2016, mandatul de administrator temporar acordat FGA a intrat în vigoare la data de 09.03.2016, iar ultima zi a exercitării sale a fost data de 01.09.2016 (iar nu data de 02.09.2016, cum în mod eronat a reținut instanța de fond), respectiv la 30 de zile de la publicarea Deciziei ASF nr. 1498/2016, conform art. 6 alin. (3) din această decizie, publicarea în Monitorul Oficial având loc la data de 02.08.2016. Așadar, la data de 01.09.016, data primirii notificării înaintate de reclamanta APIA, recurentul-pârât exercita atribuțiile administrative și executive proprii organelor de conducere ale asigurătorului.

Atât recurentul-pârât, cât și instanța de fond se află în eroare cu privire la data primirii notificării de către FGA, susținută ca fiind 02.09.2016, dată la care, într-adevăr, Fondul nu mai avea calitatea de reprezentant al asigurătorului A., astfel cum s-a arătat anterior. Verificând dovezile de transmitere și de primire a notificării de denunțare a contractului de asigurare, Înalta Curte constată că notificarea a fost transmisă de intimata-reclamantă atât prin poștă, cât și prin e-mail. Transmiterea prin serviciul poștal a fost primită de recurentul-pârât FGA pe data de 02.09.2021, când nu mai exercita mandatul de reprezentare a asigurătorului falit, însă transmiterea prin mijloace electronice a fost făcută la data de 01.09.2021, primirea ei fiind confirmată în aceeași zi, printr-un mesaj de răspuns din partea Fondului. Prin urmare, notificarea transmisă prin e-mail a fost recepționată de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 01.09.2016, în interiorul termenului în care exercita mandatul temporar de conducere a activității asigurătorului A..

În concluzie, criticile recurentului-pârât nu sunt fondate, Înalta Curte constatând că notificarea a fost corect adresată de reclamantă societății de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare, prin reprezentantul legal al acesteia la data notificării, Fondul de Garantare a Asiguraților. Întrucât greșita adresare a notificării a fost unicul motiv de respingere a cererii de plată formulate de reclamanta APIA, Înalta Curte constată că este legală soluția primei instanțe de anulare a deciziei contestate și obligare a pârâtului la plata sumei solicitate, reprezentând prima de asigurare pentru perioada rămasă neacoperită, stabilită conform poliței de asigurare Casco seria x 3053280/17.02.2016.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2312 din 16 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2021.