ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6921/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 noiembrie 2017, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 10408/31.10.2017, emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2268 din 14 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 10408/31.10.2017 emisă de pârât și a obligat pârâtul la soluționarea cererii de plată nr. x/08.11.2016.

Împotriva sentinței civile nr. 2268 din 14 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-pârât a învederat că, din dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 11 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și din prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015 rezultă fără echivoc că FGA nu se substituie asigurătorului în nicio situație și nici nu preia funcțiile unui asigurător. Acesta poate fi obligat la plată numai cu privire la creanțele de asigurări și doar cu respectarea procedurii stabilite de această lege și nu poate reține sau încasa rate scadente de la asigurat.

Raportat la situația de fapt și la înscrisurile depuse în susținerea cererii de plată a rezultat că reclamanta nu a procedat la denunțarea poliței de asigurare prin emiterea unei notificări către cealaltă parte contractantă, respectiv A. S.A., ci le-a înaintat către FGA, care, nefiind parte în cadrul contractului de asigurare tip Casco, neavând nici calitate de asigurat și nici cea de asigurător, nu a putut lua act de această notificare. În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 7.5. și art. 7.6. din Condițiile de asigurare și cele ale art. 2209 din C. civ.

Se mai susține că, în mod eronat, instanța de fond a asimilat cererea de deschidere a unui dosar de daună (Anexa 3 prevăzută de art. 12 din Legea nr. 213/2015, art. 15 din Norma ASF nr. 16/2015) cu Notificarea de denunțare a contractului de asigurare și a transferat parte din atribuțiile lichidatorului judiciar în sarcina sa.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că, referitor la atribuțiile sale în calitate de administrator temporar al societății A. S.A., în sensul Deciziilor Autorității de Supraveghere Financiară nr. 603/2016, nr. 327/2016 și nr. 1498/2016, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din Decizia A.S.F. nr. 1498/2016.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data 30 august 2018, intimata-reclamantă Agenția de Plăți pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Prin cererea de plată nr. x înregistrată la data de 08 noiembrie 2016, la Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta a solicitat plata sumei de 343,96 RON, reprezentând prima de asigurare pentru perioada rămasă neacoperită a poliței de Avarii și Furt Casco Exclusiv nr. x.

Prin Decizia nr. 10408/31.10.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților s-a respins cererea de plată, reținându-se că petenta APIA- Centrul Județean Dâmbovița nu a procedat la denunțarea poliței prin emiterea unei notificări către cealaltă parte contractantă, respectiv A. S.A., ci a înaintat înscrisurile către FGA, acesta nefiind parte în cadrul contractului de asigurare, neavând calitatea de asigurat ori de asigurator și, deci, neputând lua act de notificare.

Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantă, invalidând raționamentul autorității administrativ și reținând, în esență, că nu pot fi primite apărările pârâtului potrivit cărora mandatul FGA are un conținut strict determinat de ASF, care nu presupune să înlocuiască asiguratorul în raportul contractual sau să primească corespondența pentru acest asigurător, prin raportare la dispozițiile Deciziei A.S.F. nr. 1498/2016, prin care s-a constatat starea de insolvență a Societății A. S.A.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu împărtășește opinia instanței de fond și constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material incidente speței.

Astfel, între reclamanta APIA si A. S.A. s-a încheiat la data de 29 decembrie 2015 contractul de asigurare Casco nr. x, valabil în perioada 30 decembrie 2015 - 29 decembrie 2016.

La data de 29 august 2016, reclamanta a emis notificarea nr. 10266 referitoare la denunțarea contractului de asigurare. Această notificare a fost comunicată către FGA, astfel cum reiese din fotocopia formularului de confirmare a primirii expedierii poștale aflată la dosarul instanței de fond.

La data de 08 noiembrie 2016, reclamanta a solicitat pârâtului plata sumei de 343,96 RON de RON, ca urmare a denunțării unilaterale a contractului. Prin Decizia nr. 10408/31.10.2017, pârâtul a respins cererea de plată față de lipsa notificării prealabile a A. S.A.

Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 7.5. din Condițiile de asigurare, parte din convenția încheiată între reclamanta APIA si A. S.A., "Contractul de asigurare poate înceta prin denunțarea unilaterală de către una din părțile contractante, cu notificarea prealabilă a celeilalte părți, care trebuie făcută cu cel puțin 20 de zile calendaristice înainte de denunțare.(…)"

Or, reclamanta nu l-a notificat cu privire la denunțarea contractului pe asigurător, ci a înaintat notificarea unui terț, respectiv pârâtului din prezenta cauză, care, la data primirii notificării, nu avea competențe de reprezentare a A. S.A.. Prin urmare, o astfel de notificare nu poate produce efectele denunțării unilaterale.

În plus, prevederile contractuale se completează cu dispozițiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 2209 din C. civ., potrivit cărora "Denunțarea contractului de asigurare de către una dintre părți se poate efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puțin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte" și ale art. 1270 din același act normativ care statuează puterea de lege a contractului valabil încheiat între părți.

Lipsa calității de reprezentant al FGA la data notificării, 29 august 2016, rezultă din succesiunea în timp a dispozițiilor legale și normelor ASF.

Astfel, conform art. 9 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul poate desfășura și activitatea de administrator special în procedura de redresare financiară a asigurătorului și de lichidator în procedura de lichidare voluntară a asigurătorului.

La data de 07 martie 2016, ASF a emis Decizia nr. 603/2016, prin care s-a dispus, conform art. 1, ca administratorul temporar - Fondul de garantare a asiguraților să înlocuiască organul de conducere al Societății A. S.A.

Ulterior, la data de 27 iulie 2016, prin Decizia A.S.F. nr. 1498/2016 s-a constatat starea de insolvență a Societății A. S.A., astfel cum este definită de art. 3 alin. (1) lit. j) pct. 2 și 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, coroborat cu prevederile art. 5 pct. 31 lit. b) și c) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, și se dispune solicitarea intrării în procedura de faliment, conform prevederilor art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin art. 6, în considerarea prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare, precum și a faptului că membrii organului de conducere al asigurătorului au fost sancționați de A.S.F. cu retragerea aprobării, iar prin Decizia A.S.F. nr. 603/2016 s-a dispus înlocuirea organului de conducere al Societății A. S.A. cu Fondul de Garantare a Asiguraților, în vederea protejării intereselor creditorilor de asigurări, s-a prelungit durata mandatului administratorului temporar numai pentru și până la îndeplinirea de către Societatea "A." S.A. a obligației de predare a evidențelor prevăzute la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Conform art. 6 alin. (2) din aceeași decizie, la data intrării în vigoare a prezentei decizii, prevederile art. 3 din Decizia A.S.F. nr. 603/2016 privind stabilirea atribuțiilor și competențelor Fondului de Garantare a Asiguraților - administrator temporar al Societății "A." S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 09 martie 2016, își încetează aplicabilitatea.

De asemenea, conform art. 6 alin. (3), la data îndeplinirii obligației prevăzute la alin. (1), dar nu mai târziu de 30 de zile de la data publicării prezentei decizii, prevederile Deciziei A.S.F. nr. 327/2016*) și ale Deciziei A.S.F. nr. 603/2016 își încetează aplicabilitatea.

Așadar, la datele la care notificarea de denunțare unilaterală a poliței de asigurare a fost emisă (29 august 2016 - dosarul instanței de fond) și comunicată pârâtului (02 septembrie 2016 - dosarul instanței de fond), prevederile art. 3 din Decizia A.S.F. nr. 603/2016, cuprinzând atribuțiile Fondului de garantare a asiguraților, desemnat administratorul temporar al A. S.A., își încetaseră aplicabilitatea ca urmare a intrării în vigoare a Deciziei A.S.F. nr. 1498/2016 la data de 02 august 2016 (data publicării în Monitorul Oficial). La datele la care notificarea a fost emisă și comunicată pârâtului, mandatul administratorului temporar, acordat potrivit Deciziei A.S.F. nr. 603/2016, subzista doar în ceea ce privește obligația de predare a evidențelor, nu și în ceea ce privește obligația de conducere a activității societății de asigurare, motiv pentru care nu se poate reține ca fiind valabil făcută denunțarea contractului de asigurare prin notificarea făcută pârâtului.

Dat fiind că reclamanta nu a îndeplinit formalitatea de a notifica partea cocontractantă (A. S.A.), în concordanță cu art. 7.5. din Condițiile de asigurare și art. 2209 din C. civ.., cu privire la intenția de denunțare unilaterală a contractului de asigurare, convenția nu a încetat, iar în această situație reclamanta nu este îndreptățită să solicite restituirea, chiar și parțială, a primei de asigurare.

Nu în ultimul rând, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2005, "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Cum prevederile art. 7.5. din contractul de asigurare încheiat între reclamantă și A. S.A. nu au fost respectate, Înalta Curte constată că în mod corect pârâtul a respins cererea de plată prin Decizia nr. 10408/31.10.2017, refuzul de soluținare a cererii de plată neavând caracter nejustificat.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția de Plăți pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă Agenția de Plăți pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în calea de atac a recursului .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2268 din 14 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția de Plăți pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă Agenția de Plăți pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.