ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2517/2021

Ședința publică din data de 19 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 16.10.2017, reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice Termoelectrica S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul de Soluționarea a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice-Iași, Serviciul de inspecție economico-financiară Regiunea Iași, Compartimentul de inspecție economico-financiară Bacău, anularea în totalitate a Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 privind soluționarea plângerii prealabile formulate de A. împotriva Dispoziției obligatorii nr. x/2016, decizie de soluționare emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor și, pe cale de consecință, să dispună anularea în parte a Dispoziției obligatorii ISR AIF nr. 2164/23.06.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Serviciul de inspecție economico - financiară Regiunea Iași - Compartimentul de inspecție economico - financiara Bacău și a Raportului de inspecție economico - financiara ISR AIF nr. 2163/23.06.2016, încheiat la data de 23.06.2016. întocmit de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Serviciul de inspecție economico - financiara Regiunea Iași - Biroul de inspecție economico - financiară - Compartimentul de inspecție economico - financiară Bacău, în considerarea căruia a fost emisă Dispoziția obligatorie menționată mai sus, în ceea ce privește măsurile 2, 3 și 4, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2064 din 2 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice Termoelectrica S.A., cu sediul ales pentru comunicarea actelor la A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Regională a Finanțelor Publice Iași - Serviciul de Inspecție Economico Financiară Regiunea Iași - Compartimentul de Inspecție Economico Financiară Bacău.

A anulat în parte Decizia nr. 3918/13.04.2017 și Dispoziția obligatorie ISR AIF nr. 2164/23.06.2016 în ceea ce privește măsurile 2 și 4.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs atât reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice Termoelectrica S.A în reprezentarea Termoelectrica - Sucursala Electrocentrale Borzești, prin lichidator judiciar A. și A., cât și pârâții Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice) și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în reprezentarea Serviciului de Inspecție Economico - Financiară Regiunea Iași - Compartimentul de Inspecție Economico - Financiară Bacău din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

3.1. Pârâtul Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice),prin recursul formulat a invocat dispozițiile art. 488 ali. 1 pct. 6 și 8, formulând următoarele critici:

I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că reținerea de către instanța de fond a susținerilor părților prin preluarea integrală a argumentelor aduse de acestea în cadrul cererii de chemare în judecată formulate, precum și în cadrul apărărilor formulate, nu relevă rodul propriului demers al judecătorului de interpretare și nu îndeplinește cerința impusă de textul de lege în ceea ce privește necesitatea cuprinderii în cadrul hotărârii, pe scurt, a susținerilor părților, fiind clar că instanța nu a sintetizat considerentele prezentate de părți, preluând în integralitate motivele de fapt și de drept expuse de acestea.

II. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Recurentul susține că argumentele prezentate de către instanța de fond sunt eronate, sens în care arată următoarele:

II.1. Argumentele privind reținerea unui temei diferit în cuprinsul Dispoziției obligatorii sunt greșite.

Din raportul de inspecție economico - financiară reiese în mod evident că la pct. 2.7 al acestuia, referitor la "Evidența documentelor cu regim special" organele de inspecție au menționat incidența actelor normative care, în opinia instanței de fond, nu se regăsesc în cuprinsul Dispoziției obligatorii și al Raportului de inspecție economico-financiară.

În ceea ce privește invocarea ca temei legal a dispozițiilor Legii contabilității nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare, aceasta este menționată atât în Raportul de inspecție economico-financiară, cât și în Dispoziția obligatorie anulată parțial de către instanța de fond.

- În ceea ce privește invocarea ca temei legal a dispozițiilor Ordinului MFP nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, precizează faptul că, la data facturării inventarierii producea efecte Ordinul MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, acesta fiind însă abrogat de dispozițiile art. 9 lit. a) din Ordinul MFP nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile.

- Un alt aspect care nu a fost luat în vedere de către instanța de fond reiese din chiar dispozițiile pct. 13 din Anexa 1 la Ordinul MFP nr. 2861/2009, cu privire la care, instanța de fond este de acord că se regăsesc atât în Raportul de inspecție economico-financiară, Dispoziția obligatorie, cât și în Decizia de soluționare a contestației. Cu toate acestea, instanța nu ținea seama de faptul că în însuși textul reglementat de pct. 13 Anexa 1 la actul normativ anterior menționat, legiuitorul face trimitere în mod expres la aplicarea dispozițiilor Anexei nr. 3 la Ordinul MFP 3.512/2008 (abrogat prin Ordinul 2634/2015).

- Reiese că Serviciul de Soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor, prin emiterea Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 nu a dispus în sarcina intimatei-reclamante o altă măsură care să îngreuneze situația acesteia stabilită prin Dispoziția obligatorie, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

II.2. Instanța de fond a reținut în mod greșit ca "efect pozitiv al lucrului judecat" soluția instanței cu privire la legalitatea procesului-verbal de constatare a contravențiilor IEF-IS nr. x/23.06.2016.

În ceea ce privește considerentele reținute de către instanța de fond cu privire la soluția referitoare la procesul-verbal de constatare a contravențiilor IEF-IS nr. x/23.06.2016, recurentul arată că reclamanta a contestat legalitatea Dispoziției obligatorii ISR AIF nr. 2164/23.06.2016, precum și a deciziei nr. 39/P/8.05.2017, acte administrative care se supun rigorilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit art. 8 din acest act normativ, litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorități publice sau din cauza refuzului nejustificat de a i se răspunde și autoritatea publică în cauză, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ emis de autoritatea publică.

În ceea ce privește natura juridică a proceselor-verbale de contravenție, precizează faptul că acestuia nu i se aplică dispozițiile de drept comun ale Legii nr. 554/2004, întrucât raportul juridic nu este stabilit între persoana vătămată și autoritate publică, ci rezultă din încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ, iar regimul juridic al proceselor-verbale de contravenție este reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare.

Pe cale de consecință, apreciază că în mod corect organul de inspecție economico - financiară a dispus măsura nr. 2 din Dispoziția obligatorie nr. x/2016, întrucât societatea nu a respectat prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile Anexei nr. 2 Normele specifice de întocmire și utilizare a documentelor financiar - contabile la O.M.F.P. nr. 3512/2008 precum și ale modelului prevăzut în anexa nr. 3 la Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 3.512/2008 și ale pct. 13 și pct. 34 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2861/2009 și ale Anexei nr. 2 la O.M.F.P nr. 2634/2015.

Față de aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 2064 02.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, iar, în subsidiar, rejudecând cauza, modificarea, în sensul respingerii cererii de anulare formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

3.2. Pârâta Agenția Județeană a Finanțelor Publice, prin recursul formulat a invocat dispozițiile art. 488 ali. 1 pct. 6 și 8, formulând următoarele critici:

- Referitor la constatarea privind neinventarierea imobilizărilor în curs de execuție, în valoare de 147.310 RON

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a ținut cont de următoarele considerente:

Nici Procesele-verbale și nici listele de inventariere întocmite nu au respectat modelul stipulat în Anexa cod 14-3-12 din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (aplicabil perioadei supuse acțiunii de inspecție economico - financiare) coroborate cu cele ale pct. 34 alin. (1) în Anexa nr. 1 din O.M.F.P nr. 2861/2009.

La B., "imobilizările necorporale" în curs de execuție în valoare de 147.310 RON, reprezintă în fapt dosare de studii pentru construcții, expertize tehnice, dosare fezabile de reparații și intervenții parțiale termoelectrice, ce se vor aproba și pune în operă spre realizare când se va obține finanțarea și când se vor înregistra pe cheltuieli aferente bunurilor create sau reparate.

Rezultă astfel că operațiunea de inventariere a imobilizărilor în curs a fost efectuată anual, însă documentele justificative utilizate nu au respectat modelul prevăzut de legislația în vigoare, conform prevederilor pct. 34 din OMFP 2.861/2009.

În acest context, recurenta a arătat că pentru partea de măsură privind analiza cu reprezentantul legal al societății a abaterilor constatate cu luarea tuturor măsurilor legale ce se impun își menține punctul de vedere exprimat în Decizia nr. 39/P/2017, privind respingerea ca neîntemeiată a plângerii prealabile, iar soluționarea contestației împotriva amenzii contravenționale este atributul instanțelor de judecată, fiind pronunțată sentința definitivă.

Având în vedere cele prezentate mai sus, solicită admiterea recursului formulat, casarea sentinței Curții de Apel București și respingerea contestației ca neîntemeiată și menținerea ca temeinice și legale a Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 - privind soluționarea plângerii prealabile și a Dispoziției obligatorii ISR-AIF nr. A 2164/23.06.2016.

3.3. Reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice, prin recursul formulat, solicită, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de recurentă și, pe cale de consecință anularea în totalitate a Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 și a Dispoziției obligatorii nr. x/2016, ambele emise de pârâte.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a sentinței recurate, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

Cu privire la regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea Termoelectrica, arată că prin sentința recurată, instanța de fond, pe de o parte, nu a ținut cont de documentele depuse de reclamantă atât cu ocazia efectuării inspecției fiscale, cât și cu ocazia judecării cauzei în fața Curții de Apel București, documente care atestă dreptul de proprietate al societății atât asupra terenurilor, cât și asupra clădirilor aparținând sucursalei, iar pe de altă parte, nu a dat eficiență actelor normative în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate al Termoelectrica asupra activelor B., acte normative care stau la baza dobândirii dreptului de proprietate privată a societății asupra bunurilor.

Astfel, sub un prim aspect, instanța în mod eronat a reținut susținerea pârâtelor potrivit căreia nu ar fi fost depuse cu ocazia controlului/plângerii prealabile documente din care să rezulte dreptul de proprietate al Termoelectrica asupra bunurilor B., având în vedere că Termoelectrica a prezentat atât certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente B. și asupra clădirilor construite pe acestea, cât și extrase de Carte Funciară privind aceste active, care atestă dreptul de proprietate privată al Termoelectrica.

În acest sens, recurenta susține că a prezentat, în anexa la prezentul recurs, extrase de Carte funciară din care rezultă faptul că bunurile aferente B. ("terenurile și clădirile) sunt bunuri aflate în proprietatea privată a Termoelectrica, și nu în proprietatea publică/privată a statului (Anexa 1). Cu titlu de exemplu, arătă că din extrasele CF depuse (e.g CF nr. x, CF nr. x) rezultă că atât terenurile menționate în Cărțile Funciare depuse, cât și clădirile aferente sunt menționate în extrasele CF ca fiind proprietatea Termoelectrica, în baza legii.

Sub un al doilea aspect, atât cu privire la terenurile și construcțiile menționate în Cartea Funciară, cât și cu privire la celelalte bunuri aferente B., asupra cărora dreptul de proprietate privată al Termoelectrica nu poate fi făcut opozabil terților prin înscrierea în Cartea Funciară/arhiva mobiliară (i.e., mijloace fixe, stocuri), recurenta arătă că, contrar celor reținute de instanța de fond, regimul juridic al acestora este clar stabilit prin raportare la modul de înființare a Termoelectrica, precum și la actele normative în vigoare la momentul înființării Termoelectrica, acte care reglementează regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea privată a societăților comerciale cu capital minoritar/majoritar/unic de stat.

În mod nelegal instanța de fond a reținut ca neîntemeiată apărarea reclamantei în sensul că B. nu deține bunuri din domeniul public sau domeniul privat al statului, din moment ce, prin efectul legii, rezultă că aceste bunuri sunt în proprietatea privată a societății comerciale. În acest sens sunt și extrasele de Carte funciară depuse care statuează în sensul că înscrierea dreptului de proprietate al Termoelectrica asupra acestor bunuri a fost efectuată în temeiul legii.

Raportat la motivarea instanței de fond cu referire la capitalul social al Termoelectrica, deținut în integralitate de statul român prin Ministerul Economiei (actualmente Ministerul Energiei), recurenta apreciază că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut că nu s-ar fi stabilit regimul juridic al bunurilor Termoelectrica, dat fiind faptul că statul este acționar unic al societății comerciale, în opinia sa cele două noțiuni (stat - actionar unic și bunuri proprietate publică) nefiind în măsură să creeze confuzii cu privire la regimul juridic al bunurilor Termoelectrica.

Recurenta arată că societatea comercială la care statul este acționar (majoritar, minoritar, unic) este subiect de drept privat distinct de ceea ce este statul român ca persoană juridică. Conform art. 136 alin. (2) din Constituție (art. 135 alin. (3) înainte de revizuire) și art. 3 al Legii nr. 213/1998, titulari ai dreptului de proprietate publică pot fi doar Statul și unitățile administrativ-teritoriale (județul, comuna, orașul, municipiul), deci nu și societățile naționale (societăți comerciale cu capital integral de stat) ca subiect distinct de drept.

Calitatea statului de acționar al Termoelectrica nu conferă statului decât drepturile pe care orice acționar le are într-o societate comercială (i.e., dreptul de a vota, de a încasa dividende, etc), acționariatul unic/majoritar/minoritar de stat al unei societăți comerciale nefiind în măsură să conducă la concluzia că bunurile din patrimoniul respectivei societăți comerciale ar fi bunuri proprietatea statului, fie ea publică sau privată.

Afirmația că regimul juridic al acestor bunuri nu este stabilit prin raportare la capitalul social Termoelectrica este netemeinică, deoarece astfel cum a arătat mai sus, actele normative care au stat la baza înființării societății comerciale reprezintă temeiul juridic în baza căruia aceste bunuri sunt proprietatea privată a Termoelectrica.

Cu referire la eventuale bunuri proprietatea privată a statului care ar fi trebuit, în opinia pârâtelor, să fie evidențiate în inventariere, apreciază că instanța de judecată a înlăturat nemotivat susținerea în sensul că obligația prevăzută de Ordinul nr. 668/2014 pentru aprobarea Precizărilor privind întocmirea și actualizarea inventarului centralizat al bunurilor imobile proprietate privată a statului și a drepturilor reale supuse inventarierii, nu se aplică în cazul Termoelectrica.

Termoelectrica (și nici B. care este o sucursală a Termoelectrica) nu deține bunuri imobile din proprietatea privată a statului cărora li s-a atribuit un drept real, altul decât cel de proprietate, astfel că această obligație nu cade în sarcina societății.

Având în vedere cele menționate mai sus, arătă că au fost respectate reglementările Ordinului nr. 2861/2009 conform cărora:

"Inventarierea terenurilor se efectuează pe baza documentelor care atestă dreptul de proprietate al acestora și a altor documente, potrivit legii."

Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, arătând că instanța de fond a validat concluziile organelor de control, reținând în mod judicios că certificatele prezentate de recurenta-reclamantă atestă un drept de proprietate asupra unor terenuri, nu și asupra clădirilor, centralei termoelectrice și a altor mijloace fixe ce ar putea constitui bunuri proprietatea statului.

Contrar aserțiunilor din cuprinsul cererii de recurs, instanța primului grad de jurisdicție, în realizarea actului de judecată, în considerarea probatoriului administrat în cauză, a reținut și aplicat în mod judicios normele legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Dispozițiile legale anterior citate, de care se prevalează și recurenta-reclamantă în susținerea cererii de recurs, nu sunt de natură a face dovada că toate bunurile din patrimoniul B. sunt proprietatea privată a S.C. P..E.E.T. Termoelectrica S.A., incluzând în această categorie terenurile, construcțiile, alte mijloace fixe, stocurile etc.

Pe cale de consecință, susținerile recurentei-reclamante în sensul că B. nu deține bunuri din domeniul public sau privat al statului, nu pot fi pertinent reținute, în condițiile în care, astfel cum în mod judicios a reținut și instanța primului grad de jurisdicție, recurenta-reclamantă nu a depus documente din care să rezulte că toate bunurile din patrimoniul B. sunt proprietatea privată a S.C. P..E.E.T. Termoelectrica S.A., incluzând în această categorie terenurile, construcțiile, alte mijloace fixe, stocurile etc.

Mai mult decât atât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, pentru o parte din bunurile aflate în patrimoniul B. este de necontestat apartenența acestora la domeniul public/privat al statului (a se vedea, cu titlu exemplificativ, situația centralelor termoelectrice), astfel încât, nu pot fi pertinent reținute susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora B. nu deține bunuri din domeniul public sau privat al statului.

S.C. P..E.E.T. Termoelectrica S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de Ministerul Finanțelor, reiterând în esență motivele arătate în propriul său recurs.

I. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice) este nefondat, pentru următoarele considerente:

I.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței.

Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: " Deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Prin urmare, numai atunci când un motiv (argument) invocat de o parte este decisiv pentru rezultatul procedurii, se impune un răspuns specific și explicit în motivarea sentinței (cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 30; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 28).

Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine) și

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță nu răspunde în detaliu tuturor aspectelor de fapt invocate de reclamantă, Curtea constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Curtea reține că, deși nu a reluat punct cu punct toate susținerile reclamantei -recurente pentru a răspunde în mod detaliat fiecărei critici, instanța de fond a răspuns implicit acestora.

Reținând că instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, Curtea apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

I.2. Este de asemenea nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul tinde, în esență, să demonstreze că instanța de fond a concluzionat greșit că există o diferență între temeiul pentru care a fost dispusă măsura nr. 2, respectiv pct. 13 din anexa 1 la OMFP nr. 2861/2009 și temeiul avut în vedere de Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile care a motivat în cuprinsul deciziei că măsura este corect dispusă întrucât reclamanta nu a respectat prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 82/1991, Anexei nr. 2 la O.M.F.P nr. 3512/2008 precum și ale modelului prevăzut la anexa 3 la O.M.F.P nr. 3512/2008, ale pct. 34 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2861/2009 și ale Anexei 2 la O.MF.P. nr. 2624/2015, dispoziții legale invocate pentru prima dată în cadrul soluționării plângerii prealabile.

Sub acest aspect Curtea reține că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare Anexa 1, potrivit cărora în soluționarea plângerii prealabile organul de soluționare competent verifică motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii dispoziției obligatorii. Pentru ca un astfel de control să poată fi efectuat, consecința logică ce se desprinde din textul citat este aceea că în decizia emisă cu ocazia soluționării plângerii prealabile nu pot fi invocate alte temeiuri de drept care nu au fost reținute în Dispoziția obligatorie care să justifice măsura dispusă.

Împrejurarea că pct. 13 din anexa la Ordinul MFP nr. 2861/2009 face trimitere în mod expres la aplicarea dispozițiilor anexei nr. 3 din OMFP nr. 3512/2008 nu este de natură să răstoarne concluzia instanței de fond sub aspectul lipsei de identitate între temeiul avut în vedere la dispunerea măsurii și cel avut în vedere la soluționarea plângerii, cu atât mai mult cu cât instanța de fond a reținut sub acest aspect autoritatea de lucru judecat a celor reținute prin sentința civilă nr. 2694/16.11.2016 pronunțată de Judecătoria Onești în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău.

În mod corect instanța de fond a dat eficiență sub acest aspect dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. față de care a reținut efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al celor reținute prin sentința mai sus arătată în sensul că "reclamanta a făcut dovada că a întocmit listele de inventariere pentru imobilizările în curs de execuție pentru fiecare an din perioada supusă controlului."

Nefondate sunt și criticile recurentei care tind la a susține faptul că organul de soluționare nu a creat o situație mai grea contestatorului decât cea stabilită inițial.

Astfel, art. 39 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare arată că prin soluționarea plângerii prealabile nu se poate crea o situație mai grea contestatorului decât cea stabilită inițial.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că prin trimiterea făcută la alte dispoziții legale, respectiv la respectarea Anexei nr. 2 la O.M.F.P nr. 3512/2008 precum și ale modelului prevăzut la anexa 3 la O.M.F.P nr. 3512/2008, ale pct. 34 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2861/2009 și ale Anexei 2 la O.MF.P. nr. 2624/2015, organul de soluționare a contestațiilor a creat într-adevăr o situație mai grea contestatorului care inițial avea doar, conform măsurii nr. 2 din dispoziție obligația de a întocmi liste distincte pentru imobilizările aflate în curs de execuție, în valoare de 147. 310 RON în care să se menționeze pentru fiecare obiect în parte, pe baza constatării la fața locului: denumirea obiectului și valoarea determinată potrivit stadiului de execuție, pe baza valorii din documentația existentă (devize), precum și în funcție de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii, așa cum stipulează pct. 13 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 2861/2009, fără a se raporta la alte prevederi legale.

Nefondate sunt și criticile recurentului cu privire la greșita reținere a efectului pozitiv la lucrului judecat al sentinței civile nr. 2694/16.11.2016 pronunțată de Judecătoria Onești în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău.

Referitor la principiul autorității de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Înalta Curte reține că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", dispoziție care se completează cu alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, Curtea reține că efectele autorității de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind exprimate în faptul că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", și că, potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora" .

În acest sens, Curtea reține că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Ca atare, într-o judecată ulterioară, partea care a câștigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior,care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanța sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existența dreptului.

Totodată, invocarea acestei prezumții este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu ulterior, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. și indiferent de calitatea soluției anterioare.

Există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, n sensul de a se nega sau, dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, lucrul judecat având și o funcție pozitivă care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), că principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, iar atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanțiale și imperioase.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în hotărârile din 7 iulie 2009 și 24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52.

Respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție. Acest principiu exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze".

Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunțată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluționată și care făcuse obiectul unei hotărâri definitive și în absența oricărui motiv valabil, instanța națională a încălcat principiul securității raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție.

În această cauză, instanța de control al drepturilor omului, chiar admițând că nu exista nici identitate de părți, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea a constatat că procedura fiscală și cea penală vizau aceeași chestiune determinantă pentru soluționarea acestora, respectiv încadrarea juridică a acelorași operațiuni, iar derularea simultan și în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleași fapte, care a determinat secția penală a curții de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secției comerciale a aceleiași curți de apel, a adus atingere principiului securității juridice.

Aplicând aceste principii situației de fapt mai sus reținute, Înalta Curte reține că instanța de fond a reținut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 2694/16.11.2016 pronunțată de Judecătoria Onești în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău, întrucât principiul securității juridice s-ar opune repunerii în discuție a unei chestiuni litigioase tranșate printr-o sentință definitivă, respectiv "întocmirea listelor de inventariere pentru imobilizările în curs de execuție pentru fiecare an din perioada supusă controlului."

Prin urmare, și această critică este nefondată.

II. Recursul formulat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în reprezentarea Serviciului de Inspecție Economico - Financiară Regiunea Iași - Compartimentul de Inspecție Economico - Financiară Bacău din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași este nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că deși recurenta a încadrat motivele de recurs în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate prin criticile formulate recurenta reia constatările organelor de control și susținerile potrivit cărora nici procesele-verbale și nici listele de inventariere întocmite nu au respectat modelul stipulat în Anexa cod 14-3-12 din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile coroborate cu cele ale pct. 34 alin. (1) în Anexa nr. 1 din O.M.F.P nr. 2861/2009.

Deși recurenta a indicat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs nu s-a susținut nemotivarea sentinței sau existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)".

Din textele de lege enunțate reiese că recursul urmărește să supună instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

În acest sens, Înalta Curte reține că dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greșelilor imputate instanței de fond, însă nu a oricăror greșeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin (1) C. proc. civ., și aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalități care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, și nu de orice nemulțumire a părții.

Cu toate acestea, criticile recurentului se încadrează numai parțial în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., parte din aspectele de ordin faptic invocate de către recurentă ca justificare a conduitei sale neantamând critici legate de greșita aplicare a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub o serie de aspecte, recurenta nu face altceva decât să își exprime nemulțumirea față de soluția pronunțată, fără însă a arăta, în mod concret, în ce măsură instanța nu ar fi respectat prevederile legale prin raportare la obiectul cauzei și a arăta, în mod concret, care sunt acele prevederi legale nerespectate de către instanța de fond și în ce măsură nu ar fi respectate astfel de prevederi legale.

În raport de situațiile limitative în care trebuie să se încadreze motivele de recurs, Curtea nu poate analiza nelegalitatea hotărârii atacate doar pentru simplul fapt că recurenta susține cu caracter general o atare nelegalitate, fără a se arăta, în mod clar și concret, care prevederi legale ar fi nesocotite de către instanța de fond.

În calea de atac a recursului, exercitată în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleași exigențe impuse recursului prin C. proc. civ., având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile extensive ale recurentei vor fi analizate în continuare numai în măsura în care acestea dezvoltă motive de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cu privire la critica potrivit căreia nici procesele-verbale și nici listele de inventariere întocmite nu au respectat modelul stipulat în Anexa cod 14-3-12 din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile coroborate cu cele ale pct. 34 alin. (1) în Anexa nr. 1 din O.M.F.P nr. 2861/2009 .

În limitele deduse judecății în prezentul recurs, astfel cum au fost acestea mai sus clarificate, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei sub acest aspect, avându-se în vedere cele reținute mai sus în considerente cu ocazia respingerii recursului formulat de Ministerul Finanțelor.

Prin recursul formulat nu se aduc în concret critici sentinței atacate, ci se reiterează cele reținute prin actul de control întocmit, fără a se avea în vedere faptul că instanța de fond a dispus anularea măsurii nr. 2 nu pentru considerente ținând de conformitatea sau nu a proceselor-verbale și listelor de inventariere cu modelul stipulat în anexa Cod 14-3-12 din OMFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, ci pentru faptul că a constat existența unei contradicții între temeiul de drept pentru care a fost dispusă această măsură și temeiul avut în vedere de Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile, precum și pentru faptul că a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2694/16.11.2016 pronunțată de Judecătoria Onești în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău.

Or, recurenta nu formulează critici prin care să tindă la a demonstra greșita reținere a efectului puterii de lucru judecat sau faptul că nu este reală contradicția sesizată de către instanța de fond, astfel încât criticile sale formulate în recurs sunt străine de argumentele care au fondat soluția instanței.

III. Recursul formulat de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice Termoelectrica S.A este, de asemenea, nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Sunt nefondate criticile recurentei care susține că instanța de fond nu a ținut seama de documentele care atestă dreptul de proprietate al societății asupra terenurilor și clădirilor și nu a dat eficiență actelor normative în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate.

Recurenta susține existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate privată asupra bunurilor ce formează obiectul litigiului, care ar fi fost dobândit prin lege.

Contrar celor susținute de către recurentă, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1, 13 și 7 din Hotărârea Guvernului nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naționale de Electricitate S.A..

Sub acest aspect, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 4 și 5 din Legea 15/1990, potrivit cărora: "Prin actul de înființare a regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul principal. (…) Art. 5 - Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită."

Într-adevăr, Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice "Termoelectrica" - S.A face parte dintre societățile înființate conform art. 1 din H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naționale de Electricitate - S.A., iar potrivit art. 2 din Hotărâre "(1) Capitalul social al societăților comerciale înființate potrivit alin. (1) se constituie prin preluarea activului și pasivului Companiei Naționale de Electricitate - S.A. și ale filialelor sale, pe baza bilanțului contabil întocmit la data de 31 decembrie 1999, care va fi actualizat conform legii. (2) Capitalul social al societăților comerciale înființate potrivit art. 1 este deținut în întregime de statul român în calitate de acționar unic, reprezentat de Ministerul Industriei și Comerțului".

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 627/2000 "Termoelectrica" - S.A. este persoană juridică română care se organizează și funcționează în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu statutul propriu prevăzut în anexa nr. 3.1.

De asemenea art. 7, alin. (2) și (3) din Anexa nr 3.1 din H.G. nr. 627/2000 arată: " "(2) Capitalul social este în întregime deținut de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, române ori străine, în condițiile legii, și este vărsat integral la data constituirii "Termoelectrica" - S.A. În capitalul social nu sunt incluse bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție. (3) Ministerul Industriei și Comerțului reprezintă statul ca acționar unic la "Termoelectrica" - S.A. și exercită toate drepturile ce decurg din această calitate."

Măsura 3, care face obiectul prezentului recurs, nu s-a statuat cu privire la apartenența unora sau altora dintre bunurile utilizate de recurenta-reclamantă în proprietatea statului, ci doar s-a impus obligația efectuării demersurilor necesare pentru stabilirea regimului juridic al bunurilor utilizate de B. în vederea gestionării legale a acestora.

Criticile formulate de recurentă pornesc de la premisa greșită că instanța de fond ar fi negat existența dreptului de proprietate al recurentei-reclamante în privința unora dintre bunurile folosite de aceasta, tinzând să demonstreze acest drept de proprietate.

În realitate, nici organele de control și nici instanța de fond care a confirmat legalitatea măsurii adoptate nu au statuat cu privire la existența sau nu a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante în privința bunurilor folosite de aceasta, analiză care de altfel nici nu putea fi făcută în cadrul procesual al cenzurării unui act administrativ (dispoziție obligatorie) prin care s-a dispus o obligație în privința inventarierii bunurilor societății, care nu putea avea ca obiect recunoașterea sau constituirea dreptului de proprietate.

Ceea ce organele de control au impus ca obligație, iar instanța de fond a confirmat a fost necesitatea existenței unei evidențe clare cu privire la regimul juridic al bunurilor utilizate de B. în vederea gestionării legale a acestora.

Nu este exclus ca, urmare tocmai a acestor demersuri, recurenta-reclamantă să evidențieze clar regimul de bunuri proprietate privată a tuturor bunurilor pe care le folosește, măsura impusă prin dispoziția obligatorie neexcluzând această posibilitate.

Cu toate acestea, din analiza subsumată verificării legalității măsurii nr. 3 adoptate prin dispoziția obligatorie, instanța de fond a reținut în mod corect că certificatele prezentate de petentă atestă un drept de proprietate asupra unor terenuri, nu și asupra clădirilor, centralei termoelectrice și a altor mijloace fixe ce ar putea constitui bunuri proprietatea statului.

De asemenea nu a rezultat titlul cu care sunt utilizate bunurile aflate în proprietatea statului, în condițiile în care acționarul unic este statul român, deținător al capitalului social, reprezentat de Minister, conform art. 2.2. din H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naționale de Electricitate - S.A.. Astfel, hotărârile de înființare a societăților comerciale prin care acestea au preluat capitalul social al Companiei Naționale de Electricitate și al filialelor acestora nu puteau avea un caracter constitutiv de drepturi, și nu puteau transmite alte drepturi decât cele existente în patrimoniul Companiei Naționale de Electricitate.

Reținând distincția între noțiunea de capital social și cea de patrimoniu, se impunea clarificarea acestor aspecte prin întocmirea unei evidențe clare din care să rezulte titlul cu care sunt deținute, respectiv folosite aceste bunuri, neputând fi suficientă aprecierea generală pe care recurenta o promovează prin criticile din recurs în sensul că actele normative care au stat la baza înființării societății comerciale reprezintă temeiul juridic în baza căruia aceste bunuri sunt proprietat