ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3813/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 25.04.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București, anularea Deciziei nr. 240-16-00470/26.02.2016 în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației fiscale pentru suma de 29.071.485,33 RON, reprezentând impozit pe clădiri (17.874.738,05 RON), impozit pe teren (35.080,34 RON) și majorări de întârziere aferente (11.161.666,94 RON) stabilite suplimentare în sarcina societății.

A mai solicitat și anularea Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 6482/23.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.12.2015, în ceea ce privește impozite locale și accesorii în sumă totală de 29.071.485,33 RON stabilite suplimentar în sarcina sa.

1.2. Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4710 din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea formulată la data de 07.12.2018, expertul B., desemnat în cauză pentru efectuarea expertizei contabile dispuse de instanță, a formulat cerere de completare a hotărârii în sensul pronunțării și asupra cererii sale de majorare a onorariului de expert.

Prin sentința civilă nr. 185 din 23 ianuarie 2018, Curtea a admis, în parte, cererea expertului B. și a completat dispozitivul sentinței civile nr. 4710/2017 în sensul că "Dispune majorarea onorariului de expert la suma de 2.500 RON, reclamantul urmând a achita diferența de 1.300 RON". A respins în rest cererea, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 4710 din 5 decembrie 2017 astfel cum a fost completată prin sentința nr. 185 din 23 ianuarie 2018, a formulat recurs reclamanta societatea A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond sau, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare pe fond și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale rreclamanta recurentă a susținut următoarele:

1.3.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sentința recurată este nelegală deoarece instanța de fond lasă neanalizate o serie de împrejurări esențiale care demonstrau, pe de-o parte, că reclamanta în concret a dorit să achite acest impozit, însă intimata-pârâtă a decis sa îl restituie, confirmând pe absolut toate căile posibile că scutirea operează de drept, fără alte formalități, iar pe de altă parte, prin modalitatea vădit neunitară de interpretare a legislației fiscale, sarcina reclamantei devine excesivă, încălcându-se astfel atât principiul aplicării unitare a legislației fiscale, cât și principiul proporționalității și al încrederii legitime.

Sub un prim aspect, se critică instanța de fond deoarece a preferat să preia formal raționamentul intimatei-pârâte, fără o analiză concretă, aplicată la situația de fapt a reclamantei din perspectiva tipului de scutire acordată (impozit pe imobile, iar nu ajutor de minimis în limita a 200.000 de euro potrivit legislației în domeniul ajutorului de stat - O.U.G. nr. 117/2006) dar și a comportamentului intimatei - pârâte în perioada 2006-2014, când nu numai că intimata-pârâtă a stabilit impozit zero pe imobile, prin decizii de impunere anuale, dar a și restituit sumele plătite de reclamantă cu acest titlu.

Astfel, instanța de fond a procedat eronat atunci când a omis să analizeze împrejurarea că, în lipsa unui titlu de creanță, reclamanta nu avea posibilitatea efectivă să plătească acest impozit pe imobile. Că așa este, rezultă nu doar din economia dispozițiilor legale incidente, ci și din împrejurarea că în anul 2008, singurul an în care autoritatea fiscală, în urma unui control de fond, a stabilit impozit pe terenul aferent clădirilor, după ce reclamanta a plătit acest impozit, intimata-pârâtă 1-a restituit, considerând că imobilele sunt scutite de drept de la plata impozitului, fără alte formalități.

Nu se contestă dreptul autorității intimate de a emite decizii de impunere pe perioada termenului de prescripție extinctivă, ci exclusiv faptul că, în contextul în care deciziile de impunere emise anual în perioada 2006-2014 inclusiv conțineau obligația zero (chestiune confirmată și de controlul de fond din 2008), societatea reclamantă nu ar fi avut nici dreptul, dar nici obligația să plătească acest impozit.

Sub un al doilea aspect, instanța de fond ignoră total efectele pe care le-au produs illo tempore, adresele emise de intimata - pârâtă prin care se confirmă de fiecare dată că scutirea de impozitul pe imobilele proprietatea reclamantei din incinta Parcului industrial C. operează de drept, prin simpla existență a imobilelor în incinta Parcului industrial C..

Or, în contextul dat, judecătorul fondului nu arată ce motive rezonabile ar fi avut reclamanta să urmeze o procedură prevăzută de lege pentru un alt tip de ajutor de stat (e.g. ajutorul de minimis), când an de an intimata-pârâtă confirmă scutirea în baza dispozițiilor Codul fiscal, fără a fi necesare alte formalități. Iar această împrejurare nu a fost valabilă doar în cazul reclamantei, ci în privința tuturor rezidenților parcului industrial C. și a celorlalte parcuri industriale din țară.

Se face trimitere la adresele emise de către intimata-pârâtă în anul 2014 către mai mulți rezidenți ai Parcului industrial C. unde se reține expres că "atâta timp cât construcțiile declarate de dvs. întrunesc elementele unei clădiri, în sensul Codul fiscal și a normelor metodologice de aplicare a acestuia, ele vor fi menținute la rolul fiscal si vor fi în continuare scutite de la plata impozitului pe clădiri."

Această modalitate în care intimata-pârâtă a procedat a determinat ca, în anul 2014, reclamanta să fie obligată la plata taxei speciale pe construcții, sarcină fiscală ce revenea, potrivit dispozițiilor fiscale, doar în cazul în care imobilele erau scutite de la plata impozitului.

Chiar dacă s-a făcut vorbire în fața instanței de fond și dovedit prin înscrisurile depuse la dosar și expertiza contabilă-fiscală administrată în cauză, instanța de fond a omis, de asemenea, să analizeze această împrejurare care a generat un prejudiciu de 3.320.772 RON în anul 2014 și care, dacă teza intimatei-pârâte era acceptată, atunci ar fi trebuit să nască un drept la restituire pentru reclamanta. Dar evident că instanța de fond consideră redundantă o astfel de analiză.

Plata impozitului pe construcții menționată mai sus a fost efectuată de reclamanta în baza următoarelor prevederilor art. 296

35

, art. 296

34

din Codul fiscal, respectiv pct. 4 din Normele de aplicare a art. 296

35

.

Cele două obligații fiscale relative la imobile (impozitul, respectiv taxa specială pe construcții) se exclud, ele neputând fi percepute concomitent.

Impunerea în sarcina reclamantei a unei obligații fiscale deja achitate și calcularea de majorări de întârziere asupra unei obligații fiscale deja achitate nu numai că încalcă în mod flagrant prevederile Codului de procedură fiscală dar au ca rezultat și îmbogățirea fără justă cauză a statului în detrimentul contribuabilului, conform prevederilor art. 1.345 din C. civ.

Instanța de fond nu a considerat suficient de important acest argument și a decis că nu merită analizat în fapt și în drept.

Sub un al treilea aspect, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 5 Codul de procedură fiscală referitor la încălcarea principiului aplicării unitare a legislației fiscale, intimata-pârâta s-a apărat susținând că acest principiu se referă la spațialitate iar nu la temporalitate, iar instanța de fond nu înțelege să ofere absolut nicio dezlegare din această perspectivă.

Or, evident că încălcarea (de altfel evidentă) a unui principiu general de drept de importanța acestuia, cu consecința vătămării reclamantei cel puțin prin obligarea la plata majorărilor de întârziere și imposibilitatea introducerii acestui cost în prețul chiriei pe care reclamanta o încasa de la chiriași, ar fi putut duce chiar la anularea, în tot, a Deciziei de impunere.

Poate tocmai din acest motiv, instanța de fond omite din nou să analizeze și această critică.

Sub un al patrulea aspect, presupunând că instanța de fond găsea întemeiată reinterpretarea retroactivă a dispozițiilor legale în materie de scutire de impozit pe imobile, operată de intimata-pârâtă în anul 2015, în contextul descris este evident că reclamantei nu i se poate imputa o culpă pentru neplată în perioada 2010-2014, care să fie sancționată cu majorări de întârziere de 11.161.666,94 RON. Cu toate acestea, instanța de fond se limitează să ofere un raționament formal, ignorând din nou argumentele reclamantei fără vreo motivare.

Din acest motiv s-a arătat în fața instanței de fond că motivele care determină anularea deciziei de impunere în privința accesoriilor sunt nu doar intrinseci (desprinse din nelegalitatea debitului principal), ci și extrinseci, fără vreo legătură cu legalitatea debitului principal, chestiune care trebuia analizată în concret, dar pe care instanța de fond a omis, de asemenea, să o verifice.

Față de aspectele detaliate rezultă cu evidență că judecătorul fondului s-a transformat într-un veritabil avocat al intimatei-pârâte, care aparent înțelege doar să preia argumentele acesteia și fie omite să analizeze criticile de nelegalitate esențiale invocate de reclamanta, fie le înlătură nemotivat sau utilizând motive străine de natura pricinii.

Maniera de abordare a instanței de fond (care înțelege să răspundă unor critici de nelegalitate și omite să răspundă altora sau răspunde unor critici pe care nimeni nu le-a invocat) încalcă în mod vădit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilește obligația pentru judecător de a arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, dar arătându-se totodată și motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins apărările părților.

Judecătorul fondului a decis să lase neanalizate exact acele argumente care demonstrau nelegalitatea deciziei de impunere și care impuneau soluția de anulare a acesteia, întrucât Sentința recurată reprezintă, cel puțin în partea considerentelor copia fidelă a sentinței nr. 1575/03.05.2017 a unui alt complet de la Curtea de apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (Anexa nr. 1).

1.3.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.3.2.1. Referitor la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 250 si 257 din Codul fiscal 2003 se susține că deși instanța de fond a reținut drept corectă interpretarea reclamantei conferită sintagmelor "prin efectul legii" sau "potrivit legii" din cuprinsul dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, în mod cu totul surprinzător, concluzia este cea invocată de intimata-pârâtă din întâmpinare.

Se subliniază dispozițiile Codul fiscal 2003 au prevăzut expres că "nu se datorează impozit, prin efectul legii", cu alte cuvinte fără condiționări legislative sau convenționale având alte izvoare și fără ca autoritățile locale să poată eventual analiza oportunitatea sau legalitatea scutirii, cum se întâmpla anterior, în accepțiunea O.G. nr. 65/2001.

Intimata-pârâtă a susținut în cuprinsul decizioei de soluționare a contestației că sintagma "potrivit legii" care a existat încă de la apariția Legii nr. 571/2003, exprimând voința legiuitorului de a face trimitere la legislația în materia parcurilor industriale cât și a ajutorului de stat, este întărită și de prevederile Legii nr. 227/2015 privind noul Codul fiscal unde se menționează atât la art. 456 alin. (1) lit. i) pentru impozitul pe clădiri cât și la art. 464 alin. (1) lit. n) pentru impozitul pe teren "cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat".

Or, instanța de fond a realizat un mix nepermis între cele două interpretări ale legii ce denotă nu doar o interpretare și aplicare eronată a legii, ci efectiv o neînțelegere a scopului vizat de legiuitor prin diferitele categorii de facilități fiscale și a modului cum acestea operau în concret, astfel:

În primul rând, sintagma "potrivit legii" inserată la finalul pct. 9 al art. 250 alin. (1) Codul fiscal 2003, respectiv la lit. l) a art. 257 alin. (1) din Codul fiscal 2003 are semnificația că scutirea se aplică imobilelor situate în parcurile industriale constituite potrivit legii, iar nu că scutirea prevăzută de Codul fiscal 2003 (ca o excepție, fără alte limitări) ar fi condiționată de alte acte normative sau proceduri, astfel că s-ar acorda potrivit legii, cum a încercat intimata-pârâtă să acrediteze și cum, se pare, instanța de fond nu a fost de acord, ca și interpretare.

Din moment ce imobilele reclamantei se situau într-un parc industrial constituit potrivit legii (prin ordin de ministru), reclamanta avea dreptul să beneficieze de această scutire (măsură de excepție) "prin efectul legii", lucru care s-a și întâmplat cu acordul expres al intimatei-pârâte în perioada 2006-2014.

Sunt relevante din această perspectivă și adresele emise de pârâtă chiar în 2014, inclusiv pentru rezidenți ai parcului industrial C., în aceeași situație cu reclamanta (avem în vedere D., E. și F.), anexate și raportului de expertiză întocmit de expertul desemnat, unde se menționează fără vreo ambiguitate sau urmă de îndoială că:

"Art. 250 alin. (9) din Codul fiscal se referă la clădirile din parcurile industriale. Atâta timp cât construcțiile declarate de dvs. întrunesc elementele unei clădiri, în sensul Codul fiscal și a normelor metodologice de aplicare ale acestuia, ele vor fi menținute în rolul fiscal și vor fi în continuare scutite de la plata impozitului pe clădiri."

În al doilea rând, este fundamental greșită și contrară principiului neretroactivității legii interpretarea intimatei-pârâte, validată implicit de instanța de fond, în sensul că voința legiuitorului, desprinsă din dispozițiile Legii nr. 227/2015 aplicabile începând cu data de 01.01.2016, ar reflecta în mod retroactiv voința legiuitorului pentru perioada supusă controlului DITL (respectiv 2010-2014).

În al treilea rând, contrar raționamentului instanței de fond care consideră că interpretarea acesteia este cea care face ca textul de lege să producă un efect, ar însemna că sintagma "prin efectul legii" din cuprinsul art. 250 alin. (1) din Codul fiscal 2003, adică de drept, nu ar mai avea nicio aplicabilitate, din moment ce scutirea s-ar acorda doar dacă s-ar face dovada îndeplinirii altor condiții, prevăzute în alte acte normative, iar nu exclusiv în baza dovedirii situării imobilului în incinta unui parc industrial. Or, o normă trebuie interpretată în sensul ca aceasta produce un efect, iar nu în sensul în care nu ar produce niciunul.

În al patrulea rând, interpretarea reclamantei a fost confirmată de jurisprudența constantă a instanțelor naționale din perioada supusă controlului care au statuat că:

"conform art. 250 pct. 9 din Codul fiscal sunt scutite de la plata impozitului clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii, iar conform art. 257 pct. I din Codul fiscal sunt scutite de la plata impozitului terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice potrivit legii, aceste dispoziții legale fiind încă în vigoare. Sintagma "potrivit legii" utilizată de legiuitor în ambele articole privește, potrivit interpretării logice și sistematice a dispozițiilor cuprinse în cele două articole din Codul fiscal, regulile și condițiile de constituire și funcționare a parcurilor industriale, nu împrejurarea dacă aceste scutiri se acordă sau nu în funcție de dispoziții din legi speciale. Dacă am admite interpretarea potrivit căreia în condițiile unei legi speciale s-ar stabili în concret dacă se acordă sau nu facilități fiscale parcurilor industriale sub aspectul neimpozitării clădirilor și terenurilor, atunci ar însemna să admitem concluzia absurdă că două acte normative cu forță juridică egală se pot contrazice în privința aplicării aceluiași tip de norma juridică (Codul fiscal și legea parcurilor industriale) pentru aceiași destinatari (parcurile industriale), contravenind și regulii de interpretare norma juridică se interpretează în sensul în care ea produce efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat)".

În concluzie, deși instanța de fond realizează inițial o interpretare aparent corectă a sintagmei prin efectul legii, raționamentul ulterior este completă eronat si aplicat greșit la situația de fapt dedusă judecății, ceea ce determină nelegalitatea și netemeinicia Sentinței recurate.

Sub un al doilea aspect, cu privire la cadrul legal existent la momentul constituirii parcului industrial C., se precizează că în Codul fiscal din 2003, legiuitorul româna legiferat scutirea totală de la plata impozitului pe imobilele din parcurile industriale, fără vreo condiționare din partea autorităților locale (spre deosebire de O.G. nr. 65/2001 evocată anterior);

În al doilea rând, faptul că în O.G. nr. 65/2001, erau reglementate doar reduceri de impozite locale și alte facilități, însă doar dacă acestea erau acordate de autoritățile locale. Altfel spus, autoritatea locală trebuia să aprobe aceste facilități, în urma parcurgerii unei proceduri administrative, circumstanțiere care nu se regăsește în Codul fiscal.

Or distincția între cele două categorii de facilități fiscale este una fundamentală și explică și comportamentul autorităților locale care, începând cu anul 2004 și până în anul 2015, au recunoscut scutirea totală de la plata impozitelor pentru imobilele situate în incinta tuturor parcurilor industriale din România, inclusiv în speța de față.

Această scutire de la plata impozitului a constituit o măsură de încurajare a privaților de a investi în parcurile industriale (majoritatea constituite pe platformele fostelor întreprinderi de stat, rămase în paragină), de a dezvolta aceste zone și de a crea astfel locuri de muncă, în final având de câștigat tot bugetul de stat și bugetele locale.

Nicăieri în cuprinsul Sentinței recurate nu se face o analiză diferențiată între diferitele categorii de scutiri, deși necesitatea unei astfel de analize era evidentă.

Instanța de fond, se limitează doar să confunde cele două tipuri de facilități fiscale și arată că doar dacă pct. 9 al art. 250 alin. (1) Codul fiscal 2003, respectiv la lit. 1) a art. 257 alin. (1) din Codul fiscal 2003 sunt interpretate în sensul precizat de intimata-pârâtă, dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 65/2001 și-ar găsi aplicabilitate. Ceea ce este profund eronat și demonstrează că instanța de fond nu a cunoscut că există mai multe tipuri de facilități, ce pot fi acordate agenților economici în diferite forme, care toate pot constitui ajutoare de stat.

Cu titlu de exemplu, ajutorul de minimis la care face trimitere instanța de fond era de 200.000 Euro pentru toți rezidenții Parcului industrial C., pentru o perioadă de 3 ani. În același timp, scutirea de la plata impozitului pe imobile era doar pentru clădirile reclamantei, în anul 2014, de 3.320.772 RON.

Or, evident că sunt facilități diferite, acordate în baza unor acte normative diferite, cu scopuri diferite, analiză pe care instanța de fond nu a considerat necesar să o facă, mulțumindu-se să susțină faptul că ar fi trebuit ca reclamanta să aplice pentru ajutor de minimis, ceea este complet străin de problematica dedusă judecății în speță.

1.3.2.2. Referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 86 alin. (1). art. 90, art. 91 Codul de procedură fiscală privind emiterea deciziilor sub rezerva unor verificări ulterioare.

Interpretarea instanței denotă o neînțelegere a semnificației de "rezervă" și a noțiunii de "bază de impunere", respectiv a ipotezelor când este permisă rectificarea sarcinii fiscale.

Sub un prim aspect, așa cum reține și instanța de fond, pe toată perioadă supusă inspecției fiscale (2010-2014), intimata-pârâtă a emis către reclamantă decizii de impunere anuale pentru stabilirea impozitului pe clădiri și teren, pe baza declarațiilor depuse, care confirmă faptul că reclamanta beneficiază de scutire de impozit pe clădiri și teren în conformitate cu prevederile Codul fiscal 2003.

Contrar interpretării date de instanța de fond dispozițiilor legale incidente (preluată ad litteram de la colegul de secție), scutirea de impozit pe clădiri și terenuri, consfințită de intimata-pârâtă prin intermediul deciziilor de impunere anuale emise în perioada 2010-2014, nu are un caracter provizoriu, deoarece nu depinde de baza impozabilă în materie de impozit pe clădiri si teren (valoare contabilă). Indiferent care ar fi fost baza impozabilă (1 leu sau 1 mii. de RON) impozitul era același, adică zero, ca urmare a scutirii prevăzute de Codul fiscal 2003.

Pe cale de consecință, prevederile art. 86 alin. (1), art. 90, art. 91 din Codul de procedură fiscală19, privind deciziile emise sub rezerva verificării ulterioare, invocate de intimata-pârâtă și validate de instanța de fond eronat, nu sunt aplicabile în cazul de față, deoarece aceste decizii de impunere stabilesc o scutire definitivă de impozit pentru clădirile și terenurile reclamantei situate în Parcul industrial C., pentru perioada 2010-2014.

În acest sens se impune a avea în vedere concluzia expertului desemnat, unde reține expres că:

"Deciziile de impunere emise de autoritatea pârâtă în perioada 2010-2014 nu întruneau condițiile de a fi emise sub rezerva unor verificări ulterioare deoarece baza impozabila nu a suferit modificări, nu o intervenit vreo situație generată de lipsa evoluărilor periodice, legislația fiscală a reglementat și la momentul emiterii deciziilor anuale care menționau obligația zero și la momentul întocmirii RIF tot procentul de 1,5%".

Raționamentul instanței de fond denotă o profundă neînțelegere a noțiunii de "bază de impunere". Rectificarea impozitului din cuprinsul deciziei de impunere se justifică în situația în care, spre exemplu, contribuabilul a declarat o valoare de impunere a imobilului de X RON, iar ulterior, la data controlului fiscal, se descoperă că această valoare de impunere, denumită și bază de impunere, este de Y RON (mai mare sau mai mică).

Or, în cazul de față, așa cum a reținut și expertul desemnat, baza de impunere este tot cea declarată de reclamanta, nu s-a modificat, ceea ce s-a schimbat este doar optica autorității cu privire la scutirea de impozit. Însă judecătorul fondului a decis să ignore un expert în fiscalitate și o probă administrată nemijlocit.

Sub un al doilea aspect, întrucât pentru perioada 2010-2014 DITL a stabilit deja prin deciziile de impunere anuale emise în perioada 2010-2014 faptul că Societatea beneficiază de scutire de impozit pentru clădirile și terenurile din C. și aceste decizii nu reprezintă decizii sub rezerva verificării ulterioare, organele fiscale nu mai au dreptul să stabilească obligații fiscale în sarcina reclamantei pentru perioada verificată, în baza Deciziei de impunere emise în anul 2015.

Prin urmare, alegația instanței de fond, privind termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de stabilire a obligațiilor fiscale, nu prezintă niciun temei pentru determinarea obligațiilor fiscale ale Societății.

1.3.2.3. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 5 Codul de procedură fiscală, privind aplicarea unitară a legislației fiscale, respectiv a principiilor certitudinii impunerii si încrederii legitime.

Sub un prim aspect, astfel cum s-a dovedit prin probele administrate, în anul 2008, reclamanta a plătit impozit pe teren în sumă de 19.469 RON pentru terenurile din Parcul industrial C., iar reprezentanții intimatei-pârâte, în urma inspecției fiscale aferente perioadei 01.01.2003 -31.10.2008, au stabilit prin Raportul de inspecție fiscală emis către Societate faptul că acest impozit nu este datorat, în baza prevederilor art. 257 lit. I) din Codul fiscal 2003 si au dispus restituirea impozitului.

Aceeași interpretare a legii s-a aplicat unitar si celorlalți rezidenți ai Parcului industrial C., pentru perioada 2004-2014.

Este de subliniat, pe de-o parte, reaua-credință a intimatei-pârâte care susține ca nu ar fi avut cunoștință despre ajutoarele de stat acordate, deși C. a transmis anual, începând cu anul 2007, rapoarte către DITL cu privire la scutirile de taxe și impozite de care beneficia, iar pe de altă parte, atitudinea vădit superficială a instanței de fond care nu găsește nimic nepotrivit la situația de fapt din speță.

Dimpotrivă instanței de fond i se pare firesc ca vreme de 10 ani autoritatea fiscală să interpreteze legea într-un anumit mod și să o aplice egal tuturor destinatarilor, iar ulterior să schimbe această interpretare într-un mod diametral opus, stabilind inclusiv majorări de întârziere în sarcina contribuabililor, deși cadrul legal a rămas neschimbat.

Sub un al doilea aspect, se impune a sublinia vădita încălcare a principiului aplicării unitare a legislației fiscale de către intimata-pârâtă, încălcare rămasă nesancționată de instanța de fond.

Printr-o aplicare vădit neunitară a dispozițiilor de ordin fiscal, autoritatea produce o vătămare deosebit de importantă reclamantei, care nu mai este în măsură să recupereze acest impozit de la chiriași, în condițiile în care, dacă deciziile de impunere anuale ar fi stabilit un astfel de impozit reclamanta l-ar fi imputat chiriașilor (în baza clauzelor contractelor de închiriere încheiate cu aceștia).

De altfel, intimata-pârâtă a susținut că nu ar fi încălcat acest principiu, deoarece textul art. 5 din Codul de procedură fiscală 2003 se referă la condiții de spațialitate, iar nu de temporalitate. Cu alte cuvinte, se susține că organul fiscal nu încalcă acest principiu dacă aplică în mod nelegal și netemeinic legislația fiscală, cu condiția să fie consecvent și să procedeze la fel pe tot teritoriul României.

Or, este evident că nu acesta a fost scopul avut în vedere de legiuitor. Evident că intenția legiuitorului a fost ca, în raport de același cadru legal și aceeași situație de fapt, să nu existe un tratament diferențiat indiferent cine face controlul fiscal. Evident că legiuitorul nu a avut în vedere situația în care organul fiscal să aplice eronat legislația fiscală și apoi să persiste în greșeală pe tot teritoriul țării, astfel încât să se poată considera că nu a încălcat amintitul principiu.

Deși instanța de fond confundă principiul aplicării unitare cu principiul încrederii legitime și reține că nu exista vreo normă încălcată de intimata-pârâtă, se subliniază că aplicarea unitară a legislației fiscale este un principiu care ține atât de aplicarea unitară a legii în spațiu (pe teritoriul României) cât și în timp (pe durata de activitate a unei norme), fiind de neconceput ca același organ fiscal (în cazul de față același inspector fiscal) să stabilească în urma a două controale consecutive două soluții diametral opuse, cu privire la același contribuabil, referitor la impozitele aferente acelorași bunuri, prin raportare la aceleași dispoziții legale incidente

Sub un al treilea aspect, organul fiscal ignoră cu bună știință propriile obligații care îi reveneau în stabilirea judicioasă a taxelor și impozitelor pe care ar fi trebuit să le achite reclamanta, dintre care se amintește obligația organului fiscal de a da dovadă de rol activ și îndrumare a contribuabilului.

Întrucât Societatea a primit de la DITL decizii anuale care stabileau obligații fiscale ZERO, iar atunci când a plătit din proprie inițiativa i s-au restituit sumele achitate cu titlu de impozit pe terenuri, aceasta a presupus de bună credință faptul că organul fiscal a depus toate diligentele necesare pentru stabilirea tratamentului fiscal corect, precum și faptul că acest tratament fiscal nu va fi revizuit, în mod complet abuziv, intempestiv și cu efecte retroactive, de reprezentanții DITL.

Pe cale de consecință, chiar dacă ar fi încercat ulterior să achite voluntar acest impozit, reclamanta nu ar fi avut în mod obiectiv posibilitatea să o facă în lipsa unui titlu de creanță care să îl constate, iar autoritatea fiscală nu ar fi avut posibilitatea/dreptul să încaseze un astfel de impozit, respectiv dacă ar fi încasat sumele în lipsa unui titlu de creanță legal emis ar fi avut obligația să restituie toate sumele împreună cu dobânda fiscală aferentă, conform art. 117 din Codul de procedură fiscală 2003.

Din această perspectivă, se impune a avea în vedere concluzia expertului desemnat, de asemenea ignorată de instanța de fond, potrivit căruia "orice obligație fiscală se înregistrează în contabilitate în baza unui document justificativ. Cum decizia de impunere (titlul de creanță) evidenția obligații fiscale zero, societatea reclamantă nu avea posibilitatea să înregistreze o datorie în contabilitate zero și, prin urmare, nu se justifica efectuarea vreunei plăți."

Sub un al patrulea aspect, este recarcat raționamentului eronat al instanței de fond care, deși reține că intimata-pârâtă ar fi aplicat greșit, timp de 10 ani, tuturor rezidenților din Sectorul 6, o dispoziție legală, pentru ca abia în anul 2015 să observe interpretarea pretins corectă, acea dispoziție ar fi respectat principiul certitudinii impunerii, fiind extrem de clară.

Or, dacă se au în vedere că dispozițiile pct. 9 al art. 250 alin. (1) Codul fiscal 2003, respectiv la lit. I) a art. 257 alin. (1) din Codul fiscal 2003, au fost interpretate unitar pe întreg teritoriul țării până în anul 2014 inclusiv, în sensul susținut de reclamantă, două concluzii sunt posibile ori toți interpreții din România (autorități fiscale, instanțe de judecată, alți practicieni ai dreptului și contribuabilii) s-au aflat în eroare 10 ani de zile, ori norma avea cel puțin caracter lipsit de claritate și previzibilitate, care ar fi trebuit sancționat de instanța de fond.

1.3.2.4. Referitor la interpretarea si aplicarea vădit eronată a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 se susține că instanța de fond a făcut o confuzie între ajutorul de stat reglementat de Codul fiscal și ajutorul de minimis la care au făcut trimitere intimata-pârâtă și instanța de fond.

Sub un prim aspect, se precizează faptul că ordinele emise de ministrul dezvoltării și prognozei (264/2002 și 270/2002) invocate de organele fiscale în cuprinsul DSC nu stabilesc pragul de 200.000 euro pretins a fi aplicabil în cazul reclamantei, prin urmare întemeierea intimatei-pârâte pe aceste acte normative apare ca total străină și lipsită de relevanță în speță, aspect neobservat de instanța de fond.

Sub un al doilea aspect, reclamanta nu avea niciun temei legal să solicite intimatei-pârâte ajutor de minimis sau să depună la ministerele de resort cereri pentru eligibilitatea proiectelor de investiții, atâta timp cât în întreaga perioadă de funcționare în parcul industrial intimata-pârâtă a emis decizii de impunere care evidențiau scutirea de impozit pe clădiri și teren, în baza prevederilor exprese din Codul fiscal 2003 (din 2006 până în 2014).

Administratorul Parcului industrial C. a depus la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice raportări anuale care prevăd faptul că, începând cu anul 2007 și până în anul 2014 inclusiv, administratorul C. și ceilalți rezidenți ai parcului (prin care se numără și reclamanta) au beneficiat de scutire de la plata impozitului pe clădiri și teren în baza prevederilor Codul fiscal 2003.

Intimata-pârâtă a comunicat către Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Consiliul Concurenței și Prefectului Municipiului București informații cu privire la scutirile de impozit pe clădiri și teren de care au beneficiat societatea administrator și fiecare dintre rezidenții C..

În urma acestor raportări, niciuna dintre aceste autorități nu a emis vreo sesizare către administratorul C. sau către ceilalți rezidenți ai parcului (prin care se numără și Societatea) în sensul că scutirile de impozit pe clădiri și teren ar fi fost acordate în mod nelegal de DITL către societatea administrator și rezidenții C..

Sub un al treilea aspect, facilitatea reglementată de Codul fiscal 2003 este una fundamental diferită de ajutorul de minimis invocat de intimata-pârâtă (teză preluată formal și de instanța de fond), atât din perspectiva domeniului de aplicare, cât și din perspectiva cuantumului și a formei de acordare. Din moment ce ajutorul de minimis se acorda pentru o perioadă de 3 ani în limita maximă de 200.000 de euro, Codul fiscal reglementează o scutire de impozit asupra imobilelor care poate fi de 1 leu sau de 10.000.000 de RON, total diferit de ajutorul de minimis la care face trimitere intimata-pârâtă.

Sub un al patrulea, scutirile de impozit pe clădiri și terenuri de care a beneficiat reclamanta în perioada 2010-2014 au fost stabilite prin acte normative anterioare intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006.

Prin urmare prevederile O.U.G. nr. 117/2006 invocate în RIF nu prezintă nicio relevanță în cazul reclamantei, în condițiile în care Parcul industrial C. s-a constituit în baza Ordinului nr. 130/2004, deci ulterior intrării în vigoare a Codul fiscal 2003 (care a cuprins scutirea de la plata impozitului pe imobilele din parcul industrial), dar înainte de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2006.

Prin invocarea prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, organul fiscal încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006 să fie aplicabile și pentru societățile localizate în parcurile industriale înființate înainte de intrarea sa în vigoare (1.01.2007), ar fi prevăzut dispoziții tranzitorii în acest sens.

Or, textul de lege nu prevede o astfel de dispoziție de excepție de la principiul neretroactivității legii, ci dimpotrivă se referă la parcurile industriale ce urmau a se constitui ulterior, motiv pentru care scutirile de la plata impozitelor, acordate anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2006, sunt și rămân guvernate de legislația incidență la momentul acordării acestora, neputând fi modificate implicit printr-un act normativ cu o forță juridică inferioară, care se referea la alte categorii de ajutoare de stat și la alte parcuri industriale.

1.3.2.5. Referitor la interpretarea și aplicarea vădit eronata a dispozițiilor art. 26 din O.U.G. nr. 117/2006, privind organul competent să dispună restituirea unui ajutor de stat considerat nelegal, se susține aplicarea trunchiată a unor acte normative doar în privința textelor ce susțin raționamentul instanței, iar nu în întregul acestora.

Presupunând că ar fi aplicabile prevederile O.U.G. nr. 117/2006, acest act normativ ar fi trebuit aplicat în întregul său, iar nu doar trunchiat, în acele puncte care susțin raționamentul instanței și înlăturate de la aplicare acele dispoziții care contravin acestui raționament. În conformitate cu dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 117/2006, aplicabile începând cu 01.01.2007, beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat a cărui recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană.

Furnizorul de ajutor de stat transmite beneficiarului de îndată o copie a deciziei Comisiei Europene și înștiințează beneficiarul ajutorului de stat cu privire la obligația de rambursare sau recuperare a ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv, care rezulta din decizia Comisiei Europene. Or, în speța de față intimata-pârâta recunoaște că demersurile împotriva sa au fost inițiate în anul 2015 deoarece anterior Curtea de Conturi a României ar fi dispus recuperarea acestor facilități acordate societăților care dețineau imobile în parcurile industriale. Așadar nu există o măsură dispusă de Comisia Europeană.

Sub un al doilea aspect, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din O.U.G. nr. 117/2006, furnizorii de ajutor sunt obligați să pună la dispoziția Consiliului Concurenței toate datele si informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat sau de minimis la nivel național. Consiliul Concurenței poate solicita date și informații de la furnizor atunci când, din informațiile deținute, rezultă că nu au fost respectate condițiile de acordare a ajutoarelor de stat sau de minimis iar în situația în care datele și informațiile transmise de furnizor nu clarifică aspectele sesizate. Consiliul Concurenței poate dispune o acțiune de control la întreprinderea beneficiară a măsurii de sprijin, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Consiliul Concurenței emite decizii de stopare sau recuperare a ajutoarelor de minimis. Deciziile emise de Consiliul Concurenței reprezintă titlu executoriu. Decizia Consiliului Concurenței se transmite, împreună cu confirmarea de primire de către beneficiari, în vederea recuperării ajutoarelor de minimis, organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Or, în speța de față, intimata-pârâtă nu a prezentat reclamantei nicio decizie a Consiliului Concurenței din care să rezulte obligația de rambursare, deși decizia de impunere este bazată exclusiv pe pretinsul caracter de ajutor de stat ilegal al sumelor reprezentând impozit pe teren și pe clădiri de care reclamanta a fost scutită in baza art. 257 și 250 alin. (1) din Codul fiscal 2003.

Dimpotrivă, la termenul când s-a judecat cauza în fond abia, intimata-pârâta a depus tardiv o serie de înscrisuri care confirmă implicit că nu a existat o astfel de decizie, ci Consiliul Concurenței s-a transformat într-un fel de consultant al DITL care a emis adrese în perioada 2015-2016, adică ulterior perioadei controlate prin care a arătat că și-ar fi schimbat modul de interpretare a dispozițiilor legale. Însă ceea ce este relevant, este că această autoritatea se referă la dispozițiile Legii nr. 186/2013, intrată în vigoare în 2014 și la Ordinul nr. 2980/2013, adică acte normative adoptate ulterior, care se refereau la alte tipuri de ajutor de stat.

Sub un al treilea aspect, competența exclusivă a Comisiei Europene în a analiza caracterul nelegal al unui ajutor de stat, ulterior aderării României la Uniunea Europeană, rezultă și din Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care într-o decizie din anul 200925, pronunțată într-o speță privind anularea unei decizii de impunere pentru impozitul pe clădiri, în considerarea statutului de parc industrial al unei societăți, a decis că:

"(...) se constată că atât decizia de impunere, cât și dispoziția privind soluționarea contestației au fost emise de organe neabilitate de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat. Astfel, orice decizii emise de organismele din România, inclusiv cele emise de organele fiscale locale, încalcă rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene, urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale."

Totodată, astfel cum reține și Înalta Curte, autoritățile fiscale nu au competență să aprecieze dacă un ajutor de stat este legal sau nu, în caz contrar încălcându-se rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene. Doar în urma declarării de către Comisie a unui ajutor de stat drept nelegal sau incompatibil cu piața comună, respectiv în cazul în care se stabilește recuperarea acestuia de la beneficiari, autoritățile locale au dreptul de a întreprinde demersurile pentru recuperare. Altfel, măsurile dispuse de către DITL sunt vădit nelegale și abuzive.

În concluzie, din moment ce printr-o lege organică - Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - s-a recunoscut rezidenților din parcurile industriale dreptul de a beneficia de scutirea de la plata impozitului, o astfel de scutire s-a aplicat vreme de 10 ani tuturor beneficiarilor, este evident că intimata-pârâtă, ca să poată recupera acest ajutor de stat, ar fi trebuit să fie emisă de Comisia Europeană o decizie în acest sens și abia apoi intimata-pârâtă să pună în aplicare acest document.

1.3.2.6. Ca urmare a unei interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor legale. instanța de fond a înlăturat argumentele reclamantei privind caracterul nelegal și netemeinic al Deciziei de impunere în ceea ce privește stabilirea debitului accesoriu în cuantum de 11.161.666,94 RON fără să existe vreo culpă din partea societății.

Sub un prim aspect, ca efect al principiului accesorium sequitur principalem, întrucât sunt calculate în raport de un debit principal stabilit nelegal, și debitul accesoriu este nelegal.

Sub un al doilea aspect, deoarece au fost calculate pentru 5 ani anteriori comunicării deciziei de impunere, ca urmare a operațiunii de reinterpretare a cadrului legal existent, fără a exista vreo culpă în întârziere din partea recurentei. Acest motiv este unul distinct, independent de legalitatea sau nelegalitatea debitului principal.

Altfel spus, chiar presupunând că debitul principal ar fi fost legal stabilit, perceperea accesoriilor pentru perioada 2010-2014 este vădit nelegală, indiferent de soluția dată cu privire la debitul principal, întrucât obligațiile fiscale în materie de impozit pe clădiri și teren menționate în RIF și Decizia de impunere nu au fost stabilite și individualizate prin intermediul unor titluri de creanță (DITL emițând către A. decizii de impunere care evidențiau o obligație de plată ZERO pentru întreaga perioadă 2010-2014), reclamanta nu s-a aflat în situația întârzierii la plată a obligațiilor fiscale (prevăzută de art. 124 din Codul de procedură fiscală 2003 citat mai sus), pentru că nu a fost pusă în întârziere.

Din coroborarea prevederilor legale rezultă fără echivoc faptul că, dacă organul fiscal nu a comunicat unui contribuabil un titlu de creanță prin care a individualizat o obligație fiscală, această obligație nu a devenit scadentă și nu a generat obligații fiscale accesorii în sarcina contribuabilului.

Având în vedere faptul că în fiecare din anii aferenți perioadei 2010-2014, DITL a comunicat decizii de impunere anuale care menționau un impozit zero, este evident că perceperea de majorări pentru neplata pretinselor obligații fiscale aferente perioadei 2010-2014 este nu doar nelegală, ci chiar denotă un abuz al autorității, ce urmează a fi sancționat de organele în drept.

În scenariul în care reclamanta ar fi plătit impozit pe clădiri și teren pentru perioada 2010-2014 în absența unui titlu de creanță, reclamanta ar fi căzut sub incidența prevederilor art. 117 din Codul de procedură fiscală 2003, conform cărora "Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: cele plătite fără existența unui titlu de creanță".

Astfel, reclamanta nu ar fi putut să plătească iar DITL nu ar fi avut dreptul să încaseze o sumă, în lipsa unui titlu de creanță emis în mod valabil și comunicat contribuabilului, aspect confirmat de expertul desemnat în speța de fața.

Practica vădit anacronică și nelegală a organelor fiscale de a percepe accesorii anterior emiterii titlului de creanță s-a dorit a fi stopată prin Ordinul nr. 550/07.04.2014 al Ministrului Finanțelor Publice, conform căruia "organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii . . . . . . . . . .în situația în care organul fiscal comunică contribuabililor deciziile de plăți anticipate după expirarea termenelor de plată aceștia nu datorează accesorii pentru perioada cuprinsă între termenul de plată si data comunicării deciziei de plăți anticipate, inclusiv."

Sub un al treilea aspect, este evident că stabilirea pentru perioada anterioară comunicării titlului de creanță, a unor majorări de întârziere exorbitante, de aproximativ 63% din debitul principal, în condițiile în care toată această situație a fost generată de pârâtă, încalcă nu doar dispozițiile legale anterior evocate, ci însuși scopul instituției majorărilor de întârziere si principiul proporționalității.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâta intimată Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 6 a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat pentru următoarele considerente:

Pentru a fi incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 trebuie ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cadrul acestui motiv, recurenta - reclamantă critică sentința recurată considerând că instanța de fond nu a răspuns criticilor de nelegalitate invocate în cuprinsul acțiunii, raportându-se la o situație de fapt teoretică, alta decât cea dedusă judecății și dovedită prin probele administrate.

Se apreciază că, pe de o parte, criticile invocate nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6, iar pe de altă parte, acestea vizează motive de netemeinicie a hotărârii, astfel cum se menționează la pct. 2 din cerere.

Or, în recurs nu pot fi invocate motive de netemeinicie a hotărârii, ci numai motive de nelegalitate.

Totodată, se consideră că susținerile din cadrul acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate, sentința recurată fiind suficient motivată. Astfel, din considerentele sentinței reies clar motivele de fapt și de drept pe care aceasta se sprijină și care au condus la soluția de respingerea a cererii.

Afirmațiile conform cărora instanța ar fi preluat argumente noastre și a omis să analizeze criticile de nelegalitate esențiale sau că le-ar fi înlăturat nemotivat, sau că a utilizat motive de străine de natura pricinii sunt total nefondate.

Faptul că instanța, în urma analizei făcute, a pronunțat o hotărâre de respingerea a cererii, considerând că argumentele invocate de pârâtă sunt legale și temeinice, nu înseamnă că și le-a însușit fără o analiză temeinică a situației de fapt și de drept.

Astfel, din sentința civilă recurată reiese ca instanța a expus pe larg motivele de fapt și de drept care au condus la soluția de respingere a cererii, acestea fiind structurate si dezvoltate într-o manieră proprie.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 448 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamanta critica sentința sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 alin. (1) pct. 1 din Codul fiscal, considerând că acestea nu trebuie raportate la legislația specifică materiei ajutoarelor de stat.

Recurenta - reclamanta susține că beneficiază de scutire de la plata impozitelor pe imobilele (clădiri și teren) localizate în parcul industrial prin simpla mențiune a scutirilor în Codul fiscal, singura condiție pe care o impune Codul fiscal fiind statutul de parc industrial.

Societatea A. S.R.L. este rezident al parcului industrial "C." dobândind prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/18.07.2006 de la S.C. C. S.A., un teren liber de construcții, în suprafață totală de 14.893,47 m.p., situat în București, Splaiul Independenței, nr. 319, în incinta parcului industrial " C.".

Pe acest teren recurenta-reclamanta a edificat două construcții - clădiri de birouri, respectiv o construcție executată în baza autorizației de construire nr. x/19.07.2006, cu o valoare de impunere de 89.362354 RON și o construcție executată în baza autorizației de construire nr. x/04.08.2006, cu o valoare de impunere de 75.189.663 RON.

Prin Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 130/2004, societății C. i s-a acordat titlul de parc industrial, având calitatea de societate - administrator a Parcului Industrial "C." ce a fost înființat în baza O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale.

Până la sfârșitul anului 2006, regimul juridic al ajutoarelor de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, care la art. 1 prevedea faptul că reprezintă ajutor de stat orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unitățile administrativ- teritoriale.

Totodată, potrivit art. 7 lit. d) și e) din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale pentru constituirea și dezvoltarea unui parc industrial se acordă facilități în sensul "reducerii de impozite și taxe acordate de administrația publică locală pe bază de hotărâri ale consiliilor locale sau județene în a căror rază administrativ-teritorială se află parcul industrial respectiv, pentru bunurile imobile și terenurile transmise în folosința parcului industrial" și "alte facilități ce pot fi acordate, potrivit legii, de administrația publică locală".

De asemenea, potrivit art. 1, alin. (1) cap. II din Ordinul nr. 264/2002 privind Instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial "facilitățile prevăzute la art. 7 din ordonanță se acordă în limita intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România", iar alin. (2) "membrii asocierii sau, după caz, societatea administrator beneficiază de toate facilitățile prevăzute la art. 7 din ordonanță" (O.G. nr. 65/2001).

Potrivit art. 1, alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal "Orice măsură de natură fiscală ce constituie ajutor de stat se acordă potrivit Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat, cu modificările si completările ulterioare."

Conform art. 250, alin. (1), pct. 9 din Legea nr. 571/2004, privind Codul fiscal, " Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 9. clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;" iar potrivit art. 257 alin. (1) din același act normativ, "Impozitul pe teren nu se datorează: (. . . . . . . . . .) I) terenurile parcurilor industriale, științifice, și tehnologic, potrivit legii".

Astfel sintagma "potrivit legii" din cuprinsul art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 alin. (1), pct. 1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal trebuie ra