ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1870/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bucuresti, la data de 05.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, solicitând anularea Ordinului Presedintelui ANPC nr. 201/15.03.2017 și anularea Deciziei de solutionare a contestatiei nr. 177/16.05.2017.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 56 din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată actiunea formulată de reclamanta B. S.A..

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva aceste hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta B. S.A. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esență, următoarele:

Sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., prin interpretarea eronată a art. 13

1

din Legea nr. 363/2007 potrivit căruia "Măsurile dispuse potrivit dispozițiilor art. 13 se realizează de către conducătorul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de către conducătorii unităților cu personalitate juridică din subordinea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, la propunerea agentului constatator, în termen de 5 zile."

Astfel, preluând în integralitate apărările formulate de ANPC, instanța de fond a considerat că termenul de 5 zile pentru emiterea ordinului începe a curge nu de la data emiterii procesului-verbal de constatare a contravenției, ci de la data întocmirii referatului prin care a fost înaintat documentul de control către Președintele ANPC.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanța de fond nu a acordat suficientă importanță argumentelor sale expuse, potrivit cărora din interpretarea coroborată cu art. 15 din Legea nr. 363/2007, rezultă că termenul de 5 zile începe să curgă de la data constatării contravenției și a propunerii luării măsurii (de către agentul constatator), respectiv de la data emiterii procesului-verbal de către prepusii intimatei.

Instanța de fond a eliminat de plano toate apărările recurentei "în contextul în care s-a reținut și instanța a confirmat existenta unei practici comerciale incorecte/agresive".

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" acesta este neîntemeiat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 este formal indicat, iar pe de altă parte, sentința recurată îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Prin ordinul atacat intimata-pârâtă a dispus ca începând cu data de 31.03.2017, încetarea practicii comerciale incorecte/agresive ce consta în fapta operatorului economic de servicii financiare de a folosi o poziție de forță față de consumatori, stabilind termenul de plată după bunul sau plac, fără acordul scris al consumatorilor, exercitând presiuni asupra acestora, într-un mod care limitează semnificativ capacitatea consumatorilor de a lua decizii în cunoștință de cauză, fiind aplicată sancțiunea contravențională a amenzii în cuantum de 5000 RON în raport de încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 8 din Legea 363/2007 .

S-a reținut în cuprinsul ordinului criticat că, consumatorii se află într-o situație defavorabilă, banca acționând de pe o poziție dominantă de forță, impunând un termen stabilit de aceasta, în mod arbitrar, după bunul plac.

Consumatorul C.-semnatar al reclamației înregistrată la ANPC sub nr. x/12.01.2017 a sesizat faptul că a primit o notificare prin care i se solicită plata scadenței în 48 de ore și nu în 30 de zile, așa cum este prevăzut în contract.

Din notificarea nr. x/28.10.2016, reiese că, în cuprinsul acesteia se menționează că datoria semnatarului reclamației, calculată până la data de 28.10.2016 este în valoare de 488,34 CHF și trebuie plătită în maxim 48 de ore, precum și faptul că creditul va fi declarat scadent anticipat, cu consecința achitării întregii datorii în valoare de 69.313,85 CHF.

Totodată, s-a menționat că dosarul constituit în cazul semnatarului reclamației administrative, împreună cu cererea de încuviințare a începerii executării silite au fost pregătite și vor fi trimise în orice moment către departamentul de Recuperări pe cale legală și de Asigurări, pentru analiză în detaliu a situației financiare .

În cuprinsul contractului de credit, la art. IV pct. 8 se menționează că "... creditorul poate declara exigibilitatea anticipată a creditului numai dacă în termen de 30 de zile de la data primirii notificării trimise de creditor, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, împrumutatul nu execută obligațiile scadente și plătibile asupra cărora a fost notificat".

Prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care i-au permis recurentei modificarea unilaterală a termenului de achitare a sumelor restante, prin neindicarea nici unui criteriu care să-i dea acest drept, lăsând la libera sa apreciere stabilirea celor 48 de ore, corect s-a apreciat că, consumatorii sunt prejudiciați comparând solicitarea acestora referitoare la plată cu amenințarea că, în caz de neplată, va fi declarat scadent anticipat creditul și implicit executarea silită.

În acest context, concluzia instanței de fond este corectă. Recurenta-reclamantă a folosit o poziție de forță față de consumatori, stabilind termenul de plată după bunul său plac, fără acordul scris al consumatorilor, exercitând presiuni asupra acestora, într-un mod în care limitează semnificativ capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, "o practică comercială este incorectă dacă este contrară diligentei profesionale" iar potrivit art. 2 lit. d) din același act normativ, practica comercială reprezintă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate și comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.

Din interpretarea dispozițiilor legale amintite, instanța reține că o practică comercială este considerată incorectă dacă este contrară diligenței profesionale și deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esențial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, dacă este adresată unui anumit grup de consumatori, iar practicile comerciale sunt analizate în funcție de efectul pe care îl au sau îl pot avea asupra consumatorului mediu.

Conform legii, diligența profesională reprezintă competența și grija așteptate, în mod rezonabil, de un consumator din partea comercianților, în conformitate cu practicile corecte de piață și/sau cu principiul general al bunei credințe, în domeniul de activitate al acestora.

În jurisprudența Curții Europene de Justiție există referiri la noțiunea de consumator mediu, prezentat ca o persoană cu "un nivel de informare rezonabil, care este rezonabil de atentă și circumspectă, luându-se în considerare factorii sociali, culturali și lingvistici."

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Codul Consumului, operatorii economici sunt obligați să pună pe piața produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 21/1992 consumatorii au dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime, precum și de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin.

Față de cele anterior menționate și ținând cont și de specificul contractului încheiat între banci și consumatori instanța de control judiciar reține că în mod corect intimata-pârâtă a reținut în cauză că operatorul de servicii financiare, banca, a acționat de pe poziții de forță, folosind practici incorecte sau înșelătoare ale comercianților, de natură a conduce la deformarea comportamentului economic al consumatorului mediu.

În ceea ce privește critica de nelegalitate a actului administrativ atacat referitoare la emiterea tardivă a sa, invocată de către recurentă, instanța reține că aceasta nu poate fi primită motivat de faptul că ordinul în discuție a fost emis cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 13

1

din Legea nr. 363/2007, de 5 zile, ce se calculează prin raportare la data luării la cunoștință de către conducătorul instituției de propunerea agentului constatator, aceasta fiind data de 15.03.3017, când a fost întocmit referatul prin care a fost înaintat documentul de control către Președintele ANPC.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B. S.A. împotriva sentinței nr. 56 din 11 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.