ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10070/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10070/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și înregistrată la data de 22
aprilie 2008 la Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ,
reclamantul A.V. a cerut ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta Primăria
municipiului București să fie obligată să emită dispoziția de stabilire a
măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul dispozițiilor
art. 10
pct.
(1)
din lege, modificată, pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp
și construcția de 133 mp situat în București sector 6 , care a fost preluat
abuziv prin decizia nr. 428 din 16 septembrie 1970 de la autoarea sa A.M. și
daune cominatorii.
In motivare a arătat că prin notificarea
nr. 4217 din 26 noiembrie 2001 s-a adresat Prefecturii municipiului București
solicitând emiterea dispoziției de măsuri reparatorii privind imobilele
amintite, intrate abuziv în proprietatea statului.
Prefectura municipiului București a
înaintat notificarea Primăriei municipiului București care nu a răspuns la
notificare deși reclamantul a depus în susținerea notificării înscrisurile
doveditoare precum și înscrisuri în completare, solicitate de pârâtă.
Prin încheierea din data de 22 aprilie
2008 Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ, a scos
cauza de pe rol si a înaintat dosarul la conducerea instanței în vederea
repartizării la una din secțiile civile.
Prin sentința civilă nr. 1494 din 7
octombrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, a
dispus ca pârâta să emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 prin care să
propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobile,
a respins cererea privind daune cominatorii și a obligat pârâta la cheltuieli
de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre
instanța a reținut că autoarea reclamantului a făcut dovada calității de
persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 la măsuri
reparatorii pentru imobilul preluat de stat pentru care a solicitat
despăgubiri, reclamantul fund moștenitorul fostei proprietare.
Cum până la data înregistrării acțiunii
pârâta nu a emis dispoziția prin care să soluționeze notificarea instanța a
apreciat ca este aplicabilă decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
prin care s-a statuat că instanțele de judecată sunt competente să soluționeze
notificarea pe fond - sens în care a reținut că față de împrejurarea că
restituirea în natură nu este posibilă, se impune stabilirea de măsuri
reparatorii în echivalent prin despăgubiri, în condițiile art. 13 alin. (1) din
Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Instanța a mai reținut că față de
împrejurarea că sunt doi coproprietari și numai unul a urmat procedura Legii
nr. 10/2001, acțiunea reclamantului are caracterul unui act de conservare a
dreptului celuilalt coproprietar.
In ce privește obligarea la plata
daunelor cominatorii, instanța a reținut că art. 25 alin. (1) din Legea nr.
10/2001 nu prevede vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de
zile.
In temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta
a fost obligată la plata de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe pârâta a
declarat apel, susținând că termenul de 60 de zile pentru soluționarea
notificării este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată
de instanță cel mult cu despăgubiri, iar persoana să facă dovada existenței
unui prejudiciu.
Dreptul de proprietate și calitatea de
moștenitor se dovedesc cu acte ce pot fi depuse până la data soluționării
notificării, iar termenul începe să curgă după completarea dosarului.
In mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor
de judecată, căci nu s-a dovedit culpa sa.
Prin decizia nr. 36 A din 19 ianuarie
20069 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie
instanța a reținut ca termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001 este unul imperativ și nu de recomandare, iar lipsa
existenței în lege a unei sancțiuni nu dă dreptul unității deținătoare de a
răspunde într-un termen stabilit unilateral de ea.
Până la data sesizării instanței pârâta
nu a făcut dovada purtării unei corespondențe din care să rezulte lipsa
documentației necesare.
Instanța de fond a făcut o corectă
aplicare a art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii pârâta a
declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Termenul de 60 de zile este de
recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cu obligarea la despăgubiri dacă
persoana a făcut dovada existenței unui prejudiciu care, în cauză nu s-a tăcut.
Acest termen curge după completarea dosarului, înscrisurile trebuie depuse până
la data soluționării notificării.
Documentația este incompletă și face
imposibilă soluționarea notificării. In speță nu este vorba de vreun refuz sau
lipsa răspunsului, ci pârâta de află într-o procedură administrativă
nefinalizată.
Depășirea termenului se poate sancționa
numai cu obligarea sa la despăgubiri, dacă i se poate reține o culpă.
Recursul nu este fondat.
Interpretarea dată de pârât dispozițiilor
art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 60 de zile este un
termen de recomandare, nu poate fi primită.
Dispozițiile art. 25 nu numai că nu
prevăd cele susținute de pârât, ci impun obligația respectării termenului și
statuează obligația organelor de conducere ale unității deținătoare de a invita
în scris persoana îndreptățită să-și completeze dosarul administrativ și să ia
parte la lucrările organului de conducere a unității deținătoare, obligații ce
nu au fost respectate de pârât.
Acest termen de 60 de zile se poate
proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare
deja depuse, comunică notificatorului în intervalul de 60 de zile faptul că
documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de
restituire.
In consecință, această prorogare nu
operează de drept în beneficiul unității notificate ori de câte ori
notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe , așa cum susține
recurentul,ci este necesar ca unitatea deținătoare să comunice ,în scris,
notificatorului necesitatea completării dosarului administrativ.
A aprecia că termenul legal de 60 de zile
este de recomandare și deci organul administrativ poate soluționa discreționar
notificarea, oricând de târziu, precum și a susține în anul 2009 că nu ne aflăm
în situația lipsei răspunsului, ci într-o procedură administrativă
nefinalizată, contravine nu numai redactării imperative a textului ci și
caracterului și naturii reparatorii a întregului act normativ.
In ipoteza unei documentații incomplete
nimic nu o oprea pe intimată să soluționeze cererea în raport de actele pe care
le avea la dispoziție.
Depășirea termenului de soluționarea
notificării poate fi sancționată fie prin solicitarea de a se emite
decizia/dispoziția conform Legii nr. 10/2001 - obligație de ,,a face", fie
prin solicitarea instanței de a dispune direct măsura reparatorie, în temeiul
deciziei în interesul legii nr. XX/2007 în care se retine că ,,în cazul când
unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu
respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de
a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei
îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de
despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după
caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca
instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1)
C. proc. civ. si să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă
este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".
Pentru considerentele expuse, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de
pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 36 A
din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 11
decembrie 2009.