ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10070/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și înregistrată la data de 22 aprilie 2008 la Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ, reclamantul A.V. a cerut ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta Primăria municipiului București să fie obligată să emită dispoziția de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul dispozițiilor art. 10 pct. (1) din lege, modificată, pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp și construcția de 133 mp situat în București sector 6 , care a fost preluat abuziv prin decizia nr. 428 din 16 septembrie 1970 de la autoarea sa A.M. și daune cominatorii.

In motivare a arătat că prin notificarea nr. 4217 din 26 noiembrie 2001 s-a adresat Prefecturii municipiului București solicitând emiterea dispoziției de măsuri reparatorii privind imobilele amintite, intrate abuziv în proprietatea statului. Prefectura municipiului București a înaintat notificarea Primăriei municipiului București care nu a răspuns la notificare deși reclamantul a depus în susținerea notificării înscrisurile doveditoare precum și înscrisuri în completare, solicitate de pârâtă. Prin încheierea din data de 22 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ, a scos cauza de pe rol si a înaintat dosarul la conducerea instanței în vederea repartizării la una din secțiile civile.

Prin sentința civilă nr. 1494 din 7 octombrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, a dispus ca pârâta să emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobile, a respins cererea privind daune cominatorii și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că autoarea reclamantului a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat pentru care a solicitat despăgubiri, reclamantul fund moștenitorul fostei proprietare.

Cum până la data înregistrării acțiunii pârâta nu a emis dispoziția prin care să soluționeze notificarea instanța a apreciat ca este aplicabilă decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că instanțele de judecată sunt competente să soluționeze notificarea pe fond - sens în care a reținut că față de împrejurarea că restituirea în natură nu este posibilă, se impune stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri, în condițiile art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Instanța a mai reținut că față de împrejurarea că sunt doi coproprietari și numai unul a urmat procedura Legii nr. 10/2001, acțiunea reclamantului are caracterul unui act de conservare a dreptului celuilalt coproprietar.

In ce privește obligarea la plata daunelor cominatorii, instanța a reținut că art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile. In temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel, susținând că termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată de instanță cel mult cu despăgubiri, iar persoana să facă dovada existenței unui prejudiciu. Dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor se dovedesc cu acte ce pot fi depuse până la data soluționării notificării, iar termenul începe să curgă după completarea dosarului.

In mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, căci nu s-a dovedit culpa sa. Prin decizia nr. 36 A din 19 ianuarie 20069 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut ca termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este unul imperativ și nu de recomandare, iar lipsa existenței în lege a unei sancțiuni nu dă dreptul unității deținătoare de a răspunde într-un termen stabilit unilateral de ea. Până la data sesizării instanței pârâta nu a făcut dovada purtării unei corespondențe din care să rezulte lipsa documentației necesare. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Termenul de 60 de zile este de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cu obligarea la despăgubiri dacă persoana a făcut dovada existenței unui prejudiciu care, în cauză nu s-a tăcut. Acest termen curge după completarea dosarului, înscrisurile trebuie depuse până la data soluționării notificării. Documentația este incompletă și face imposibilă soluționarea notificării. In speță nu este vorba de vreun refuz sau lipsa răspunsului, ci pârâta de află într-o procedură administrativă nefinalizată. Depășirea termenului se poate sancționa numai cu obligarea sa la despăgubiri, dacă i se poate reține o culpă.

Recursul nu este fondat. Interpretarea dată de pârât dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, nu poate fi primită. Dispozițiile art. 25 nu numai că nu prevăd cele susținute de pârât, ci impun obligația respectării termenului și statuează obligația organelor de conducere ale unității deținătoare de a invita în scris persoana îndreptățită să-și completeze dosarul administrativ și să ia parte la lucrările organului de conducere a unității deținătoare, obligații ce nu au fost respectate de pârât. Acest termen de 60 de zile se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică notificatorului în intervalul de 60 de zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

In consecință, această prorogare nu operează de drept în beneficiul unității notificate ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe , așa cum susține recurentul,ci este necesar ca unitatea deținătoare să comunice ,în scris, notificatorului necesitatea completării dosarului administrativ. A aprecia că termenul legal de 60 de zile este de recomandare și deci organul administrativ poate soluționa discreționar notificarea, oricând de târziu, precum și a susține în anul 2009 că nu ne aflăm în situația lipsei răspunsului, ci într-o procedură administrativă nefinalizată, contravine nu numai redactării imperative a textului ci și caracterului și naturii reparatorii a întregului act normativ.

In ipoteza unei documentații incomplete nimic nu o oprea pe intimată să soluționeze cererea în raport de actele pe care le avea la dispoziție.

Depășirea termenului de soluționarea notificării poate fi sancționată fie prin solicitarea de a se emite decizia/dispoziția conform Legii nr. 10/2001 - obligație de ,,a face", fie prin solicitarea instanței de a dispune direct măsura reparatorie, în temeiul deciziei în interesul legii nr. XX/2007 în care se retine că ,,în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. si să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 36 A din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 11 decembrie 2009.