ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2010

Deliberând asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20

noiembrie 2006, reclamanta B.S. a chemat în judecată pârâtele P.M. București și

P.S. București solicitând obligarea acestora la 335.000 ron, din care 300.000

ron, cu titlul de despăgubiri pentru terenurile și construcțiile expropriate,

iar 35.000 ron, daune morale și cominatorii, cu obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Într-un prim ciclu procesual, prin

sentința civilă nr. 250 din 12 februarie 2007, Tribunalul București, secția

a-llla civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta P.M. București să

emită în favoarea reclamantei dispoziție privind acordarea de măsuri

reparatorii,

pentru imobilul situat în

București, Str. Intrarea Adolescenței, sectorul

6 București și a fost

respins capătul de cerere privind daunele morale și cominatorii.

Totodată, a fost respinsă și acțiunea

îndreptată împotriva pârâtei

P.S.

București, apreciindu-se că, în speță, raportul juridic

dedus judecății,

nu se configurează pasiv, cu această pârâtă.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de fond a reținut în esență că,

pârâta nu a dat curs notificării și nu

a soluționat-o, neprocedând la

emiterea

dispoziției motivate, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la măsurile reparatorii

acordate, prima instanță a apreciat incidența dispozițiilor speciale cuprinse

în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel pârâta P.M. București, criticând-o sub următoarele aspecte.

Deși Legea nr. 10/2001 prevede în mod

expres și imperativ, condițiile în care o cerere adresată unității deținătoare,

poate fi considerată notificare, în mod greșit prima instanță a considerat că,

cererea expediată prin executor judecătoresc poate

fi asimilată notificării.

Legiuitorul a stabilit prin

dispozițiile art. 21 din același act normativ, că unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin dispoziție sau decizie motivată asupra

notificării.

Soluția instanței de fond a fost

menținută prin decizia nr. 318/ A din 15 mai 2007 a Curții de Apel București,

secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a respins,

ca nefundat, apelul pârâtei P.M. București.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate

intelectuală,

a admis recursul declarat de pârâtul P.M. București prin

P.G. împotriva

deciziei civile nr. 318/ A din 17 mai 2007 a Curții de Apel București, pe care

a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța

supremă a reținut că reclamanta în calitate de legatară universală a

defunctului O.l. a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001,

solicitând despăgubiri bănești pentru imobilul ce a aparținut autorului său,

imobil care, urmare restructurării  zonei este afectat de „L.M.”, că

notificarea a fost comunicată în termenul legal, P.S. București, care a

înaintat-o P.M. București, entitate deținătoare, aceasta din urmă neemitând

dispoziție motivată, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a comunicat notificarea la

9 august 2001, prin executorul judecătoresc, P.S. București, care, la rându-i a

înaintat-o C.G.M.B., spre competentă soluționare.

Constatând că nu s-a răspuns

notificării, ceea ce echivalează cu un refuz de a emite dispoziția motivată, în

temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care instanța de judecată este

competentă a se pronunța asupra fondului litigiului, în limitele învestirii,

Înalta Curte a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecarea

apelului și pentru a se stabili calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, în sensul

prevederilor Legii

nr. 10/2001, reclamanta având obligația de a depune la

dosar, pe lângă

testament, certificatul de deces al autorului său și certificatul de

moștenitor, înscrisuri a căror certificare era obligatorie.

Cu prilejul rejudecării, instanța

supremă a stabilit că este obligatoriu a se depune decretul de expropriere,

anexele acestuia, titlul de proprietate al autorului reclamantei precum și

orice alte înscrisuri necesare cauzei.

În rejudecare, prin decizia nr. 156/ A

din 10 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefundat, apelul declarat de

pârâta P.M. București împotriva sentinței nr. 250 din 12 februarie 2007 a

Tribunalului București, secția

a lll-a

civilă.

În aplicarea dispozițiilor imperative

ale art. 315 C. proc. civ., intimatei-reclamante i s-a pus în vedere să depună

toate înscrisurile menționate în decizia de casare.

Aceasta a depus la dosar dovada că a

solicitat P.S. București, S.G.G., A.N. și P.M. București, copia Decretului

Consiliului de Stat nr. 242/1987 pentru investiția „L.M.” și anexa cuprinzând

poziția 1016.

Instanța de apel a reținut că urmare

acestor demersuri, reclamanta a obținut în copie tabelul cuprinzând

proprietarii ale căror imobile situate în municipiul București se expropriază

și trec în proprietatea statului, la poziția nr. 1016 figurând înscris O.l. și

L., ca proprietari ai imobilului ce formează obiectul litigiului, situat în

București str. Intrarea Adolescenței, compus din 101 mp teren din care, 61,63

mp sunt ocupați de construcție.

Față de aceste înscrisuri, evidențiate

de instanța de apel, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost republicată și modificată.

Împotriva deciziei Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, a formulat, în termenul legal, recurs pârâtul

P.M. București prin P.G., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că, în mod eronat instanța de apel a apreciat că, în

raport de fotocopia de pe actul de preluare a imobilului litigios, anexa la

decretul de expropriere se poate prezuma deținerea sub nume de proprietar al

imobilului, precum și întinderea dreptului de proprietate.

În sensul mai sus arătat criticile

formulate au ca obiect nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat

de acesta, schimbării sentinței tribunalului și respingerii acțiunii

reclamantei.

Recursul este nefondat și urmează a fi

respins pentru următoarele considerente.

În literatură și jurisprudență s-a

stabilit că înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantei de proprietar

al imobilului, se coroborează cu prezumția instituită prin art. 24 din Legea

nr. 10/2001, act normativ special de reparație și că fac dovada concludentă a

celor susținute prin notificare.

În materie de probațiune, în

redactarea Legii nr. 10/2001 anterior legiuitorul impunea beneficiarilor

acestui act normativ să prezinte, în dovedirea dreptului lor de proprietate,

actele doveditoare ale raporturilor juridice intervenite în perioada 6 martie

1945, înțelegând prin acestea acte juridice translative de proprietate, care

atestau deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică, cum ar

fi, spre ex. acte de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte

funciară, acte sub semnătură privată.

Având în vedere dificultatea reală a

prezentării acestor înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp care a trecut

de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a înțeles să

deroge de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de

proprietate și, ulterior, a modificat dispoziția legală menționată, în sensul

că a statuat că, în absența unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actele în

care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

Fiind un act normativ special, dat

fiind caracterul specific al normelor edictate, pe tărâmul Legii nr. 10/2001,

proba dreptului de proprietate îmbracă particularități specifice, cu privire la

bunurile preluate de stat în mod abuziv, astfel încât aceasta se poate realiza,

în lumina scopului reparator și prin alte mijloace de probă decât cele admise

în litigiile de drept comun.

Astfel, potrivit prevederilor art. 24

(fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, republicată, în absența unor probe

contrare, cum corect a reținut instanța de apel, existența și întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

Ca atare, se poate aprecia cu temei

că, din dosarul nr. 5808/2/2008 al Curții de Apel București, secția a lll-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, au fost depuse anexele la Decretul de

expropriere, în care la poz. 1016 apar ca proprietari autorii reclamantei, O.l.

și L., așa încât raportul juridic dedus judecății a fost corect interpretat de

instanța de apel, cu aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În raport de

cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție va face

aplicarea art. 312 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ. și, pe cale de consecință, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.

B.

prin P.G. împotriva deciziei nr. 156/ A din 10 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 martie 2010.