ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4078/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4078/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 ianuarie 2008,

reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin

Primarul General, Cancelaria Primului Ministru, C.C.S.D., A.N.R.P. și D.A.D.N.,

solicitând instanței să constate că apartamentele și terenul aferent acestora,

din București, nu pot fi restituite în natură în temeiul art. 29 alin. 4 din

Legea nr. 10/2001; să constate că valoarea apartamentului nr. 48 și a terenului

aferent acestuia este de 500.000 lei, în baza unui raport de expertiză tehnică

ce va fi întocmit în conformitate cu standardele internaționale de evaluare,

astfel cum prevede art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005; să

constate că valoarea apartamentului și a terenului aferent acestuia este de

500.000 lei; să constate că reclamantul este îndreptățit să primească

despăgubiri în valoare de 1.000.000 lei pentru cele două apartamente și terenul

aferent acestora; să fie obligate pârâtele Cancelaria Primului Ministru, C.C.S.D.,

A.N.R.P. și D.A.D.N. la plata sumei de 1.000.000 lei, astfel cum va rezulta din

expertizele tehnice.

În ședința publică

din data de 28 martie 2008, la solicitarea tribunalului, reclamantul, prin

apărător, și-a precizat cadrul procesual sub aspectul persoanelor chemate în

judecată, învederând că pentru capetele 1 și 4 de cerere acțiunea este

îndreptată împotriva tuturor pârâților și că pe acestea le consideră capete de

cerere distincte. De asemenea, a arătat că petitul de la pct. 5 din cererea de

chemare în judecată este îndreptat împotriva tuturor pârâților, cu excepția

Municipiului București, iar petitele de la pct. 2 și 3 din cererea de chemare

în judecată sunt, de asemenea, îndreptate împotriva tuturor pârâților, în afară

de Municipiul București. A susținut totodată reclamantul că pct. 5 este capătul

principal al cererii.

Prin sentința civilă

nr. 618 din 04 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția inadmisibilității capătului 2 și capătului 3 de cerere, excepția

prematurității capătului 5 de cerere, excepția lipsei capacității procesuale a

pârâtei D.A.D.N., excepția lipsei calității procesuale pasive a Cancelariei

Primului Ministru, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a C.C.S.D.

și a A.N.R.P. - în privința capetelor de cerere 1 și 4.

A fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâta D.A.D.N.,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.

Au fost respinse

capetele de cerere privind constatarea valorii apartamentelor și a terenurilor

aferente formulate de reclamantul S.D. ca inadmisibile.

A fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantul S.D. împotriva pârâtei Cancelaria Primului

Ministru, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Au fost respinse

capetele de cerere privind constatarea că apartamentele nu pot fi restituite în

natură și, respectiv, privind constatarea dreptului la despăgubiri formulate de

reclamantul S.D., împotriva pârâtelor C.C.S.D. și A.N.R.P., ca fiind formulate

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtelor C.C.S.D. și A.N.R.P. la plata

despăgubirilor, ca fiind prematur formulat.

Au fost disjunse

capetele de cerere ale acțiunii privind constatarea că apartamentele nu pot fi

restituite în natură și, respectiv, privind constatarea dreptului la

despăgubiri pentru aceste imobile, formulate de reclamantul S.D. în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și s-a dispus

formarea unui dosar separat având acest obiect.

Soluționându-se

capetele de cerere disjunse, prin sentința civilă nr. 1835 din 19 decembrie

2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a

constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent -

despăgubiri pentru apartamentele situate în București, sectorul 1, imobile ce

nu pot fi restituite în natură și a obligat pârâtul Municipiul București prin

Primarul General să emită dispoziție în acest sens în favoarea reclamantului,

conform Legii nr. 10/2001.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit art. 21 și art. 22 din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (în redactarea anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005), lege ce instituie o procedură

administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor

ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptățită va notifica în termenul

legal persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în

cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe

la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a prezentei legi (termen prorogat ulterior).

De asemenea, potrivit

art. 23 din Lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin.

(1) din aceeași Lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este

posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1)

să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Față de aceste

prevederi legale, tribunalul a reținut că pârâtul nu și-a respectat, ca unitate

deținătoare investită cu notificarea înregistrată la data de 15 februarie 2002

- formulată de reclamant pentru apartamentele situate în București, sectorul 1

- obligația de a se pronunța în termenul legal asupra acestei cereri de

restituie, termen cu mult depășit.

În ceea ce privește

apărările pârâtului referitoare la momentul de la care curge termenul legal de

60 de zile menționat anterior, tribunalul a constatat că din precizările aduse

prin fostele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, rezultă că, dacă documentația depusă era

insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, termenul urma să

curgă de la momentul depunerii actelor solicitate sau al comunicării faptului

că persoana îndreptățită nu posedă actele respective, iar dacă după comunicarea

unității deținătoare, persoana îndreptățită era pasivă și nu comunica nici un

răspuns, pasivitatea acesteia putea fi apreciată ca o acceptare tacită a

prorogării termenului.

Tribunalul a

constatat însă că pârâtul nu a justificat în nici un mod atitudinea sa în

raport cu obligația legală analizată, rămânerea sa în pasivitate o perioadă de

timp atât de îndelungată constituind în aceste condiții un impediment în

realizarea drepturilor reclamantului, întrucât valorificarea drepturilor

conferite de această lege specială de reparație acesteia se face obligatoriu

prin parcurgerea etapei procedurii administrative prealabile - procedură în

cadrul căreia se naște, de altfel, și această obligație corelativă a unității

deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitării persoanei

îndreptățite. Or, se observă că în toată această perioadă notificatorul nu a

fost încunoștințat despre necesitatea completării actelor doveditoare, perioadă

în care pârâtul putea de altfel să le răspundă acestuia printr-o dispoziție

emisă conform legii, în funcție de actele deja depuse la dosar.

Analizând pe fond

cererea de restituire formulată de reclamant, potrivit Legii nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că din procesul-verbal din 1940 încheiat de Comisia pentru

înființarea cărților funciare în București rezultă că a fost înscris în

favoarea lui M.D., autoarea reclamantului, decedată în 1984, potrivit

certificatelor de stare civilă aflate la dosar, dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București, sector 1, imobil dobândit prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 9 ianuarie 1936 de Tribunalul Ilfov, secția

notariat, și compus din teren și două apartamente.

Din istoricul de rol

fiscal comunicat de Direcția Generală și Impozite și Taxe Locale a Consiliului

Local al Sectorului 1 București, rezultă că M.D. a figurat cu rol fiscal pentru

apartamente, conform declarației individuale din 15 februarie 1949, până în

anul 1951.

Aceste imobile au

fost preluate de stat în baza Decretului nr. 111/1951.

Reținând în

consecință calitatea de proprietar a autoarei reclamantului asupra imobilului

în litigiu, calitatea acestuia din urmă de moștenitor, precum și caracterul

abuziv al preluării imobilului de către stat, ținând seama și de situația de

fapt ce reiese din adresa din 2003 în sensul înstrăinării apartamentelor în

conformitate cu Legea nr. 112/1995, prin SC H.N. SA, prin încheierea a două

contracte de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat că reclamantul este

persoană îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor reparatorii

speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, iar

pârâtului îi revine obligația de restituire prin echivalent a imobilului

notificat, deținut potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 26 din Lege.

În ceea ce privește

susținerile reclamantului pentru stabilirea în concret a despăgubirilor

cuvenite, tribunalul a constatat - în acord și cu cele reținute prin sentința

civilă nr. 618 din 4 aprilie 2008 mai sus menționată - că aceste susțineri sunt

vădit neîntemeiate fată de reglementările speciale având ca obiect procedura

acordării despăgubirilor ce vor fi calculate și stabilite potrivit procedurii

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și față de prevederile

exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora

măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv „se propun a fi

acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării".

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În termenul legal

prevăzut de art. 293 C. proc. civ., reclamantul S.D. a formulat cerere de

aderare la apel, iar prin Decizia civilă nr. 539 din 03 noiembrie 2009, Curtea

de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de pârât și a admis

cererea de aderare la apel formulată de reclamant.

A schimbat în parte

sentința în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri

reparatorii în echivalent-despăgubiri în cuantum, de 273.140 lei pentru

apartamentul de 303.912 lei pentru apartamentul situate în București, sector 1,

imobile ce nu pot fi restituite în natură, sume ce se vor acorda conform Legii nr.

247/2005 Titlul VII și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligat

apelantul pârât la 200 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 20 din

19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a statuat asupra competenței instanței de judecată de a soluționa pe

fond și notificarea persoanei îndreptățit cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea privind restituirea în

natură a imobilului preluat în mod abuziv.

În cazul când

unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de

a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de a acorda persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori de a propune acordarea

de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca

instanța să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau

nu întemeiată cererea de restituire în natură.

În această situație,

lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Prin urmare, în

virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin

lege, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, în mod corect

prima instanță a analizat pretențiile reclamantului, ea nefiind limitată doar

la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție de restituire în natură.

Cu toate acestea, instanța

de fond nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin

reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, prin soluția pronunțată generând

reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce contravine

principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art.

6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, la care România a devenit parte.

Or, astfel cum

rezultă din raportul de expertiză efectuat chiar în cadrul judecății în primă

instanță, valoarea de circulație a apartamentului din sector 1 București este

de 273.140 lei, iar a apartamentului, de la aceeași adresă, este de 303.912 lei,

despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 10/2001, pentru

imobilele ce nu pot fi restituite în natură.

Prin urmare, Curtea

de Apel a apreciat că instanța de fond avea obligația de a stabili măsurile

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, în cuantumul stabilit prin expertiză, probă

efectuată cu acordul părților.

Prevederile art. 13

lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile, întrucât

cuantumul final al despăgubirilor urmează să se acorde, potrivit prezentei

legi, de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului

Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la

acordarea de titluri de despăgubire.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul

București prin Primarul General.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată

înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la

restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare

privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi

depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest

scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de

modificare a Legii nr. 10/2001).

privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, întinderea și cuantumul

despăgubirilor se stabilesc de către C.C.S.D., în temeiul titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Astfel, având în

vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 16 cap. 5 din Titlul VII, C.C.S.D.

va emite titlu de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în

temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au

consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu

se regăsește în cauza de față.

obiectul Decretului nr. 111/1951, emițându-se în acest sens o hotărâre

judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, ce nu a fost anulată la acea

vreme sau ulterior, astfel încât imobilul nu se încadrează în dispozițiile

Legii nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă în înțelesul art. 1 și

2.

ce privește plata cheltuielilor de judecată, că nu sunt îndeplinite condițiile

art. 274 C. proc. civ. și că suma reținută de instanța de apel este exagerat de

mare, solicitându-se aplicarea dispozițiilor art. 274 alin (3) C. proc. civ. Se

invocă totodată, Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România

care a intrat în vigoare la data de 26 martie 1999, în care se precizează exact

onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocați și dispozițiile

art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile

pentru stabilirea onorariului unui avocat.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată următoarele.

din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei

juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate

și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice, alte

înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta

lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Legea nr. 10/2001 nu

prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii

administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza

judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează desfășurarea

procesului civil.

Administrarea de

către instanța de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de

proprietate al autorului reclamantului, cât și calitatea reclamantului de

persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, la restituirea bunului, nu

constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât

criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura

judiciară, nu este întemeiată.

formulate în cadrul acestui motiv de recurs sunt fondate.

Prin Decizia nr. 52/04

iunie 2007, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că

prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005.

În considerentele

acestei decizii se arată că, așa cum reiese din cele două alineate ale art. 16

din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție

între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a

acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor

ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și

notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în

privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate

Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de

acordare a despăgubirilor.

Înalta Curte a arătat

că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1)

și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până

la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele

notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții

motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

S-a reținut în

considerentele deciziei în interesul legii menționate că numai deciziile sau

dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a

noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost

ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu mai pot fi

trimise Secretariatului C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanțelor

judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea

au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile

art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la

data emiterii actului.

Prin urmare, în cazul

notificărilor nesoluționate încă de unitatea deținătoare până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt aplicabile prevederile acestui act

normativ în ceea ce privește modul de plată și stabilire a despăgubirilor.

Reglementarea dată

prin dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită și

imperativă în ceea ce privește modalitatea de stabilire și acordare a

despăgubirilor și aplicabilă cauzei de față, unde notificarea formulată de

reclamant la data de 14 februarie 2002 nu a fost soluționată prin emiterea unei

decizii/dispoziții de către unitatea învestită cu soluționarea ei.

Prevederile cuprinse

în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de față pentru

considerentele expuse anterior, și care cuprind norme speciale privind

procedura stabilirii și acordării despăgubirilor, împiedică determinarea

concretă a despăgubirilor în cauza de față de către instanța de judecată, așa

cum a solicitat reclamantul.

Legea nouă permite

controlul judecătoresc al reparațiilor acordate, asigură accesul deplin la trei

grade de jurisdicție în procedura judiciară, fiind astfel respectate

dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat, va modifica în parte, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia

recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ. va respinge cererea

de aderare la apel formulată de reclamantul D.S. și, față de prevederile art.

274 C. proc. civ., și cererea de obligare a apelantului-pârât la plata

cheltuielilor de judecată, menținând restul dispozițiilor deciziei.

constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor

critici cu acest conținut, prin care pârâtul să conteste încadrarea regimului

juridic aplicabil imobilului în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Or, dat fiind

principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze,

omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel

și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

Prin urmare, deși pot

fi încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste

critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât

ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de

apelantul-pârât.

pronunțată, criticile formulate de recurent sub aspectul cheltuielilor de

judecată nu vor mai fi analizate, ele rămânând fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

pârâtului Municipiul București împotriva Deciziei nr. 539 din 3 noiembrie 2009

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că respinge cererea de aderare la apel formulată de

reclamantul D.S., precum și cererea de obligare a apelantului - pârât

Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2010.