ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4078/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 ianuarie 2008, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Cancelaria Primului Ministru, C.C.S.D., A.N.R.P.

și D.A.D.N., solicitând instanței să constate că apartamentele și terenul aferent acestora, din București, nu pot fi restituite în natură în temeiul art. 29 alin. 4 din Legea nr. 10/2001; să constate că valoarea apartamentului nr. 48 și a terenului aferent acestuia este de 500.000 lei, în baza unui raport de expertiză tehnică ce va fi întocmit în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, astfel cum prevede art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005; să constate că valoarea apartamentului și a terenului aferent acestuia este de 500.000 lei; să constate că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri în valoare de 1.000.000 lei pentru cele două apartamente și terenul aferent acestora; să fie obligate pârâtele Cancelaria Primului Ministru, C.C.S.D., A.N.R.P.

și D.A.D.N. la plata sumei de 1.000.000 lei, astfel cum va rezulta din expertizele tehnice. În ședința publică din data de 28 martie 2008, la solicitarea tribunalului, reclamantul, prin apărător, și-a precizat cadrul procesual sub aspectul persoanelor chemate în judecată, învederând că pentru capetele 1 și 4 de cerere acțiunea este îndreptată împotriva tuturor pârâților și că pe acestea le consideră capete de cerere distincte. De asemenea, a arătat că petitul de la pct. 5 din cererea de chemare în judecată este îndreptat împotriva tuturor pârâților, cu excepția Municipiului București, iar petitele de la pct. 2 și 3 din cererea de chemare în judecată sunt, de asemenea, îndreptate împotriva tuturor pârâților, în afară de Municipiul București.

A susținut totodată reclamantul că pct. 5 este capătul principal al cererii. Prin sentința civilă nr. 618 din 04 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului 2 și capătului 3 de cerere, excepția prematurității capătului 5 de cerere, excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei D.A.D.N., excepția lipsei calității procesuale pasive a Cancelariei Primului Ministru, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a C.C.S.D. și a A.N.R.P. - în privința capetelor de cerere 1 și 4. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâta D.A.D.N., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.

Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea valorii apartamentelor și a terenurilor aferente formulate de reclamantul S.D. ca inadmisibile. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.D. împotriva pârâtei Cancelaria Primului Ministru, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea că apartamentele nu pot fi restituite în natură și, respectiv, privind constatarea dreptului la despăgubiri formulate de reclamantul S.D., împotriva pârâtelor C.C.S.D. și A.N.R.P., ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor C.C.S.D.

și A.N.R.P. la plata despăgubirilor, ca fiind prematur formulat. Au fost disjunse capetele de cerere ale acțiunii privind constatarea că apartamentele nu pot fi restituite în natură și, respectiv, privind constatarea dreptului la despăgubiri pentru aceste imobile, formulate de reclamantul S.D. în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și s-a dispus formarea unui dosar separat având acest obiect. Soluționându-se capetele de cerere disjunse, prin sentința civilă nr. 1835 din 19 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri pentru apartamentele situate în București, sectorul 1, imobile ce nu pot fi restituite în natură și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție în acest sens în favoarea reclamantului, conform Legii nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005), lege ce instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptățită va notifica în termenul legal persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prorogat ulterior).

De asemenea, potrivit art. 23 din Lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Conform art. 24 alin. (1) din aceeași Lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Față de aceste prevederi legale, tribunalul a reținut că pârâtul nu și-a respectat, ca unitate deținătoare investită cu notificarea înregistrată la data de 15 februarie 2002 - formulată de reclamant pentru apartamentele situate în București, sectorul 1 - obligația de a se pronunța în termenul legal asupra acestei cereri de restituie, termen cu mult depășit. În ceea ce privește apărările pârâtului referitoare la momentul de la care curge termenul legal de 60 de zile menționat anterior, tribunalul a constatat că din precizările aduse prin fostele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, rezultă că, dacă documentația depusă era insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, termenul urma să curgă de la momentul depunerii actelor solicitate sau al comunicării faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective, iar dacă după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită era pasivă și nu comunica nici un răspuns, pasivitatea acesteia putea fi apreciată ca o acceptare tacită a prorogării termenului.

Tribunalul a constatat însă că pârâtul nu a justificat în nici un mod atitudinea sa în raport cu obligația legală analizată, rămânerea sa în pasivitate o perioadă de timp atât de îndelungată constituind în aceste condiții un impediment în realizarea drepturilor reclamantului, întrucât valorificarea drepturilor conferite de această lege specială de reparație acesteia se face obligatoriu prin parcurgerea etapei procedurii administrative prealabile - procedură în cadrul căreia se naște, de altfel, și această obligație corelativă a unității deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitării persoanei îndreptățite. Or, se observă că în toată această perioadă notificatorul nu a fost încunoștințat despre necesitatea completării actelor doveditoare, perioadă în care pârâtul putea de altfel să le răspundă acestuia printr-o dispoziție emisă conform legii, în funcție de actele deja depuse la dosar.

Analizând pe fond cererea de restituire formulată de reclamant, potrivit Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că din procesul-verbal din 1940 încheiat de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București rezultă că a fost înscris în favoarea lui M.D., autoarea reclamantului, decedată în 1984, potrivit certificatelor de stare civilă aflate la dosar, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, imobil dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 ianuarie 1936 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și compus din teren și două apartamente. Din istoricul de rol fiscal comunicat de Direcția Generală și Impozite și Taxe Locale a Consiliului Local al Sectorului 1 București, rezultă că M.D.

a figurat cu rol fiscal pentru apartamente, conform declarației individuale din 15 februarie 1949, până în anul 1951. Aceste imobile au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 111/1951. Reținând în consecință calitatea de proprietar a autoarei reclamantului asupra imobilului în litigiu, calitatea acestuia din urmă de moștenitor, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, ținând seama și de situația de fapt ce reiese din adresa din 2003 în sensul înstrăinării apartamentelor în conformitate cu Legea nr. 112/1995, prin SC H.N. SA, prin încheierea a două contracte de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, iar pârâtului îi revine obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, deținut potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 26 din Lege.

În ceea ce privește susținerile reclamantului pentru stabilirea în concret a despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat - în acord și cu cele reținute prin sentința civilă nr. 618 din 4 aprilie 2008 mai sus menționată - că aceste susțineri sunt vădit neîntemeiate fată de reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi calculate și stabilite potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și față de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv „se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării". Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În termenul legal prevăzut de art. 293 C. proc. civ., reclamantul S.D. a formulat cerere de aderare la apel, iar prin Decizia civilă nr. 539 din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de pârât și a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamant. A schimbat în parte sentința în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent-despăgubiri în cuantum, de 273.140 lei pentru apartamentul de 303.912 lei pentru apartamentul situate în București, sector 1, imobile ce nu pot fi restituite în natură, sume ce se vor acorda conform Legii nr. 247/2005 Titlul VII și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligat apelantul pârât la 200 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat asupra competenței instanței de judecată de a soluționa pe fond și notificarea persoanei îndreptățit cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea privind restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv.

În cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de a acorda persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori de a propune acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

În această situație, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Prin urmare, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, în mod corect prima instanță a analizat pretențiile reclamantului, ea nefiind limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Cu toate acestea, instanța de fond nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, prin soluția pronunțată generând reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce contravine principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte. Or, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat chiar în cadrul judecății în primă instanță, valoarea de circulație a apartamentului din sector 1 București este de 273.140 lei, iar a apartamentului, de la aceeași adresă, este de 303.912 lei, despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură.

Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că instanța de fond avea obligația de a stabili măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în cuantumul stabilit prin expertiză, probă efectuată cu acordul părților. Prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile, întrucât cuantumul final al despăgubirilor urmează să se acorde, potrivit prezentei legi, de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

2. În ceea ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, întinderea și cuantumul despăgubirilor se stabilesc de către C.C.S.D., în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 16 cap. 5 din Titlul VII, C.C.S.D. va emite titlu de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în cauza de față.

3. Imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 111/1951, emițându-se în acest sens o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, ce nu a fost anulată la acea vreme sau ulterior, astfel încât imobilul nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă în înțelesul art. 1 și 2. 4. Se arată, în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ. și că suma reținută de instanța de apel este exagerat de mare, solicitându-se aplicarea dispozițiilor art. 274 alin (3) C. proc. civ. Se invocă totodată, Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la data de 26 martie 1999, în care se precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocați și dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele. 1. Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează desfășurarea procesului civil.

Administrarea de către instanța de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate al autorului reclamantului, cât și calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, la restituirea bunului, nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară, nu este întemeiată. 2. Criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs sunt fondate. Prin Decizia nr. 52/04 iunie 2007, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele acestei decizii se arată că, așa cum reiese din cele două alineate ale art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Înalta Curte a arătat că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii menționate că numai deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu mai pot fi trimise Secretariatului C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului. Prin urmare, în cazul notificărilor nesoluționate încă de unitatea deținătoare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt aplicabile prevederile acestui act normativ în ceea ce privește modul de plată și stabilire a despăgubirilor.

Reglementarea dată prin dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită și imperativă în ceea ce privește modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor și aplicabilă cauzei de față, unde notificarea formulată de reclamant la data de 14 februarie 2002 nu a fost soluționată prin emiterea unei decizii/dispoziții de către unitatea învestită cu soluționarea ei. Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de față pentru considerentele expuse anterior, și care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii și acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a despăgubirilor în cauza de față de către instanța de judecată, așa cum a solicitat reclamantul.

Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparațiilor acordate, asigură accesul deplin la trei grade de jurisdicție în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ. va respinge cererea de aderare la apel formulată de reclamantul D.S. și, față de prevederile art. 274 C. proc. civ., și cererea de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, menținând restul dispozițiilor deciziei.

3. Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut, prin care pârâtul să conteste încadrarea regimului juridic aplicabil imobilului în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Prin urmare, deși pot fi încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de apelantul-pârât.

4. Față de soluția pronunțată, criticile formulate de recurent sub aspectul cheltuielilor de judecată nu vor mai fi analizate, ele rămânând fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul pârâtului Municipiul București împotriva Deciziei nr. 539 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge cererea de aderare la apel formulată de reclamantul D.S., precum și cererea de obligare a apelantului - pârât Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2010.