ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2364/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată, la data de 25.04.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București, anularea Deciziei nr. 240-16-00470/26.02.2016 în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației fiscale pentru suma de 29.071.485,33 RON, reprezentând impozit pe clădiri (17.874.738,05 RON), impozit pe teren (35.080,34 RON) și majorări de întârziere aferente (11.161.666,94 RON) stabilite suplimentare în sarcina societății. A mai solicitat și anularea Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 6482/23.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.12.2015, în ceea ce privește impozite locale și accesorii în sumă totală de 29.071.485,33 RON stabilite suplimentar în sarcina sa.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4710 din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Prin cererea formulată la data de 07.12.2018, expertul B., desemnat în cauză pentru efectuarea expertizei contabile dispuse de instanță, a formulat cerere de completare a hotărârii în sensul pronunțării și asupra cererii sale de majorare a onorariului de expert. Prin sentința civilă nr. 185 din 23 ianuarie 2018, Curtea a admis, în parte, cererea expertului B. și a completat dispozitivul sentinței civile nr. 4710/2017 în sensul că "Dispune majorarea onorariului de expert la suma de 2.500 RON, reclamantul urmând a achita diferența de 1.300 RON". Instanța a respins în rest cererea, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia nr. 3823/2020 pronunțată în data de 23 iulie 2020, cu opinie majoritară, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a admis recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 4710 din 5 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal astfel cum a fost completată prin sentința nr. 185 din 23 ianuarie 2018, a casat, în parte, sentința recurată și, rejudecând, a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 240-16-00470/26.02.2016 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației fiscale pentru suma totală de 29.071.485,33 RON, reprezentând impozit pe clădiri (17.874.738,05 RON), impozit pe teren (35.080,34 RON) și majorări de întârziere aferente (11.161.666,94 RON) stabilite suplimentar, Decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 6482/23.12.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/23.12.2015, în ceea ce privește impozite locale și accesorii în sumă totală de 29.071.485,33 RON stabilite suplimentar și a menținut, în rest, dispozițiile primei instanțe. În cadrul dosarului, s-a formulat opinia separată a unuia dintre membrii completului de judecată, în sensul admiterii recursului, casării în parte a sentinței recurate și, rejudecând, să se admită în parte acțiunea, să se anuleze în parte actele atacate, în ceea ce privește majorările de întârziere aferente (11.161.666,94 RON) și accesoriile (29.071.485,33 RON), stabilite suplimentar, cu menținerea, în rest, a dispozițiilor primei instanțe.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 3823/23.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția de Impozite și Taxe Sector 6 București a formulat cerere de revizuire prin care a solicitat anularea deciziei atacate și, în urma rejudecării, respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței pronunțată de prima instanță. În drept, pârâta a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În dezvoltarea cererii de revizuire, pârâta a invocat, în esență, următoarele critici: - decizia atacată încalcă dreptul Uniunii Europene prin faptul că se susține că ajutorul de stat trebuia să se acorde prin efectul legii, or dreptul Uniunii Europene prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri specifice pentru primirea unui ajutor de stat; - decizia atacată încalcă dreptul Uniunii Europene întrucât echivalează situația curentă unui ajutor de stat existent la momentul aderării României la Uniunea Europeană (pentru care nu ar mai fi fost necesară parcurgerea unei proceduri specifice), or atât legislația europeană cât și cea națională clasificau o situație ca cea curentă drept ajutor nou (motiv pentru care era necesară parcurgerea procedurii specifice pentru accesarea unui ajutor de stat); - decizia atacată încalcă dreptul Uniunii Europene care validează impunerea unor obligații fiscale printr-o decizie de impunere emisă ulterior unei inspecții fiscale; - decizia atacată încalcă dreptul Uniunii Europene întrucât ÎCCJ încalcă legislația națională, precum și propria jurisprudența în cauze quasi-identice care vizează aceeași materie și prin care ÎCCJ aplicase corect dreptul Uniunii Europene; - aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene impune respectarea normelor comunitare, indiferent că legislația națională le este sau nu aliniată.

Apărări formulate în cauză Intimata a depus întâmpinare solicitând, în principal, respingerea căii de atac ca tardiv formulată, respectiv ca inadmisibilă iar, în subsidiar, respingerea cererii de revizuire ca nefondată și menținerea ca legală a soluției instanței de recurs. Intimata a susținut că problematica supusă analizei pe calea revizuirii a fost deja analizată și lămurită definitiv de ÎCCJ, soluția beneficiind de autoritate de lucru judecat. Revizuenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare și a reiterat susținerile din cererea de revizuire. Revizuenta a susținut că sunt îndeplinite condițiile pentru introducerea valabilă pe rolul instanței a cererii de revizuire. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Examinând cererea de revizuire prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii acțiunii la instanța de fond: "(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată (…)". În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, prin Decizia nr. 45/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reținut următoarele: "(…) 69. Dreptul Uniunii nu impune reglementarea în dreptul național procesual a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii pentru cazul încălcării normelor de drept substanțial european. În jurisprudența CJUE a fost mereu amintită importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale. Astfel, s-a statuat că, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 58 și jurisprudența citată). Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 și jurisprudența citată; Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29). 70. În egală măsură însă dreptul Uniunii nu se opune reglementării prin legea națională a unui caz de revizuire precum cel de față, impunând însă, în cazul reglementării lui, respectarea principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 30). 71. Definind principiile echivalenței și efectivității, CJUE arată că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Rewe-Zentralfinanz și Rewe-Zentral, C-33/76, pct. 5, Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios Generales, C-118/08, pct. 31, precum și Hotărârea Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation, C-362/12, pct. 32). 72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat. 73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea. 74. Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice (…)". În cauza dedusă judecății, instanța de recurs a reținut că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile art. 1 alin. (4) și alin. (5) Codul fiscal (2003), precum și prevederile art. 107 - art. 109 din TFUE (ex-art. 87 - ex-art. 89 din TCE). În considerentele deciziei de recurs s-au reținut următoarele: "O interpretare judicioasă a dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal ar fi dus la concluzia că norma în discuție, introdusă prin O.U.G. nr. 106/2007, are în vedere acordarea pentru viitor de ajutoare de stat prin măsuri de natură fiscale, respectiv după data intervenției legislative, ajutoarele existente fiind în afara sferei de activitate a dispozițiilor legale identificate. La o analiză reală a legislației unionale și naționale în domeniul ajutoarelor de stat s-ar fi constatat că pot fi declarate ca nelegale sau incompatibile numai ajutoarele de stat noi, adică cele adoptate după aderarea României la Uniunea Europeană. Ajutoarele existente, adică acele ajutoare care au existat înainte de intrarea în vigoare a tratatului în aceste state membre, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și care se aplică și ulterior intrării în vigoarea tratatului (art. 1 lit. a) (i) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE), din considerente de securitate juridică, de încredere legitimă, nu sunt supuse motorizării și controlului. Este ajutor nou orice ajutor, respectiv orice schemă de ajutor și orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente, potrivit aceluiași act normativ unional, la a cărui noțiuni face trimitere art. 2 din O.U.G. nr. 117/2006, iar prin ajutor ilegal se înțelege conform art. 1 lit. f) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 un ajutor de stat nou, pus în aplicare cu încălcarea condițiilor prevăzute la articolul 93 alin. (3) din tratat. Scutirile de la plata taxelor locale prevăzute art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, sunt în consecință ajutoare de stat existente, întrucât au fost instituite anterior aderării României la Uniunea Europeană, printr-o reglementare la nivel de lege, care prin ea însăși reprezintă o schemă de ajutor, și nu au suferit modificări până la ieșirea din vigoare a actului normativ prin care au fost reglementate ". În consecință, instanța de recurs a apreciat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile Regulamentul (CE) NR. 659/1999 deoarece schema de ajutor din cauza dedusă judecății reprezintă ajutor de stat existent și numai ajutoarele de stat noi sunt supuse procedurii reglementate de prevederile O.U.G. nr. 117/2006. Instanța de recurs a mai reținut că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile art. 86 alin. (1), art. 90 și art. 91 Codul de procedură fiscală (2003), având în vedere că existența unei constanțe între valoarea de bazei de impozitare inițiale și cea rezultată din verificările ulterioare împiedică organul fiscal de a mai emite decizie de impunere. În consecință, instanța de recurs a reținut că emiterea deciziei de impunere de către pârâtă s-a făcut cu încălcarea principiului securității juridice și a principiului protecției încrederii legitime, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența națională și europeană. Susținerile revizuentei privind presupusa încălcare de către instanța de recurs a legislației naționale și a propriei jurisprudențe nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Deși revizuenta susține că instanța de recurs a încălcat principiul priorității dreptului Uniunii Europene care impune respectarea normelor comunitare, indiferent că legislația națională le este sau nu aliniată, Înalta Curte reține că nu au fost indicate normele din dreptul național care au fost aplicate de instanța de recurs și care erau în contradicție cu dreptul unional. În concluzie, Înalta Curte constată că prin cererea formulată de pârâtă se urmărește, în lipsa oricărui element de noutate, revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional. În acest sens, Înalta Curte mai reține că dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, consacrate de legislația și jurisprudența Uniunii Europene, nu pot fi interpretate în sensul existenței unui drept al justițiabilului de a avea la dispoziție două căi de atac de reformare împotriva aceleași hotărâri judecătorești. Pentru aceste considerente, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a se putea invoca motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 513 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire.